Juristul Ivan Ivanovici

Un bărbat mic de statură și îndesat, zîmbăreț, care în toate situațiile de viață folosea generos citate din romanele «Vițelul de aur» și «12 scaune». El putea cita pagini întregi din aceste opere ale lui Ilf și Petrov. Părea că aceasta este Biblia lui, cartea mereu de serviciu. Iar atunci cînd am intrat pentru prima dată în casa lui, am constatat că în biblioteca sa destul de ordonată, exact cele două romane lipseau. Cu greu le-am găsit și i le-am făcut cadou.

Acea cărțulie cu coperta albă ca neaua, o purta cu satisfacție în servieta lui din piele de crocodil, era foarte mulțumit de faptul că mai rămînea loc pentru Codul de procedură civilă și cîteva sticle de votcă.

Învinuitul nu este încă sub judecată!

Mergînd pe drumul din Pîrlița spre Ungheni, patru elevi ai Școlii tehnice profesionale au observat că la stația Unțești ușile unui tren marfar nu sunt închise. Era zi de duminică, în jur nici țipenie, băieții au fost tentați să vadă cu ce este încărcat trenul. În vagoane erau containere, iar în ele — foarte multe serviete. Nu de-ale noastre, ci de import, lăcuite. Băieții nu s-au lăcomit și au luat cîte o bucată de fiecare.

Evident, a doua zi, băieții au venit la școală cu acele serviete. Și foarte curînd au fost prinși de miliție. S-a decis că judecata, așa cum se facea în anii 80, va avea loc tot acolo, la stație, unde s-a și produs furtul. La acel proces am fost invitat de un procuror pe care-l cunoșteam. Pentru ca ulterior, să scriu în ziarul raional o schiță de profil. Un gen în-că necunoscut pentru mine. Fiecare învinuit avea propriul avocat. Primul în apărarea clientului său s-a pronunțat un bărbat înalt de statură, fără cinci minute pensionar.

- Încă la răsăritul Puterii Sovietice, V.I. Lenin spunea despre inadmisibilitatea hoției proprietății socialiste, — a început el. — Însă, sunt cetățeni care … — în continuare l-a mustrat pe clientul său, dar a rugat judecătorul să ia în calcul faptul că este tînăr și alte calități pozitive.

- Încă la răsăritul Puterii Sovietice … — și-a început discursul cel de-al doilea avocat, care nu demult fusese judecător, însă în locul lui a fost ales altul, mai bățos.

— Încă la răsăritul puterii Sovietice … — fără nicio originalitate a vociferat un alt avocat — femeie, de la care aducea a parfumuri scumpe.

Eu încetasem să mai fac notițe în carnet. Am decis: cel de-al patrulea avocat va spune același lucru. Judecînd după fața magistratului am constatat că și el era plictisit. El, de asemenea, și-a închis agenda.

— Tovarăși judecători! — a răsunat vocea avocatului mic de statură cu o șuviță de păr pieptănată de la ceafă spre frunte, care parțial acoperea chilia. — Pe cine veți judeca astăzi? Hoți recidiviști? Hoți la drumul mare? Hoți răuvoitori? Gîndiți-vă bine înainte de a pronunța verdictul. Ei doar sunt viitorii apărători ai Patriei! Fiecare dintre ei este continuator de neam!

Mamele puștanilor, prezente în sală, au început să plîngă, feroviarii ce asistau la proces au început să bată din palme.

Judecătorul, chiar dacă și-a păstrat mutra serioasă, a eliberat băieții și a dictat profesorilor școlii tehnice profesionale să se preocupe de ei.

Uite așa l-am cunoscut pe avocatul Ivan Ivanovici Mutavci.

Și a mai fost un caz…

Ivan Ivanovici nu considera că sarcina unui avocat este de a salva neapărat clientul său, chiar dacă acesta nu merită acest lucru.

Un nene din regiunea Odessa ducea în orașul său mărfuri de la combinatul de covoare din Ungheni. Încărca covoare din depozit, dar mai și lua cîte un covor în plus cu suprafața de 3x2 metri pe care le vîndea pe drum. Pînă cînd nu a fost prins. S-a decis de a fi judecat acolo unde s-a produs furtul.

De cîteva ori, Ivan Ivanovici, care se apucase să-l apere pe bărbatul din Odessa, m-a luat cu el la întrevederile cu clientul său. Ultimul, de fiecare dată aducea cîte un fel de pește — afumat, prăjit, marinat, fiert … Avocatul, împreună cu clientul său, studiau Codul Penal, căutînd lacune în justiție, iar eu studiam ihtiologia pe exemplul peștelui marin apetisant.

Într-o seară am intrat la biroul de avocați, care se afla în clădirea judecătoriei, pentru ca, împreună cu Ivan Ivanovici să mergem în cartierul nostru.

— Așteaptă nițel, — m-a rugat el. — Astăzi a avut loc judecata pe numele bărbatului din Odessa. Acum se pronunță sentința.

Cum stăteam în biroul lui, brusc s-a deschis ușa, s-a ițit în interior acel bărbat din Odessa cu o față foarte furioasă, a făcut un gest indecent în adresa avocatului și a trîntit ușa în așa fel că a sărit varul de pe perete.

— Înseamnă că i-au dat trei ani, — a constatat calm Ivan Ivanovici. — Foarte corect. Nu trebuia să ne fure orașul nostru natal. Iar pentru consolarea sa definitivă a concluzionat: — Ce înțelege el în jurisprudență?

* * *

În dezastruoșii ani 90, au venit timpuri grele pentru Ivan Ivanovici.