Pămîntul, îmbibat cu sînge
24-03-2018, 09:30. Разместил: redactor
Ce știu despre trecutul Patriei lor tinerii de astăzi, care sînt cumpărați cu lozinci ieftine despre integrare europeană prin unirea cu România? Știu oare tinerii despre faptul că în anii ocupației române, strămoșii lor erau uciși și umiliți? Timp de 22 de ani de suferință a poporului Basarabiei, pe teritoriul țării au avut loc trei răscoale în masă pe care armata română le-a înecat în sîngele rebelilor, în mare parte, din rîndurile țăranilor.
Poporul, de la bun început, nu a recunoscut așa numita unire cu România. Dar după ce oamenii au cunoscut baionetele și bicele jandarmilor români, displăcerea s-a transformat în ură. În lupta pentru independența Patriei.
Răscoala ca și formă de nemulțumire
Răscoala de la Hotin, participanții căreia erau considerați adevărați eroi de populația Basarabiei, a demonstrat locuitorilor Basarabiei că pot și trebuie să se opună stăpînului în chipul jandarmului român. În timpul răscoalei de la Hotin, care a izbucnit în ianuarie 1919, au fost uciși 11 mii de țărani basarabeni. Mii de țărani au umplut pușcăriile. Fărădelegea acaparatorilor români a atins cote nemaiștiute.
Sărăcirea țărănimii a continuat cu ritm alert. La toate s-a mai adăugat lipsa roadei din 1924, cînd s-a colectat de 4 ori mai puțină pîine decît în mediu în timpul anilor roditori. Nemulțumirea enormă a țăranilor a izbucnit, în sfîrșit în rezistență armată deschisă, care a intrat în istorie ca și Răscoala de la Tatarbunar.
* * *
Ziarele românești au aflat despre faptul că, în noaptea de 15 spre 16 septembrie 1924 țăranii din județele Acherman și Ismail s-au răsculat, abia peste trei zile. Ministerul afacerilor externe a emis următoarea declarație oficială: «Banda bolșevică, trecînd cu barca de pe malul rus, a atacat satele Tatar-Bunar și Nicolaevca din sudul Basarabiei. Autoritățile au restabilit ordinea imediat. Populația a oferit autorităților tot felul de informații».Burghezia românească a încercat să prezinte răscoala spontană a țărănimii din sudul Basarabiei drept un atac a unei oarecare grupări «din 60 de persoane».
În același timp, ministerul militar lua propriile sale măsuri. A fost pusă în funcțiune toată mașinăria militară. La locul răscoalei erau îndreptate detașamente numeroase ale armatei române cu cavalerie și artilerie, pe Nistru a fost dislocată flota militară dunăreană, iar răscoala a fost înecată în sînge. Sudul Basarabiei a fost cuprins de flăcări, artilerie și strigătele disperate ale victimelor neajutorate. În timpul «restabilirii ordinii» au fost uciși 1300 de țărani, cîteva sate au fost șterse de pe fața pămîntului cu focuri de artilerie, mii de țărani au fost arestați.
Răscoala de la Tatarbunar a intrat în istoria mișcării revoluționare a Basarabiei, ca și una dintre etapele protestului populației basarabene împotriva boierilor români, care, de fapt, nu a încetat niciodată. Protestul care nu a încetat nici după răscoală, pînă la venirea Armatei Roșii.
Înrobiți, țăranii basarabeni au răspuns cu multiple răscoale la exploatarea hoțească, opresiuni fără precedent, sistem național de teroare. Potrivit datelor ministerului militar român, doar în perioada 1918– 1924 au izbucnit 155 de răscoale de diferită amploare.
Foamete pe pămînt bogat
După acapararea Basarabiei, pămînturile fertile ale județelor Acherman și Ismail au devenit focare de exploatare hoțească. Circa 40 la sută dintre țărani aveau cîte 1-2 decimi de teren, erau mulți țărani fără pămînturi. Ei lucrau din noapte-n noapte, însă lipsa inventarului și semințelor a redus din roadă și nu-și puteau asigura nici măcar minimul de existență. Oamenii se hrăneau cu mămăligă și ceapă, iar pînă la roada nouă îndurau foame. Toată roada lor, sub presiunea impozitelor, o dădeau la stingerea datoriilor.
Sărăcia și neajunsurile au fost generate nu doar de regresul economic al regiunii, consecințele Primului Război Mondial și revoluție dar și de politica autorităților românești. În conformitate cu legea privind reforma agrară, țăranii trebuiau să primească terenuri în mărime de 6-8 ha, însă plățile de răscumpărare erau destul de mari (de la 1160 pînă la 2000 de lei). Totodată, venitul zilnic al unei țesătoare de la fabrica din Tatarbunar era de circa 13–17 lei. Imposibilitatea de a răscumpăra pămîntul a dus la ceea că aproape jumătate din numărul țăranilor și-au pierdut terenurile. Scumpirea produselor alimentare, condițiile grele de muncă, dificultatea obținerii pămîntului, împărțirea celor mai bune terenuri proprietarilor mari și militarilor au și condus la răbufnirea răscoalei din 1924.
Cu opt luni înainte de răscoala de la Tatarbunar, funcționarul de la ministerul afacerilor interne al României, G. Tătărescu, a numărat în Basarabia 28 de ciocniri armate între populația locală și jandarmi (atacuri asupra posturilor de jandarmi și patrule, rezistențe armate în timpul aresturilor, cazuri de eliberare a celor arestați). În aceste confruntări au fost uciși 22 de jandarmi, 8 rebeli au murit.
«Știe numai pescărușul»
Țărănimea sărăcită, înlănțuită în cătușe duble — cătușele opresiunii economice și opresiunii politice nemaivăzute — s-a răsculat în lupta pentru eliberarea sa. Focul revoluționar a izbucnit în 3 județe — Acherman, Ismail și Cahul. Prologul răscoalei au servit evenimentele petrecute la Nicolaevca, un sat din județul Acherman, nu departe de Tatarbunar.
Răscoala a fost provocată înșiși de români. La începutul lunii septembrie 1924, jandarmii l-au împușcat pe țăranul Tcacenco din sat pentru nesupunere în fața colectorului de impozite. În noaptea spre 11 septembrie, țăranii au incendiat clădirea primăriei și arhiva, l-au împușcat pe primar și doi jandarmi, după care i-au eliberat pe cei arestați.
Joi, zi de bazar, ora 10 dimineața, la bazar și-au făcut apariția persoane necunoscute, înarmate, au urcat pe mese și au început să facă agitație pentru ca fiecare, cu arma în mînă, să se răscoale împotriva românilor, că pentru acest lucru a venit ultimul moment. Ei au comunicat că au acaparat postul de jandarmi și că a fost ucis un jandarm care a opus rezistență, că legătura telefonică a fost întreruptă. Cu încheierea «Trăiască puterea sovietică», ei au plecat într-o direcție necunoscută.
Doar că după plecarea lor au început a fi trase focuri de armă haotice. De situație s-au folosit persoane dubioase trimise de jandarmi. Au început să fure marfa.
Cazul s-a încercat a fi prezentat drept un atac. Au început represiunile sîngeroase — aresturi, torturi, împușcări. Fiecare al zecelea arestat era împușcat, erau torturate fără milă femeile pentru ca acestea să indice asupra bolșevicilor. Torturile și împușcările au durat trei zile, dar nu au reușit să înăbușe furia revoluționară a țăranilor. Oamenii nu doar că nu s-au speriat, dar s-au și organizat în războiul de eliberare împotriva călăilor — ocupanților. În acest moment unitățile militare românești au dispărut.
La Tatarbunar s-a format comitetul revoluționar, ștabul unde s-au adunat rebelii din sate, cei care au ridicat răscoala. În fruntea comitetului era Batișev (eliberat după 16 ani de munci silnice), Țurcan (a murit la închisoare), Lîsovoi (a murit la închisoare), Colițov (a murit în tipul răscoalei).
Comitetul a elaborat un plan de acțiuni. Toți rebelii au fost împărțiți în trei detașamente: primul detașament trebuia să taie calea ferată și să ocupe stația Sărata pentru a împiedica venirea trupelor militare române din Acherman. Al doilea detașament, în frunte cu Țurcan, trebuia să meargă la Nerușai și Cicimea. Al treilea detașament trebuia să rămînă la Tatarbunar pentru a proclama puterea sovietică. Primul detașament a suferit înfrîngere, iar conducătorul acestuia — Colițov, a fost ucis. Al doilea detașament s-a confruntat cu infanteria română și a luptat în toată legea războiului. Și astăzi la Nerușai se văd urmele șanțurilor.
Rebelii au luptat cu bărbăție, iar infanteria românească se retrăgea rușinos. Dar a fost dislocată artileria română din Bolgrad și rebelii au fost nevoiți să se retragă. Ei au rezistat două zile. Într-un sfîrșit au scos steagul alb și au trimis un sol. Ofițerul român a dat cuvîntul că va trimite rebelii în judecată, fără a fi supuși represiunilor. După ce au depus armele, rebelii au fost duși la Jubrieni — localitate amplasată pe litoralul mării. În drum, românii au început să tragă în ei. Rebelii s-au aruncat în mare, iar românii au continuat să tragă. Majoritatea dintre ei a murit. «Știe numai pescărușul» — zice cîntul popular, cîți rebeli au murit în mare.
Călăii bestiali
Conform deciziei comitetului revoluționar, la Tatarbunar, rebelii au ocupat primăria, poșta, telefonul, jandarmeria, au arborat drapele roșii cu inscripția: «Trăiască Puterea Sovietică» și au început să adune armele și să le distribuie rebelilor.
Toată populația a fost convocată de comitetul revoluționar la mitingul în cadril căruia a fost proclamată Puterea Sovietică și emis ordinul de a fi protejată această putere cu arma în mînă. Atmosfera era de luptă adevărată. Însă, după devastarea celui de-al doilea detașament a început teroarea bestială a călăilor. La Tatarbunar au fost adunați toți țăranii, iar jandarmii, care pînă acum au fost cruțați de rebeli, arătau asupra celor care erau cu arme.
Unii erau împușcați, alții erau aruncați în beciuri în care se emanau gaze toxice. Acolo mureau rebelii în chinuri groaznice. În legătură cu răscoala de la Tatarbunar au început aresturi și în alte localități. La Podcovca au fost arestați mai mulți țărani din Chilia. După ce i-au torturat, oamenii au fost aruncați în beciuri care, ulterior, erau zidite. S-au sufocat mulți oameni acolo.
Au început a fi incendiate satele, violate femeile. Jandarmii, asemenea unor cîini turbați, alergau după țărani, îi prindeau și-i aruncau în fîntîni. Așa a murit revoluționarul Hîncu și mulți alții, ei au fost aruncați în fîntîni în satul Enichioi. În satul Cara-Mahmet, oamenilor le era interzis să-și îngroape morții. Cadavrele erau aruncate la cîini. Cîinii apăreau cînd într-un loc, cînd în altul cu o mînă sau un picior al vreo unui țăran osîndit.
La Nerușai, fărădelegea călăilor români a întrecut orice limită. Tuturor locuitorilor satului li s-a ordonat să se adune pe cîmp. Acolo, au fost impuși să îngenuncheze și, în prezența soțiilor, mamelor, copiilor, a început masacrul sîngeros.
Jandarmul Naicu Vasile — teroarea Nerușai, un degenerat și sadic a chemat rebelii în baza unei liste și-i împușca personal în ochii rudelor înnebunite de durere. Toți cei care au contribuit la înăbușirea răscoalei — ofițerii și jandarmul Naicu au fost decorați. În fiecare duminică, Naicu își atașa ordinul cu mîndrie și se plimba prin Nerușai uitîndu-se cu ură în direcția țăranilor.
În ciuda represiunilor sîngeroase ale călăilor, peste două luni, în județul Cahul a izbucnit o nouă răscoală. Metodele de intimidare a țăranilor au fost aceleași, modalitatea de înăbușire a răscoalei — aceeași, la fel ca și în județele Acherman și Ismail. Nou a fost probabil faptul că în județele Acherman și Ismail țăranii erau împușcați individual. În raionul Cahul, însă, s-a recurs la execuțiile prin împușcare în masă.
Și la Vulcănești se ține minte «bara de stejar». Acolo au fost duși spre împușcare 48 de oameni. Aflînd întîmplător despre acest lucru, soția unui arestat a sculat în picioare tot satul. Au alergat cu toții — de la mic la mare. Românii s-au speriat, iar execuția a fost anulată. Răscoala în cele trei județe a fost înăbușită cu victime nemaiauzit de multe: mii de morți, sute de invalizi și mulți au fost schilodiți sufletește — mai ales în rîndul femeilor.
Răscoala a fost înăbușită în anul 1924, însă, urmările ei au fost resimțite pe parcursul mai multor ani. Respectiv, niciun bărbat nu putea pleca la muncă în altă localitate, nicio femeie nu îndrăznea să părăsească satul. Țăranii au fost blocați în localitățile lor. Viața și așa grea se înrăutățea și mai mult. A început foametea — însoțitorul veșnic al țăranului basarabean, s-au intensificat epidemiile, mortalitatea infantilă era catastrofală.
Răscoala a suferit eșec. A fost dispersată și nu avea un lider în rîndul proletariatului. Doar clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, ar fi fost capabilă să organizeze țărănimea și să-i ofere susținerea necesară pentru victoria sa împotriva ocupanților români. Înăbușirea rapidă a răscoalei se explică și prin acțiunile dușmănoase ale provocatorilor.
* * *
Despre «eroismele» sîngeroase ale trupelor românești povestește lăudărosul ordin al comandamentului flotei dunărene, amiralul Gavrilescu, emis la bordul navei «Macin», pe 30 septembrie 1924.«Detașamentele noastre, desantul aterizat, de comun cu trupele regimentului II de frontieră, infanteria, artileria, cavaleria și jandarmii sătești, am somat inamicul să se supună voinței noastre oriunde în raionul Chilia — Vilcovo, la Cișmea cît și la Nerușai, la Galilești cît și la Nicolaevca, la Jibrieni, cît și la avanpostul Doinița, Balașa și Pereboina ș. a. m. d. Vuietul munițiilor noastre la Vilcovo și pe mare, lîngă Jibrieni și acțiunile artileriei noastre au insuflat respect pretutindeni și au contribuit enorm la capturarea organizației banditești și bolșevice lîngă Gîrla Pereboina, unde mulți din ai noștri și-au găsit moartea. De asemenea, s-a acaparat o cantitate importantă de arme, muniții, mitraliere, explozivi, grenade de mînă, bombe, mine pentru aruncarea în aer a căilor ferate, camioane, automobile ș. a. m. d. O parte a bandiților capturați, bănuiți de legături cu Sovietele, a fost pusă în imposibilitatea de a mai acționa împotriva noastră, au fost încărcați pe bărci unde s-au aflat în paza marinarilor noștri. Prin aceste acțiuni, activitatea lor a fost paralizată la timp și, în acest fel, am reușit să prevenim răscoala într-un centru atît de important ca Vilcovo, unde, dacă mișcarea ar fi izbucnit, ar fi putut avea urmări nefericite. S-a asigurat garda intensă pe apă — zi și noapte — de către navele noastre în raionul Chilia — Vilcovo — marea excludea orice posibilitate pentru revoluționari să treacă Dunărea spre sud sau să ajungă pe mare».
Procesul celor 500
În apărarea arestaților de la Tatarbunar au pledat Henri Barbusse, Romain Rolland, Upton Sinclair, Theodore Dreiser, Albert Einstein, Bernard Shaw, Louis Aragon, Mihail Sadoveanu, Constantin Parhon, Thomas Mann și mulți alți reprezentanți ai științei și culturii.
În noiembrie 1925, la Chișinău a sosit o delegație a comunității progresiste din țările Europei de Vest în frunte cu scriitorul Henri Barbusse. Delegația a reușit să obțină permisul de a participa la proces. Ulterior, Henri Barbusse va scrie în cartea sa «Călăii»: «Poate că dacă eu nu mai eram revoluționar, aș fi devenit revoluționar întors din acest haos tragic din Europa de Est». Anchetele judiciare au durat pînă în anul 1929. Fără să găsească dovezi ale legăturilor lor cu Moscova și sub presiunea opiniei publice, instanța a achitat majoritatea arestanților. Au fost judecați circa 85 de oameni, care au fost condamnați la termene de la 5 ani de pușcărie pînă la detenție pe viață.
Articol din Ziarul «Smena», Nr. 40, octombrie 1925
«În BASARABIA, la închisoarea din Chișinău, în spatele ușilor închise, judecata călăilor români decide acum soarta a 500 de țărani basarabeni. Acești 500 de inculpați sînt din satele Tatarbunar, Galiești, Nicolaevca și altele. În spatele ușilor închise, baricadați de opinia publică, burghezia românească încearcă, acum, să demonstreze, că acești 500 de țărani, alături de alți mii, oasele cărora au rămas să zacă la malul Nistrului, au încercat «sub conducerea Moscovei bolșevice» să creeze în sudul Basarabiei o Republică Sovietică.
«Moscova» — acest cuvînt trezește neliniștea burgheziei...
NEMAIVĂZUTĂ și insuportabilă este asuprirea burgheziei române în Basarabia. Peste 2.000.000 de țărani, locuitori ai unui ținut fertil, unde cernoziomul produce anual roadă bogată de pînă la 130 de milioane de puduri de grîu pentru export, gem sub presiunea impozitelor insuportabile, opresiunii naționale și fărădelegii jandarmeriei.
Timp de 8 ani de zile, sub puterea moșierilor români și a capitaliștilor, țăranul basarabean a ajuns la limita neajunsurilor și disperării».
Plebiscitul a eșuat
Tot ceea ce se întîmpla pe teritoriul Basarabiei nu era mare secret. Românii nu-și ascundeau ignoranța față de rasa inferioară lor — basarabenii. Reprezentanții noii administrații române storceau Basarabia pînă la sînge, abil, fără să se ascundă și fără rușine, cu vagoane și trenuri întregi căra cele furate la metropolă. În mare parte, nemulțumirea țăranilor se baza pe politica agrară desfășurată, în special, în legătura cu reforma agrară, care s-a încheiat în vara anului 1924 și în cadrul căreia țăranii au fost lipsiți de două treimi din pămînturile pe care le-au primit în 1917.
Birocrația și corupția exagerată complicau și mai mult viața oamenilor. Pentru a obține niște hîrtii, țăranii trebuiau să facă pocloane funcționarilor și nu doar în sensul direct al cuvîntului, oamenii erau impuși să plătească în produse. Se întețeau pedepsele corporale.
Încă pînă la răscoala din Tatarbunar, în martie 1924, la Viena s-a desfășurat deschiderea conferinței României și URSS pe marginea problemei Basarabiei. Pe 2 aprilie 1924, delegația românească a respins propunerea sovietică cu privire la desfășurarea unui plebiscit în Basarabia și a sistat negocierile ulterioare cu URSS. În replică, pe 6 aprilie 1924, la Moscova, viceministrul afacerilor externe a făcut următoarea declarație pentru corespondentul Ziarului «Pravda»: «De acum încolo, pînă la plebiscit, vom considera Basarabia parte incontestabilă a Ucrainei și Uniunii Sovietice».
Pe 28 iulie 1924, regele României a interzis printr-un decret Partidul Comunist din România, dar care, în ciuda interdicției, s-a pronunțat de partea răsculaților. Prin intermediul unui manifest special, CC al Partidului Comunist din România a îndemnat de a li se oferi ajutor răsculaților. Într-o notă de protest, Guvernul Sovietic a cerut să se pună capăt răfuielilor sîngeroase.
Ecoul evenimentelor de la Tatarbunar a mai răsunat încă multă vreme în Europa. Localitatea nimănui cunoscută pînă atunci a devenit sinonim cu genocidul autorităților în raport cu poporul, simbolul statorniciei extraordinare a eroilor și martirologia victimelor nevinovate.
La realizarea materialului s-au folosit informațiile preluate de pe site-urile: oldchisinau.com, topor. od.ua, ok.ru/gagauzskiiugol, library.sgu.ru, izmail-forever. my1.ru.
Pregătit de Ana Vetrova în baza materialelor din presa electronică
Вернуться назад