Partidul Poporului
23-10-2015, 15:57. Разместил: redactor
Atunci, în octombrie 1993, lucrurile nu erau deloc simple. După puciul din luna august 1991, activitatea Partidului Comunist a fost interzisă printr-un decret al prezidiului Parlamentului. Unioniştii proromâni, care formau majoritatea parlamentară, nu-şi doreau să aibă de-a face cu oponenţi atît de puternici.
Cu toate acestea, în anii 1992-1993, ei şi-au pierdut prioritatea, iar la 30 noiembrie 1992 a fost anulată interdicţia de activitate a organizaţiilor locale ale Partidului Comunist. Însă acest lucru nu a făcut viaţa comuniştilor mai uşoară. Ostilitatea tacită faţă de această forţă politică a continuat.
În afara jocului
Cu toate acestea, în mod paradoxal, interdicţia a fost un stimulent puternic pentru reconstituirea unităţii partinice. Printr-o singură lovitură au fost eliminaţi toţi factorii care, la sfîrşitul anilor 80, nu făceau decît să paralizeze Partidul Comunist. În esenţă, în perioada anilor 1991-1993, toate elementele negative au fost excluse din formaţiune, iar din componenţa de bază a rămas să facă parte un grup unit de persoane, care au început lupta pentru recrearea Partidului Comuniştilor.
Dacă am spune că procesul de formare a Partidului Comuniştilor s-a desfăşurat în condiţii complicate, ar însemna să nu spunem nimic. Restabilirea unei formaţiuni interzise este un risc absolut. Participanţii Primului Congres de Constituire al PCRM îşi amintesc: atunci nu a fost desemnat un singur preşedinte al consiliului republican; au fost delegaţi trei copreşedinţi, pentru ca, în cazul unor eventuale persecuţii sau urmăriri penale, cel puţin unul să rămînă în libertate.
Actualul lider al comuniştilor din Moldova, Vladimir Voronin, a povestit, mai tîrziu, că, printre cei pe care-i cunoştea bine încă de pe timpurile sovietice, erau persoane care treceau intenţionat strada dacă-l zăreau din depărtare, fiindu-le frică ca nu cumva să-şi facă rău numai pentru că s-au întîlnit cu liderul unui partid incomod.
În acei ani, conducătorul unei întreprinderi putea lesne să-şi piardă locul de muncă doar pentru faptul că punea la dispoziţia tinerei formaţiuni spaţiu pentru desfăşurarea şedinţelor. În capitală, şedinţele primelor organizaţii se desfăşurau în parcuri. În sate, la indicaţiile «de sus», împotriva comuniştilor erau îndreptate cele mai marginalizate persoane, de multe ori, se ajungea la dezordini. Nemaivorbind despre atmosfera ostilă pe care încerca să o creeze nomenclatura de atunci în raport cu Partidul Comuniştilor.
Principalul instrument de luptă împotriva PCRM era tergiversarea chestiunii cu privire la înregistrarea formaţiunii de către Ministerul Justiţiei. Însă motivul de bază pentru neadmiterea formaţiunii în cîmpul juridic a fost problema proprietăţii fostului Partid Comunist din Moldova. Încă de pe atunci, chestiunile legate de proprietăţi prezentau cel mai mare interes pentru politicienii de dreapta. Tergiversînd procesul de înregistrare a partidului cu un an de zile, puterea a reuşit să împiedice comuniştii să participe, de sine stătător, în cursa pentru alegerile parlamentare.
Obstacolele pentru PCRM erau ticluite anume de acele persoane care au primit totul de la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi cu care s-au despărţit repede imediat după destrămarea URSS.
Totuşi, toate pronosticurile presei angajate guvernării de atunci despre faptul că «Partidul Comuniştilor va muri odată cu ultimul membru al PCUS» nu s-au adeverit. Replica acestor insinuări este, astăzi, peste 22 de ani, numărul mare de tineri înscrişi în rîndurile PCRM.
Debutează şi cîştigă
PCRM a fost înregistrat oficial abia în aprilie 1994, după ce noua formaţiune a renunţat la toate proprietăţile Partidului Comunist din Moldova. În anul 1994, la Primul Congres al formaţiuni, Vladimir Voronin a fost ales, oficial, în funcţia de preşedinte al Partidului Comuniştilor. Încă atunci, membrii formaţiunii au stabilit că vor obţine victorie «exclusiv în cadrul legislaţiei, iar scopurile şi obiectivele vor fi atinse prin alegeri».
PCRM a obţinut posibilitatea de a deveni parte a noii conduceri moldoveneşti, în 1995, imediat după sciziunea produsă în rîndul agrarienilor. Atunci, Partidul Democrat Agrar, aflat la guvernare, a pierdut majoritatea parlamentară. Formaţiunea a fost părăsită de zeci de deputaţi orientaţi spre preşedintele Mircea Snegur. Pentru păstrarea puterii a fost formată coaliţia de centru-stînga cu blocul «Unitatea Socialistă». La un an după alegeri (în care, de altfel, nici Vladimir Voronin şi nici alţi lideri nu au primit locuri de trecere în listele electorale — care alt partid ar accepta asemenea condiţii ?), PCRM a obţinut posibilitatea de a participa la guvernare şi accesul la anumite resurse. Însă comuniştii au preferat să rămînă în opoziţie. Ei conlucrau cu socialiştii, internaţionaliştii şi aripa de stînga a agrarienilor pe marginea problemelor «ideologice» generale, cum ar fi denumirea limbii în Constituţie sau oferirea statutului juridic special Găgăuziei. Totodată, comuniştii nu se puteau consemna cu politica economică a guvernului condus de agrarieni, care continuau ceea ce începuseră foştii premieri — Druc şi Muravschi, dar nici cu noua legislaţie administrativă, care făceau regiunile dependente de centru.
Succesele PCRM ar fi fost imposibile dacă formaţiunea nu demonstra că are un lider puternic, care într-adevăr, este capabil să unească ţara.
Vladimir Voronin era cunoscut în calitate de ministru al Afacerilor Interne, care în situaţia extrem de complicată din 1989 nu a dat ordin de deschidere a focului cu perspectiva de a îneca Moldova în sînge şi alte şocuri sociale mult mai teribile. În aul 1996, anume el ocupa poziţia a treia în lista electorală pentru alegeri prezidenţiale directe.
Ulterior, pe parcursul următorilor doi ani, devine un adevărat lider naţional. Iniţial, în jurul lui şi a partidului pe care-l conduce se concentrează toţi reprezentanţii neindiferenţi ai stîngii, cei care erau convinşi de necesitatea unificării forţelor şi nu erau de acord cu poziţia pasivă a liderilor lor de partid. Către anul 1998, grupul parlamentar al PCRM a crescut numeric de la 5 la 11 persoane. Mai erau şi liderii de raion.
În rezultat, alegerile care au loc în acelaşi an, aduc victoria PCRM — 40 de mandate în Parlament.
Trecerea de la raioane la judeţe, operată de guvernarea de atunci, a fost o încercare disperată de a nu permite opoziţiei să ajungă la putere la nivel regional. Însă reprezentanţii forţelor de dreapta urmau să treacă printr-un nou duş rece. În cadrul alegerilor locale din anul 1999, comuniştii ocupă cu fermitate primul loc. Formaţiunea se alege cu o treime din numărul total de mandate de primari, consilieri locali şi raionali.
Victoria Partidului Comuniştilor în cadrul alegerilor parlamentare din 2001 a fost rezultatul logic al luptei sale. PCRM a mers sub lozinca — «Voronin — preşedinte!», «Comuniştii — în Parlament!». În mare parte, datorită autorităţii de invidiat a liderului formaţiunii, mai mult de 50 la sută dintre alegători şi-au încredinţat votul lor comuniştilor. Nici un preşedinte din istoria ţării nu se poate lăuda cu o asemenea susţinere din partea poporului. A crescut considerabil şi rata de încredere în Preşedinţie, care a depăşit, în timpul aflării la guvernare a lui Vladimir Voronin, pragul a două treimi din electorat. Actualul indicator, care este de circa 5%, ne face nostalgici după timpurile în care ţara avea cu adevărat un preşedinte. În acelaşi timp, PCRM a devenit unicul partid al comuniştilor aflat la guvernare în rîndul fostelor republici sovietice.
Fapte bine ştiute
După ce s-a aflat timp de opt ani la guvernare, Partidul Comuniştilor a fost studiat şi discutat suficient. Această perioadă este caracterizată de nişte cifre elementare. Bugetul de stat a crescut de patru ori doar în primii patru ani. În aceeaşi perioadă, s-a majorat de cinci ori bugetul asigurărilor sociale, iar raportul datoriei externe a ţării la PIB s-a redus de două ori. În 2001, venitul mediu pe cap de locuitor era de 241 de lei, iar peste opt ani — 1100 lei. Acest venit acoperea 83 la sută din coşul minim de consum şi nu doar 50%, cum era înaintea accederii PCRM la guvernare. Timp de opt ani au fost gazificate 679 de localităţi — de zece ori mai mult decît în cei zece ani precedenţi şi cu exact 670 mai multe decît actuala guvernare.
Centrele de sănătate din toate raioanele au fost restabilite, iar salariile angajaţilor din sfera ocrotirii sănătăţii au crescut de două ori în doar trei ani, în perioada 2005–2008. Mărimea pensiei a crescut de opt ori. Începînd cu anul 2001, persoanele în etate nu s-au mai confruntat cu problema reţinerii achitării pensiei. În 2004 a fost adoptat Codul Educaţiei, iar în următorii cinci ani, investiţiile în această ramură au crescut de patru ori.
În opoziţie
În cadrul alegerilor din 5 aprilie 2009, PCRM a obţinut 49,48% din voturi (adică, cel puţin 60 de mandate în Parlament), păstrîndu-şi în acest fel majoritatea. Însă, după dezordinile organizate pe 7 aprilie, forţele de dreapta au provocat alegeri parlamentare anticipate, care s-au desfăşurat pe 29 iulie 2009. Şi de această dată, PCRM a deţinut întîietate, obţinînd 44,69% din voturi — 48 de mandate în Parlament. Dar, celelalte patru formaţiuni care au acces în Legislativ s-au unit, creînd renumita alianţă «pentru integrare europeană» şi formînd, astfel, majoritatea parlamentară.
Pe cît de mult s-a deosebit de concurenţii săi de dreapta aflîndu-se la guvernare, pe atît de mult PCRM se deosebeşte de ei, fiind în opoziţie. Cei din alianţă critică comuniştii pentru «lipsa constructivismului», înţelegînd prin această noţiune — banala venalitate. Iar în 2010, au încercat din nou chiar să interzică PCRM. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova continuă să existe şi să activeze. Acest fapt demonstrează, cu toată certitudinea, că Partidul Comuniştilor este un partid adevărat şi nu un oarecare «proiect politic».
Eugeniu Marian
Вернуться назад