1993 — anul renașterii Partidului Comuniștilor
15-07-2018, 09:59. Разместил: redactor
Cum a fost asta la Uzina de Tractoare, cea mai mare întreprindere constructoare de mașini cu un colectiv muncitoresc de 5500 de oameni, dintre care 650 erau membri ai Partidului Comunist.
Comitetul de partid al uzinei avea drepturile unui comitet raional. Mult timp, în calitate de secretar al acestuia era ales Stanislav Beganschi, un om neordinar, care în tinerețea sa a fost fotbalist și a jucat în echipa de juniori a republicii. După absolvirea facultății la o instituție de învățămînt superior, a lucrat constructor în biroul de proiectări a tractoarelor. Mai tîrziu a ajuns să fie constructorul principal în acest birou. A desfășurat și o activitate de inventator, fiind distins cu titlul «Inventator Emerit al Republicii Moldova». Paralel, în repetate rînduri a fost ales ca secretar al comitetului de partid al uzinei.
Iar cel din urmă secretar al organizației a fost un alt om, care nu se deosebea cu nimic de alții. La ultima ședință a comitetului de partid al uzinei, tuturor comuniștilor li s-a propus să predea carnetele de partid și, astfel, organizația să se autodizolve. După cîte țin minte, nimeni n-a predat carnetul.
Cine e acest Voronin?
…Pe parcursul întregului an 1993 se zvonea că partidul comunist se va renaște, că se duce o luptă contra interzicerei lui. Comuniștii se căutau unii pe alții. Cît privește comuniștii de la uzină, din comitetul organizatoric pentru renașterea partidului comunist făcea parte Stanislav Beganschi.
La începutul activității de renaștere a partidului comunist, unii dintre noi credeau că în aceasta vor veni să se încadreze foștii lideri ai PCM — Grosu, Lucinschi, Eremei, Guțu. Iar la uzină toți se gîndeau la ultimul secretar al comitetului de partid al întreprinderii, la fruntașii ei, la cei decorați cu ordine, la delegații ultimelor congrese ale PCUS. Dar toți aceștia au rămas la o parte.
Odată Beganschi a adus o foaie volantă în care se propunea să fie create pretutindeni structuri de partid, iar pentru funcția de președinte al partidului era numit Vladimir Voronin. Printre numele cunoscute la acel moment, cel al lui Voronin nu figura. Și ai noștri se întrebau unul pe altul: «Cine este acest Voronin? De ce ne este propus el, și nu altcineva, pe care l-am cunoaște mai bine?». Cineva și-a amintit că Voronin a fost ministru al MAI și că a respins atacul radicalilor asupra edificiului ministerului. Și încă și-a mai amintit faptul că cineva dintre atacatori, după cum s-a dovedit, era un deputat, la o ședință a Parlamentului s-a plîns, ridicîndu-și cămașa și arătînd celor prezenți o vînătaie pe spatele său, pentru care cerea ca Voronin să fie pedepsit. Auzind toate acestea, am mai chibzuit, iar pînă la urmă am hotărît că avem nevoie anume de un asemenea om, că pe un asemenea om îl poți urma.
Beganschi ne-a ascultat opinia și ne-a spus că va raporta comitetului organizatoric că sîntem gata să creăm o organizație primară.
Cum s-a format organizația de partid nr. 6
Era toamna anului 1994. S-a format comitetul raional de partid al sectorului Buiucani. În componența lui sîntem circa 30 de oameni, toți de la uzina de tractoare. Secretar al comitetului de partid a fost ales Ivan Pisimac — ofițer în rezervă, activist politic. Local pentru comitetul de partid încă nu aveam. Și am mers la dumnealui la serviciu, la Muzeul Ținutului Natal, unde lucra în calitate de director. Am cumpărat bilete și el ne-a purtat prin muzeu, paralel vorbind cu noi și pe teme de partid.
Ivan Pisimac ne-a propus să facem o adunare organizatorică, să formăm o organizație primară și să alegem un secretar al ei. Totodată, el ne-a atras atenția asupra faptului că asta nu va fi organizația de partid a uzinei, ci o organizație teritorială de partid din muncitori de la uzină. Chiar în aceeași clipă, am decis să nu mai tărăgănăm și să facem această adunare organizatorică tot atunci, și am făcut-o în stradă, nu departe de Muzeul Ținutului Natal.
Pe cine să alegem ca secretar al organizației — asta nu era pentru noi o problemă. Toți cei prezenți au zis: bineînțeles, pe Beganschi! Dar, mai chibzuind, am hotărît că la uzină toți își vor da seama de asta și pur și simplu nu-i vor permite să facă ceva în calitate de secretar. De aceea, cu totul pe neașteptate, Beganschi a propus candidatura mea, deoarece funcțiile mele de serviciu îmi cereau să umblu prin tot teritoriul uzinei, ceea ce era un lucru favorabil pentru activitatea de partid. Nici n-am dovedit să mă gîndesc, dacă voi putea face față, iar tovarășii mei de acum mi-au și votat candidatura.
În timpul acesta, pe trotuar a apărut un fost coleg de studii. Ajungînd lîngă noi, m-a observat și, răzînd, a întrebat: «Voi ce faceți aici — nu cumva adunare de partid?!». La care i s-a răspuns în mod serios: «Da, mergi mai departe». Cunoscutul a rămas uimit, dar nu a mai zis nimic, și-a continuat drumul, din cînd în cînd întorcîndu-și capul spre noi. Așa a avut loc prima adunare a organizației primare nr. 6 de partid.
Despre primii comuniști
Spre exemplu, să-l luăm pe Stanislav Beganschi. Avea sute de adeverințe de autor și patente pentru inovații. Toată proprietatea intelectuală a uzinei se afla pe seama lui. Altcineva nu era capabil de așa ceva. Mai mult decît atît, Beganschi a încheiat cu uzina un contract în baza căruia în procesul de producere erau folosite inovațiile și modelele elaborate de dumnealui, multe dintre care și pînă la asta fuseseră aplicate la producerea a zeci de mii de tractoare. Dacă, în acest context, am vorbi despre plata care i se cuvenea pentru asta și am calcula-o cu suma de 10 lei pentru fiecare tractor nou, Beganshi ar fi trebuit să primească zeci de mii de lei, pe care nu-i primea, deoarece pe atunci uzina nu mai avea capacitatea de a achita asemenea sume. Atunci chiar și salariile muncitorilor nu erau plătite la timp. Șefii uzinei nici nu îndrăzneau să-i reproșeze ceva lui Beganschi, știind că întreprinderea îi datorează mult și că el îi poate cere compensarea muncii lui prin decizii judecătorești. Așa că el se afla pe poziții bune și administrația nu-i înainta nici o pretenție.
Ori să vorbim despre un alt comunist de-al nostru, metalurgul principal Anatoli Calișenco. Era un specialist multilateral, absolvise cu diplomă roșie Institutul Politehnic de la Dnepropetrovsk. Un specialist foarte bine instruit în metalurgie, pasionat de radioelectronică. Cît de bine pricepea el în domeniul electronicii o ilustrează și faptul că meșterii de la atelierele de reparație a televizoarelor din sectorul Buiucani îl cunoșteau foarte bine, deseori veneau la el după consultații. Cînd a început scăderea volumelor de producție și, în legătură cu asta, au început să se înrăutățească indicii economici, Anatoli Calișenco a găsit o decizie tehnică de modificare a aplicării utilajului termic de la uzină, care a dat o colosală eficiență economică și i-a permis uzinei, să zicem așa, să respire un pic mai liber. Calișenco a perfectat în mod oficial această propunere de raționalizare, pentru care întreprinderea trebuia să-i achite o recompensă impunătoare, însă ea nu avea de unde și nici el n-a insistat să-i fie plătită. Cum să concediezi asemenea oameni, mai ales că, potrivit legii, fiind concediat, respectivului om trebuie să-i fie achitate toate datoriile.
De acest specialist, Calișenco, este legat un episod interesant. În anul 2001, era în toi campania electorală a alegerilor în Parlament. La adunarea secretarilor, Ivan Pisimac îmi dă o scrisoare cu adresa unei case din teritoriul circumscripției electorale care se afla în responsabilitatea organizației noastre primare. Pe scrisoare citesc indicația: «Ivan Vasilevici, luați măsuri». Un locatar din această casă scria că el nu are posibilitate să asculte propaganda electorală a Partidului Comuniștilor, deoarece nu are televizor, de aceea îl roagă foarte mult pe Vladimir Voronin să-i cumpere un televizor.
Sincer vorbind, am rămas uimit de această obrăznicie — noi nu primim salarii, iar lui cumpără-i televizor! Și mi-am exprimat indignarea la adunarea organizației noastre. Și atunci Anatoli Calișenco zice: «Stați un pic… Fiecare familie sovietică avea un televizor, unele aveau chiar și două. Haideți să ne întîlnim cu acest om». Și ne-am dus cîțiva dintre noi la adresa indicată pe plic. De după ușă, o voce de bărbat ne-a întrebat cine sîntem și ce căutăm. I-am răspuns că ne-a trimis Vladimir Voronin în legătură cu televizorul. Ușa ne-a deschis-o un moșnegel, ne-a spus că el este cel care a scris scrisoarea, și ne-a invitat să intrăm.
Am intrat, l-am întrebat cum o duce. Moșnegelul a început să ne povestească despre viața sa, ne-a spus că are două televizoare, dar nu funcționează nici unul, că meșterul pe care l-a chemat să le repare i-a zis că îl va costa mai ieftin să cumpere unul nou, decît să le repare pe cele vechi. Am luat noi televizoarele urcate pe un dulap și Anatoli Calișenco s-a apucat să vadă ce-i cu ele. După care i-a spus moșnegelului că din cele două televizoare poate face unul care va lucra, dar pentru asta e nevoie să le ia pe amîndouă acasă la el. Ceea ce am și făcut. Tovarășul meu, secretarul altei organizații primare, Ivan Ursu, ne-a ajutat să ducem cu mașina lui aceste televizoare acasă la Anatoli Calișenco. Și el a făcut din cele două unul funcțional. După care i l-am dus moșnegelului acasă. L-am inclus — televizorul funcționa foarte bine. Moșnegelul s-a mirat cum nu se mai poate, i-a chemat pe toți membrii familiei să vadă și ei minunea, spunîndu-ne că nici nu spera că va putea avea televizor și i-a scris lui Voronin într-o clipă de deznădejde.
Noi atunci am stat un pic pe gînduri, după care i-am spus moșnegelului aproximativ următoarele: «Dumneavoastră pur și simplu arătați această scrisoare vecinilor și povestiți-le cum v-a venit ideea să-i scrieți lui Voronin, cum din partea lui au venit cîțiva comuniști care v-au ajutat nu cu bani, ci cu mîinile și capul lor, pentru că bani nu au nici ei. Și dacă guvernarea țării ar fi dată pe seama comuniștilor, ei au un program cu ajutorul căruia, prin pîrghiile puterii de stat, ar putea îmbunătăți viața întregului popor, ci nu numai doar a unor oameni aparte».
Nu pot afirma că acel episod a jucat un careva rol în campania electorală de atunci, dar acea circumscripție electorală în care trăia moșnegelul a avut la alegeri multe voturi în favoarea comuniștilor.
Activitatea comuniștilor în mijlocul oamenilor
Principalul element al acestei activități l-a constituit și continuă să-l constituie pînă acum aducerea în mijlocul oamenilor a cunoștințelor și a perceperii care fac convingerile comuniste să fie convingeri în adevăratul sens al cuvîntului, ci nu pur și simplu o încredere oarbă în ele. De exemplu — că «întreaga lume civilizată», despre care oamenii deseori aud («cele șapte țări», «miliardul de aur») alcătuiește doar 12 la sută din populația întregului glob. Și această «lume civilizată» nu poate servi drept exemplu de dezvoltare pentru alte țări în virtutea unor cauze pur fizice. Deoarece «lumea civilizată» consumă mai mult de 80 la sută din resursele mondiale ale planetei, pentru celelalte țări pur și simplu nu mai rămîn resurse pentru ca ele să poată copia modelul civilizației de tip occidental.
Pe cînd China comunistă, care, printre altele, e de o dată și jumătate ori mai mare decît așa-numita lume civilizată, demonstrează în mod real o cale de dezvoltare cu succes și, în acest sens, dă exemplu tuturor popoarelor. Așa că «vectorul european» e calea Moldovei spre impas, ci nu pur și simplu una din variantele alese — cui și ce îi place. Cînd reușești să atragi atenția oamenilor asupra unor asemenea fapte, ei își dau seama de multe lucruri și încep să-i înțeleagă pe comuniști.
Sau alt exemplu. Dacă l-ai întreba pe un naționalist în ce condiții oamenilor de o anumită naționalitate le este mai bine să trăiască și să se dezvolte, — în mijlocul unor naționalități prietenești sau dușmănoase, — se poate întîmpla că el ar începe să mediteze asupra faptului cine are nevoie de această dezbinare națională care domnește la noi. Aici mai trebuie de spus că, la menținerea unor contacte permanente cu oamenii și la propagarea ideilor comuniste, contribuie într-o foarte mare măsură și ziarul «Comunistul».
* * *
Bineînțeles, experiența din trecut nu poate fi aplicată întru totul în timpul de astăzi. Vechea generație s-a trecut, a apărut o generație nouă. S-a schimbat însăși societatea. Nu mai există colective muncitorești mari. Dar cîte ceva a rămas neschimbat. De exemplu, interesele de bază ale majorității poporului — dreptul la muncă, la odihnă plătită, la asistență medicală gratuită, la studii gratuite, la bătrînețe asigurată.În instituțiile de învățămînt, tineretul demult este educat în spirit anticomunist. Așa că noua generație, în cele mai dese cazuri, pur și simplu nu vrea să audă propaganda comunistă. Deci, s-ar părea că anticomunismul a învins. Și ce avem în rezultatul acestei victorii? Practic, toți absolvenții visează să plece din Moldova pentru totdeauna, să trăiască oriunde ar fi în afara ei.
Iar cei care-i instruiesc pe tineri în instituțiile de învățămînt? Scandaluri în legătură cu mitele și birurile în grădinițe, școli, instituțiile de studii superioare izbucnesc unele după altele. Ce-i pot învăța pe tineri pedagogii de acest tip? Doar corupție și anticomunism. În final, tînărul specialist nu este așteptat nicăieri. Nivelul și corespunderea sistemului nostru educațional cu cerințele economiei sînt de așa natură, încît organizațiile internaționale competente recomandă să închidem instituțiile noastre de studii superioare. Ele, de fapt, se închid și fără recomandarea cuiva. De la școli pînă la universități. Și cum să numim asta — victorie a anticomunismului? Nu. Însuși sistemul educațional «dă ortul popii». Și oricît de «anticomunist» ar fi omul de rînd, interesele lui principale rămîn, totuși, a fi interese de natură comunistă.
Ce să facă acum comuniștii
Să aibă grijă de însuși partid. Să perfecționeze munca explicativă în societate. Să promoveze la conducere oameni cunoscători, cu convingeri neclintite și invulnerabili în lupta cu actuala guvernare. Foarte degrabă, timpul din nou va avea nevoie de comuniști.
COMUNIST.MD
Вернуться назад