DataLife Engine > Tema zilei / Societatea > De pe pozițiile materialismului dialectic

De pe pozițiile materialismului dialectic

9-10-2017, 10:21. Разместил: redactor
Evenimentele din luna iulie a anului 1917, — acțiuni de protest și revendicări în masă înaintate de oameni în haine muncitorești, mantale soldățești și scurte de marinar, — și reacția la acestea a autorităților de atunci astăzi sînt apreciate în mod diferit, de altminteri, la fel ca și în îndepărtatul iulie al lui 1917.

Atunci, respectiva apreciere depindea, în primul rînd, de pozițiile de clasă ale contemporanilor acelor evenimente, iar astăzi ea depinde de interesele conjuncturale ale autorilor și de sursele existenței lor. Cu regret, astăzi putem găsi foarte puține aprecieri cu caracter obiectiv, întemeiate pe baza științifică a materialismului dialectic, pe sociologia științifică și pe istorismul obiectiv. Și chiar și aceste puține aprecieri obiective se scufundă, se pierd, sînt marginalizate de scrieri de tipul «dacă am presupune că…», de fapt, lipsite de conținut, dar abundent «condimentate» cu bancnote de culoare verde și roză. Dintre autorii acestui tip de scrieri, mulți consideră că istoria Rusiei dinainte de revoluție nu e altceva decît «…baluri, femei frumoase, lachei, cadeți, valsurile lui Schubert și franzele franțuzești» și încearcă să conteste caracterul obiectiv și inevitabilitatea procesului revoluționar, care, printr-un calvar, a dărîmat contradicțiile dialectice care domneau atunci în societate, și să prezinte procesul în cauză ca pe un lanț de acțiuni declanșate de complotiști, ca pe niște manifestări stihinice cu scopuri josnice și ca pe niște greșeli fatale ale celor ce dețineau puterea.

Dar Partidul Comuniștilor din Republica Moldova se călăuzește de metoda materialismului dialectic marxist, pe care îl consideră drept un proces al dezvoltării istorice în unitatea și lupta contrariilor, dezvoltarea căruia este posibilă doar în lupta contradicțiilor obiective, prin eliminarea acestor contradicții în favoarea apariției și stabilirii altor noi, și anume acest proces este calea de dezvoltare în continuare a societății.

Totodată, trebuie însușită cu fermitate și aplicată în practică abordarea leninistă, care în totalitate s-a îndreptățit pe sine în sensul că, în epoca imperialismului, contradicțiile societății capitaliste se completează cu noi aspecte, capătă un caracter internațional, încetează să se închidă între hotarele statelor naționale și, în virtutea dezvoltării inegale a țărilor și a societăților, așa-numitele verigi slabe pot fi eliminate în favoarea instaurării unei societăți mai progresiste și mai echitabile — societate în care, în primul rînd, sînt modificate relațiile între muncă și capital.

În opinia noastră, anume de pe aceste poziții trebuie să ne apropiem de evenimentele din iulie 1917, analizînd consecințele lor și trăgînd învățăminte din acestea. Între altele fiind vorba, noi, după cît se pare, chiar și de la înălțimea secolului ce s-a scurs, nu putem propune nimic nou în comparație cu concluziile lui V. I. Lenin, pe care el le-a făcut în cunoscuta sa lucrare «Marxismul și răscoala». Putem doar să ne convingem de justețea respectivelor concluzii și de totala lor aplicabilitate în ziua de astăzi în țara noastră și în societatea moldovenească. Dar despre asta vom vorbi un pic mai jos.

Deci, să ne imaginăm situația din Rusia în ajunul lui iulie 1917. Mulți dintre cei prezenți astăzi aici mai țin minte o ilustrație din manualele de istorie de pînă la perioada perestroicăi: o piramidă a păturilor sociale — jos, adică la baza ei, muncitorii și țăranii îi țin pe spatele lor pe moșieri și fabricanți, după aceea urmau funcționarii de toate nuanțele, apoi poliția și armata, apoi clerul, deasupra acestuia — nobilimea, iar în vîrful piramidei — țarul. Această piramidă conținea o mulțime de contradicții și, în epoca capitalismului nedezvoltat, din Imperiul Rus, dar care se dezvolta cu ritmuri rapide, aceste contradicții erau înverșunate, însă diferite între diferitele etaje ale acestei piramide.

Revoluția din februarie 1917 a eliminat din societate doar una din contradicții, și anume cea dintre forma în dezvoltare capitalistă, relativ democratică, de producere și forma feudală de guvernare — autocrație. Dar pentru majoritatea populației ruse, pe care o reprezenta țărănimea, aceasta nu era principala și nici covîrșitoarea contradicție. Mai mult decît atît. Țăranul a fost îmbrăcat în manta de soldat și trimis să lupte pentru scopuri străine lui. Și existența organului, chipurile, reprezentativ –Duma de Stat, nu schimba cu nimic această depășită formă feudală.

În condițiile unei libertăți politice, neîngrădită de nici un fel de limite, societatea civilă se dezvolta impetuos, în avalanșe.

În mod activ funcționau sovietele de deputați ai muncitorilor, soldaților și țăranilor, comitetele de la fabrici, sindicatele, comitetele soldaților, organizațiile diverselor partide, diferite uniuni. Organele puterii se formau, de fapt, conform tipului de republică parlamentară. Guvernul provizoriu a apărut sub egida Dumei de Stat, care simboliza parlamentarismul potrivit condițiilor din Rusia. Autoadministrarea locală, — zemstva și consiliile municipale, — au fost împuternicite cu drepturi largi și erau alese în baza dreptului electoral general. A fost lansat apelul convocării Adunării Constituante ca parlament de reală valoare al Rusiei.

Guvernul provizoriu s-a format în bază de pluripartitism. Partidele politice au început să-și desfășoare activitatea în condiții de libertate ca partide de tip parlamentar. În acest sens, nu făcea excepție nici partidul bolșevicilor. A devenit o normă de practică politica lupta pentru influențarea maselor prin presă, agitație, propagandă, prin diferite manifestații de partid, prin contrapunerea programelor de partid și a listelor de candidați la alegeri din partea partidelor etc.

Astăzi, după ce s-au perindat de atunci o sută de ani, toate acestea le servesc la mai mulți politicieni și publiciști drept motiv pentru ca ei să declare că dezvoltarea Rusiei în anul 1917 ar fi pornit pe calea occidentală, democratică, dacă nu ar fi avut loc Revoluția din Octombrie, înfăptuită de bolșevici.

Dar numărul părtașilor dezvoltării țării pe cale occidentală, — capitalistă și democratică, –în orașele mari oscila între 12 și un pic mai mult de 20 % de alegători. În orașele din județe și în raioanele sătești, a căror populație îi susținea pe cadeți, acest procent era mult mai mic și cuprindea doar circa 5 % de alegători. Alegerea căii occidentale de dezvoltare a țării era puțin probabilă. Iar dacă e să mai luăm în calcul și faptul că părtașii ei concomitent se pronunțau și pentru continuarea războiului pînă la victoria finală, se poate afirma că, în condițiile anului 1917, era, practic, un lucru ireal.

Dintre partidele politice, de cel mai mare sprijin al maselor se bucura partidul socialiștilor-revoluționari (eserilor), care, de fapt, nu avea un caracter de clasă pronunțat. Indiferent de toate variațiile revoluției, cea mai mare parte a populației Rusiei își dădea voturile anume pentru acest partid, care propaga ideile socialismului de obște. Pe parcursul întregii perioade de timp din februarie și, practic, pînă în octombrie, inclusiv pe parcursul evenimentelor din iulie despre care vorbim, socialiștii revoluționari ocupau o situație de frunte în Sovietele de toate nivelurile, îndeosebi în cele ale țăranilor.

Insuficiența unui caracter distinct științific și de clasă s-a manifestat pe deplin în abordările programatice ale socialiștilor-revoluționari, acestea fiind indefinite, declarative și adresate celor mai elementare emoții umane. Alinierea la starea de spirit a păturilor mic-burgheze de țărani nu propunea «eliminarea contradicțiilor sociale fundamentale» și acest lucru și-a lăsat amprenta în practica politică oportunistă a socialiștilor-revoluționari și în activitatea lor în Soviete, și în politica Guvernului provizoriu.

În timpul aflării la putere a Guvernului provizoriu, el în repetate rînduri a ajuns la situații de criză. Prima criză s-a declanșat de acum în luna aprilie, cînd Guvernul provizoriu a declarat continuarea războiului de către Rusia de partea Antantei, ceea ce a provocat proteste în masă ale poporului. Rezultatul acestei crize l-a constituit formarea primului guvern de coaliție, care de data aceasta se compunea nu numai din reprezentanți ai burgheziei, ci și din reprezentanți ai partidelor politice (menșevici, socialiști-revoluționari).

Starea de lucruri pe front era catastrofală. Iată ce scria comandantul-șef al trupelor ce luptau pe Frontul de Nord, generalul cavalerist A. M. Dragomirov: «…Dispoziția care domină în armată este dorința de pace. În armată, poate ușor deveni popular oricine va propaga pacea fără anexiuni și acordarea dreptului la autodeterminare tuturor popoarelor… Năzuința la pace este atît de puternică, încît cei care vin să completeze rîndurile armatei refuză să ia arma în mîini — la ce ne trebuie, dacă noi nu vrem să luptăm? — zic ei. Au încetat toate lucrările. A apărut chiar și necesitatea de a se lua măsuri pentru ca să nu fie desfăcut învelișul de protecție din tranșee și să fie reparate drumurile. În unul din cele mai bune regimente, în sectorul unde se afla, a apărut un drapel roșu cu inscripția: «Pace cu orice preț!». Ofițerul care a rupt acest drapel a fost nevoit să se salveze prin fugă. Grupuri întregi de soldați din acest regiment l-au căutat pe acest ofițer ascuns la statul-major prin tot orașul Dvinsk».

Generalul Armatei Ruse N. Golovin își amintea în anul 1939, la Paris, în articolul «Eforturile militare ale Rusei în Războiul Mondial»: «Pe sute de verste, spre spatele frontului se îndreaptă coloane de fugari cu arme și fără arme — sănătoși, plini de viață, siguri de faptul că nu vor fi pedepsiți. Situația cere să fie întreprinse măsuri dintre cele mai serioase… Astăzi, cu consimțămîntul comisarilor și al comitetelor, comandantul-șef a ordonat să se tragă asupra celor care evadează de pe front».


Ofensiva întreprinsă pe front în luna iunie de asemenea nu s-a bucurat de sprijin din partea maselor, care începuseră să sprijine activ lozincile bolșevicilor cu privire la luarea puterii de către Soviete și încetarea războiului.

Asta de acum era a doua criză a Guvernului. O situație similară s-a conturat și în iulie 1917, în timpul manifestației soldaților din garnizoana de la Petrograd, aceasta fiind provocată de știrea că ei, posibil, vor fi trimiși pe front, ceea ce a servit drept început pentru a treia criză a Guvernului.

Există o foarte larg răspîndită interpretare a unor patrioți de paradă cum că acțiunile din iulie ale maselor au fost provocate de nedorința soldaților din regimentele de rezervă, care «s-au deprins cu viața din spatele frontului», să plece în tranșee sub gloanțe și ghiulele pînă la sfîrșitul victorios al războiului. Pe cînd lucrurile sînt cu mult mai complicate: cine avea nevoie de acest război, cine ar fi tras foloase din sfîrșitul lui victorios, pe cine și cît îl va costa acest sfîrșit victorios, ce contradicții va învinge, va soluționa și va elimina acest sfîrșit victorios din viața societății ruse?

Încercările de a schimba componența personală a Guvernului, de a-l forma nu în baza apartenenței de partid a membrilor lui nu au condus la stabilizarea situației politice din țară.

Guvernul provizoriu, care a venit la putere în februarie 1917, a trecut linia peste care licărea perspectiva destrămării statutului.

Marele poet rus Alexandr Blok a scris în ziua de 12 iulie 1917: «Astăzi, «separarea» Ucrainei și a Finlandei m-a speriat. Începe să-mi fie teamă pentru «Marea Rusie»».

Îl vom cita din ziarul «Киевлянин» («Kieveanul»), care se considera unul dintre cele mai bune ziare provinciale din întreg Imperiul rus, pe Vasili Șulghin (născut la Kiev, absolvent al facultății de drept a Universității din Kiev, scriitor, publicist, fruntaș al vieții publice rus, unul din liderii fracțiunii naționaliștilor în Duma a IV-a de Stat. În timpul Revoluției din Februarie, a primit abdicarea din mîinile lui Nicolai al II-lea).

Șulghin menționa că «Guvernul provizoriu, cu cincisprezece miniștri în componența sa, dintre care majoritatea covîrșitoare avea o închipuire destul de vagă despre starea de lucruri din sudul Rusiei, pe parcursul unei sau două ședințe va decide care gubernie intră în componența Ucrainei și care va rămîne în componența celeilalte Rusii. Fără a întreba care e dorința populației, Guvernul provizoriu o va sorta în ucraineni și ruși în baza unor considerente necunoscute de nimeni… Doar printr-o trăsătură de condei, Guvernul provizoriu a soluționat o problemă extraordinar de importantă pentru viața fiecărui cetățean din Sudul Rusiei».

În acest context, nu este oare adevărat că deciziile de la Belovejskaia Pușcea au fost luate de o componență și mai îngustă? Și dacă, în 1917, populația nu era întrebată referitor la nimic, în 1991, pe rezultatele referendumului general din luna martie pur și simplu s-a scuipat.

În septembrie, în urma Ucrainei, a început să se separe Caucazul de Nord, unde (la Ecaterinodar) a apărut «Guvernul comun al Uniunii din Sud-Est al trupelor de cazaci, al muntenilor din Caucaz și al popoarelor libere din stepe», în decembrie — Moldova (Basarabia) și Lituania etc. Și-au proclamat «independența» și unele regiuni, gubernii și chiar județe aparte! Guvernul provizoriu, venit la putere în februarie 1917, a trecut linia peste care începea anarhia totală și de aceea el însuși a pierdut puterea. Dar asta mai tîrziu și, în temei, ca urmare a consecințelor evenimentelor din iulie.

Pentru stabilizarea situației, din vara lui 1917, Guvernul provizoriu încearcă să soluționeze și unele probleme sociale: au fost create comitete funcționale, pentru reglementarea raporturilor dintre muncitori și proprietarii de întreprinderi a fost creat Ministerul Muncii, se depuneau eforturi pentru îmbunătățirea situației în ceea ce privește aprovizionarea țării cu produse alimentare.

Ministrul aprovizionării cu produse alimentare, A. V. Peșehonov, și cel care a venit mai apoi să-i ia locul, S. N. Procopovici, au elaborat un sistem al monopolului de stat și reglementării aprovizionării, în scopul de a ameliora criza alimentară. A fost introdus monopolul de stat asupra pîinii. La procesul de distribuire a pîinii, stabilit încă în 1916, s-a adăugat încă unul de distribuire a produselor de carne. Aprovizionarea cu produse alimentare a populației era făcută conform unor anumite norme în baza sistemului de cartele. Circa o jumătate de milion de prizonieri militari, precum și soldații garnizoanelor din spatele frontului au fost repartizați la lucrările agricole. În toamna anului 1917, pentru a confisca în mod forțat cerealele, Guvernul a trimis prin sate detașamente militare înarmate.

Iar tot felul de savuratori ai «franzelelor franțuzești» încearcă să le atribuie comuniștilor inventarea sistemului de predare obligatorie a surplusului de produse agricole, a celui de cartele, a așa-numitelor detașamente alimentare și a muncii silnice. Pe cînd toate acestea sînt o creație a extraliberalului Guvern provizoriu, adorat atît de mult de tagma liberalilor.

Situația economică nu s-a îmbunătățit. Pentru Rusia din vara și toamna lui 1917 au fost caracteristice dezorganizarea transportului, închiderea întreprinderilor, șomajul și progresarea nestăvilită a inflației.

Specialistul în problemele istoriei ruse, cercetătorul american Richard Pipes, afirma, — citez foarte apropiat de respectivul text, — că «nici despre unul din evenimentele revoluției din anul 1917 nu s-au scris atîtea minciuni, ca despre cele ce s-au produs în zilele de iulie ale acestui an», și asta deoarece, în opinia lui, «această pretimpurie tentativă de luare a puterii este principala greșeală a lui Lenin, care mai că nu a condus la nimicirea partidului bolșevic…».

Eu nu aș califica-o drept greșeală. Insuficienta pregătire pentru această acțiune era evidentă pentru mulți din CC al bolșevicilor, însă, continuăm citatul, «totuși, anarhiștii au fost susținuți, pentru ca să nu fie pierdută influența asupra maselor», sfîrșitul citatului.

Tulburările au început cu acțiunile pornite de soldații Regimentului I de mitraliori, de muncitorii de la uzinele din Petrograd și de marinarii din Kronștadt cu revendicarea ca Guvernul provizoriu să demisioneze imediat și să transmită puterea Sovietelor — amintim, a Sovietelor socialist-revoluționare. Deseori, manifestațiile din iulie sînt calificate drept stihinice, dar asta nu corespunde adevărului. Stihia, bineînțeles, este permanentul fundal al oricărei revoluții, însă, dacă e să le cercetăm mai amănunțit, organizatorii lor pot fi cu ușurință găsiți.

La fel e și în cazul dat. Manifestările din iulie au fost precedate de tentativele Guvernului provizoriu de a închide staff-urile anarhiștilor (la vila fostului ministru al afacerilor interne Durnovo) și al bolșevicilor (casa balerinei Kseșinskaia). Și unii, și ceilalți au hotărît să dea ripostă autorităților.

Conducerea anarhiștilor a decis: «La 3 iulie, dimineața, cu sprijinul Regimentului I de mitraliori, soldații să fie ridicați la răscoală». Cu același îndemn a venit și bolșevicul Fiodor Raskolnikov, — pe atunci, unul dintre conducătorii Sovietului de la Kronștadt. Dar, în amintirile sale, Raskolnicov afirma că a început să acționeze doar după ce mitraliorii incitați de anarhiști au trimis din partea lor o delegație la Kronștadt, pentru a-i convinge și pe marinari să se ridice la răscoală.

Există și alte mărturii similare: Kamenev, telefonînd la Kronștadt, i-a spus lui Raskolnikov că partidul n-a aprobat răscoala. La care acesta a răspuns: «Dar cum să-i rețin? Cine ar putea stăvili o lavină care se rostogolește din vîrful Alpilor spre poalele lor?». E un pic cam emfatic, în schimb, exact.

Să-i ridici la răscoală atunci pe soldați și marinari era simplu. «Democratizarea» armatei și a flotei întreprinsă de Sovietul de la Petrograd și de Guvernul provizoriu (comitete soldățești, Flota Baltică) au condus la faptul că bolșevicii și anarhiștii se simțeau în cazarme ca la ei acasă. Însuși Regimentul I de mitraliori, care a fost inițiatorul acestor manifestări, era situat în cea mai turbulentă zonă — printre uzinele de la Vîborg. În respectiva situație, a fost nevoie de mai multe sforțări întreprinse în grabă pentru a o schimba: Kamenev încerca să-i oprească pe marinarii din flota maritimă de pe Marea Baltică, iar Zinoviev, în Sovietul din Petrograd, de acum insista ca Sovietele să ia toată puterea în mîinile lor.

Iar acum să revenim la V. I. Lenin și la lucrarea sa «Marxismul și răscoala», pentru a citi în ea concluziile făcute în baza experienței din iulie de acum în septembrie 1917. Cităm:

«Pentru a evolua cu succes, răscoala nu trebuie să se sprijine pe complot și nici pe partid, ci pe clasa de avangardă. Asta în primul rînd. Răscoala trebuie să se sprijine pe avîntul revoluționar al poporului. Asta în al doilea rînd. Răscoala trebuie să se sprijine pe punctul de cotitură în istoria revoluției crescînde, cînd spiritul activ al rîndurilor de avangardă ale poporului este cel mai înalt, cînd sînt tot mai puternice șovăielile în rîndurile inamicului și în rîndurile prietenilor încă indeciși ai revoluției. Asta în al treilea rînd».

În continuare urmează argumentarea în favoarea abordării pe agenda zilei a chestiunii privind răscoala la sfîrșitul lui septembrie. Dar în cadrul temei de astăzi pe noi ne interesează cum a apreciat Lenin evenimentele din iulie 1917.

Cităm în continuare: «…Pen¬tru a avea față de revoluție o atitudine ca față de o artă, pentru a o demonstra (oportunitatea abordării chestiunii privind răscoala — nota Reidman), probabil, cel mai potrivit este să fie aplicată metoda comparativă și zilele de 3-4 iulie să fie comparate cu zilele din septembrie.

Fără a păcătui în fața adevărului, s-ar fi putut ca în zilele de 3-4 iulie problema să fie abordată în următoarea manieră: mai just ar fi să luăm puterea în mîinile noastre, în caz contrar, inamicii totuna ne vor învinui că am declanșat răscoala și se vor răfui cu noi ca și cu răsculații. Dar din aceasta nu putea fi trasă o concluzie în favoarea luării puterii anume atunci, deoarece atunci nu existau condiții obiective pentru victoria răscoalei.

1) În spatele nostru nu aveam o clasă care ar fi fost avangarda revoluției.

În rîndurile muncitorilor și a soldaților din capitală, noi încă nu aveam majoritatea. Acum o avem în ambele Soviete. Și o avem anume datorită istoriei zilelor din iulie și din august, datorită «răfuielii» cu bolșevicii și a experienței korniloviste.

2) Atunci nu exista un avînt revoluționar al întregului popor. Acum, după perioada kornilovistă, acest avînt revoluționar există. Și acest lucru îl demonstrează provincia și luarea puterii în Soviete în multe localități.

3) Atunci, în mijlocul dușmanilor noștri și în mijlocul micii burghezii indecise încă nu erau șovăieli în proporții politice serioase. Acum ele există și ele sînt gigantice.

4) Iată de ce răscoala din 3-4 iulie a fost o greșeală: noi nu ne-am fi menținut la putere nici din punct de vedere fizic, nici din punct de vedere politic. Din punct de vedere fizic nu am fi putut chiar nici în pofida faptului că, în unele momente, Piterul era în mîinile noastre, și asta pentru că atunci chiar nici muncitorii și soldații noștri nu ar fi luptat, nu și-ar fi jertfit viețile pentru a cuceri Piterul: în ei încă nu clocotea acea «ferocitatea», acea ură nestăpînită și față de Кerenski, și față de Țereteli-Cernov, oamenii noștri încă nu erau căliți de experiență persecutării bolșevicilor cu participarea eserilor și a menșevicilor.

Din punct de vedere politic, la 3-4 iulie noi nu am fi menținut puterea, deoarece armata și provincia, pînă la perioada kornilovistă, nu ar fi putut să meargă și nu ar fi mers să ia Piterul». Citatul încheiat.

În zilele de 3-4 iulie, la Petrograd au avut loc demonstrații de masă însoțite de lozincile bolșevice «Jos războiul!», «Jos Guvernul provizoriu!», «Toată puterea Sovietelor!». Aceste acțiuni au condus la dezordini și ciocniri militare.


Reieșind din situația dată, provocatoarea tragere a focurilor de arme a fost făcută de membrii a tot felul de grupuri armate. Existau cîteva structuri militare pe deplin legale: Uniunea ofițerilor armatei și flotei, Uniunea cavalerilor ordinului «Sfîntul Gheorghe», Uniunea trupelor cazacilor, Liga militară. În timpul crizei din iulie, ele s-au adresat generalului Polovțev, comandant al trupelor regiunii militare Petrograd, declarîndu-i disponibilitatea detașamentelor sale pentru apărarea puterii legitime. Și nu este exclus că împușcăturile pe Liteinîi le-au pornit anume ei.

Adevăratele lupte de stradă la Petrograd au început în jurul orelor două ale zilei de 4 iulie, cînd, după explozia unei grenade la răscrucea bulevardului Nevski cu strada Sadovaia, a început un schimb de focuri haotic între demonstranți și părtașii Guvernului provizoriu. Cum de s-a produs acea explozie de grenadă, cine a declanșat-o — nu este clar pînă acum. În general, în istoria evenimentelor din iulie au rămas multe pete albe de acest fel. Cînd pe străzile capitalei pornesc unii împotriva altora zeci de mii de oameni înrăiți și înarmați, este, practic, imposibil să afli cine e acel primul care a tras cel dintîi foc.

(Iată de ce ordinul pe care Președintele V. Voronin l-a dat poliției ca în ziua de 7 aprilie 2009 să nu aplice armele trebuie apreciat ca unul curajos și perspicace).

La ordinul Guvernului provizoriu și conform sancțiunii Sovietului menșevic-eserovist din Petrograd, în demonstranți s-a împușcat. Cîteva sute de oameni au fost răniți sau omorîți. Responsabilitatea pentru cele întîmplate, Guvernul provizoriu și Sovietul de deputați al muncitorilor și soldaților au pus-o pe seama bolșevicilor.

Iată anume aici trebuie să formulăm concluzia care este oportună și pentru ziua de astăzi, și pentru Moldova de astăzi: partidul politic doctrinar, înarmat cu un program întemeiat din punct de vedere științific, nu poate și nici nu trebuie să pășească la coada evenimentelor. Spiritul activ revoluționar poate deveni rezultativ doar atunci cînd el este dirijat de o forță politică capabilă să propună și să realizeze pași practici imediat după realizarea propriilor lozinci, cînd este bazat pe scopuri clare, care au pătruns în conștiința și sentimentele maselor largi. În perioada acțiunilor active din stradă ale PCRM, exista majoritatea condițiilor necesare, cu excepția uneia: «pătrunderea și înrădăcinarea în conștiința și sentimentele maselor largi» a scopurilor noastre. Adversarii noștri și trădătorii au stîrnit cu multă abilitate zîzanii în societate, practic, împărțind-o în două.

Astăzi, cea mai considerabilă parte a societății moldovenești conștientizează necesitatea eliberării Republicii Moldova din captivitatea uzurpatorilor. Dar, la fel ca întotdeauna pînă acum în istoria oportunismului și a conformismului socialiștilor (nu contează că, în iulie 1917, ei numindu-se menșevici și eseri, sprijineau Guvernul provizoriu), socialiștii de astăzi îi sprijină pe capturatori, dezorientînd societatea dispusă patriotic, divizînd scopurile și unitatea ei.

Dacă noi, comuniștii, în lupta împotriva capturării statului, am ține cont de trăncăneala politică a socialiștilor sau de urletele celor de dreapta, care se declară proeuropeni, și a unioniștilor, nu am contribui cu nimic la contracararea captivității Moldovei și nici la consolidarea societății în scopul soluționării problemelor ce țin de dezvoltarea internă a țării noastre.

Revenim la evenimentele din anul 1917. În fața numărului crescînd de probleme economice și politice, Guvernul provizoriu și-a demonstrat incapacitatea de a le rezolva. Anume în aceste condiții Guvernul provizoriu a și aplicat în zilele de 4-5 iulie 1917 violență față de demonstrațiile pașnice ale muncitorilor și soldaților la Petrograd. După care a urmat dispoziția guvernamentală de a acorda ministrului Apărării și ministrului Afacerilor Interne împuterniciri care să le permită interzicerea adunărilor și congreselor, precum și instaurarea unei cenzuri dure.

Au fost închise ziarele «Trud» și «Pravda». Redacția ultimei publicații a fost devastată. Iar la 7 iulie a fost emis ordinul de arest al liderilor bolșevicilor — V. I. Lenin și G. E. Zinoviev.

Totodată, conducerea Sovietelor menșevist-eseroviste nu a contestat acțiunile Guvernului, iar liderii menșevicilor și eserilor, temîndu-se de influența crescîndă în aprilie-iunie a bolșevicilor în mase, au folosit situația creată pentru a-i slăbi pe adversarii lor, în primul rînd, pe bolșevici.

Nu e așa că această situație seamănă foarte mult cu poziția tacită a tuturor liberal-democraților noștri declarați și a socialiștilor față de persecutarea și, în ultimă instanță, închiderea companiei televizate NIT, precum și față de presiunea aplicată de putere asupra liderilor locali ai PCRM?!

Demonstrațiile din străzi erau impresionante, însă, pînă la urmă, nu și-au atins scopul, deoarece Guvernul și Sovietul de la Petrograd, care în timpul acela se afla sub controlul menșevicilor, s-au unit și, astfel, au reușit să le înăbușe.

Evenimentele din iulie au condus la arestarea bolșevicilor și învinuiri aduse lui Lenin de legături cu serviciul de informații din Germania. Din ordinul Guvernului provizoriu, urmau să fie arestați Lenin, Troțki, Lunacearski, Zinoviev, Raskolnikov și alți cunoscuți activiști de stînga. Bolșevicii au fost nevoiți să-și desfășoare activitatea în condiții de ilegalitate.

În ziua de 15 iulie, în capitală au avut loc funeraliile solemne ale cazacilor care și-au pierdut viața în timpul ciocnirilor cu «trădătorii Rusiei» (așa era scris pe inscripțiile de pe coroane). La ceremonia de doliu au participat membri ai cabinetului de miniștri, conducerea Sovietelor, reprezentanți ai uzinelor (Sovietul din Petrograd a expediat fiecărei întreprinderi indicația să delege la funeralii nu mai puțin de 30 de oameni), șefi ai misiunilor diplomatice, negustori și întreprinzători, clerul, fosta capelă a curții, precum și corul unit al catedralelor Isakie și Kazan.

(Asta nu vă amintește de nimic? Nu vă amintește cum, în perioadele de criză, reacțiunea de la noi făcea o nemaipomenită zarvă pe seama unor morți care au decedat în împrejurări dubioase, dîndu-i drept jertfe ale acțiunilor întreprinse, chipurile, de comuniști?!).

Pentru un spectator fără experiență, o asemenea acțiune reprezentativă era ca o apoteoză a unității și rezistenței opuse extremismului de stînga. Anume așa interpreta situația și anume așa scria mass-media conformată ideologic. Imediat cum Kerenski a decis închiderea ziarelor bolșevice și a dispus ca Lenin să fie arestat, presa cadetă în aceeași zi a anunțat entuziasmată: «Bolșevismul a murit, cum se spune, de moarte subită».

Pe cînd bolșevismul, de fapt, n-a murit. Despre faptul cît de vag (la fel ca și acum) percepeau bolșevismul adversarii politici și puterea în ansamblu, putem deduce din următoarele: de acum la sfîrșitul lui iulie 1917, «răposatul bolșevism» a reușit să organizeze în capitală congresul partidului, la care, timp de cîteva zile, delegații au discutat în cel mai serios mod asupra sarcinilor de moment. Iar Lenin, care se afla la Razliv, recunoscînd că în iulie «bolșevicii au făcut destul de multe prostii», a început să pregătească o nouă manifestare cu adevărat revoluționară. Pentru «bolșevismul decedat», bătălia pentru putere abia începea.

De acum la 10 iulie, în articolul «Situația politică», V. I. Lenin în mod convingător a demonstrat că evenimentele din iulie au fost sfîrșitul dualității de stat și victoria contrarevoluției, ceea ce, în opinia lui, a finalizat etapa pașnică a dezvoltării revoluției. Încercarea lui Kerenski de a împăca diferitele forțe politice din țară la conferința de stat din 12-14 august 1917 de la Moscova nu s-au încununat de succes. Bolșevicii au declarat boicot, iar forțele de dreapta și militarii au pus miza pe o «personalitate puternică».

Burghezia pierde încrederea în capacitatea Guvernului provizoriu de a restabili ordinea în țară și înclină spre instaurarea unei dictaturi militare. În această intenție a sa, ea a fost sprijinită și de organizațiile monarhiste.

La rolul de dictator a fost înaintat generalul L. G. Kornilov, fost comandant al regiunii militare Petrograd. Lovitura de stat militară ce se pregătea la început a fost sprijinită de șeful Guvernului provizoriu, A. F. Kerenski, care spera că, bazîndu-se pe ajutorul armatei, va putea echilibra situația instabilă a Guvernului său. Cu eforturile lui Kerenski, generalul Kornilov a devenit conducător al Ministerului Apărării, iar la sfîrșitul lui iulie a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor armate ale statului.

Programul lui Kornilov prevedea crearea a trei armate: «armata în tranșee, armata în spatele frontului și armata feroviarilor». Pedeapsa cu moartea era valabilă nu numai în condițiile frontului, ci și în cele din spatele lui. Se presupunea că Sovietele vor fi lichidate. Același lucru se prevedea și în ceea ce privește partidele socialiste, ba chiar și a însuși Guvernului provizoriu.

Opunerea rezistenței în fața rebeliunii korniloviste era o luptă de apărare a rezultatelor revoluției burghezo-democratice din februarie. În perioada luptei cu această rebeliune kornilovistă, bolșevicii au depus eforturi mari, au dat dovadă de disciplină, spirit organizatoric, fermitate și curaj întru apărarea cuceririlor revoluției. Ei se sprijineau pe susținerea muncitorilor și, ceea ce era deosebit de important, și pe cea a muncitorilor feroviari. Bolșevicii chemau nu doar la luptă împotriva lui Kornilov, ci și descopereau oamenilor simpli legătura între politica lui Kornilov și cea a lui Kerenski.

Istoria și cronologia rebeliunii korniloviste, a primei rezistențe armate a Revoluției în fața dușmanilor săi, este o temă aparte. Din punctul de vedere al discuției noastre, este important că intenția burgheziei de a instaura o dictatură a fost un rezultat legitim al dezvoltării și intensificării situației revoluționare.

După înăbușirea rebeliunii korniloviste, pozițiile bolșevicilor în mod firesc s-au întărit. Dacă în iulie 1917, la alegerile în Duma orășenească a Moscovei, bolșevicii au obținut 11 %, cadeții — 18 %, iar menșevicii și eserii împreună — 70 %, de acum în luna septembrie, la alegerile în consiliile raionale starea de lucruri s-a schimbat categoric. Pentru bolșevici și-au dat voturile aproape 52 % de alegători (iar din rîndurile soldaților garnizoanei — 83 %), pentru cadeți — 26 %, iar pentru menșevici — doar 18 %. Aceeași situație era și la Petrograd, și în alte centre industriale din Rusia.

Pe lîngă asta, în toamna lui 1917, răscoala țăranilor cu cererea să li se dea pămînt a cuprins partea europeană a teritoriului țării, armata refuza să lupte, iar grevele muncitorilor continuau să zdruncine industria care ajunseseră la starea de ruină. Și chiar dacă spre sfîrșitul lui septembrie 1917 criza Guvernului s-a reușit să fie depășită, guvernul de acum nu mai era în stare să controleze situația din țară. Guvernul nu se bucura de încrederea și sprijinul majorității populației din țară. Pe cînd influența Sovietelor, din contra, a crescut, în multe localități din Rusia și, de fapt, s-a transformat în putere. În înseși Soviete, cea mai mare influență au început s-o aibă bolșevicii și eserii de stînga. Anume asta i-a dat temei lui V. I. Lenin să facă o asemenea comparație dintre situația din iulie și cea din ajunul lui octombrie.

Congresul al VI-lea al PMSD(b)R (26 iulie-3 august 1917), care a avut loc la Petrograd, a luat direcția spre răscoala înarmată. Aceasta a fost o decizie politică a bolșevicilor, bazată pe o profundă analiză teoretică leninistă a situației create în țară în ceea ce privește contradicțiile dialectice sociale, care necesitau să fie neîntîrziat «eliminate», precum și a experienței revoluționare din anul 1905, din februarie 1917 și a recentelor manifestări din luna iulie.

Conducătorii partidului bolșevicilor au însușit și au luat pentru sine ca linie de conduită atitudinea marxist-leninistă față de răscoală ca față de o artă. Partidul bolșevicilor a fost mobilizat în întregime, programul lui se bucura de sprijinul maselor largi, iar experiența revoluționară demonstra în mod elocvent fidelitatea lui față de acest program și față de interesele muncitorilor și ale țăranilor, față de interesele Rusiei revoluționare.

Marele Octombrie se apropia. Marele Octombrie, care promitea multe încercări, dar și multe nemaiauzite victorii — victorii ale oamenilor muncii liberi.скачать dle 10.6фильмы бесплатно

---

Вернуться назад