Ziua trădării naționale — 24 ianuarie
РУС. MOLD.
» » Ziua trădării naționale — 24 ianuarie

Ziua trădării naționale — 24 ianuarie

6-02-2017, 12:15
Viziuni: 648
  
Versiunea de tipar   
Ziua trădării naționale — 24 ianuarieProclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești

Lupta pentru independență — este un subiect mereu actual în istoria dezvoltării umanității. În memoria populară sunt glorificate numele celor care au apărat cu eroism independența comunității lor. Și dimpotrivă, erau blestemați cei care plecau capul benevol, fără luptă, în fața cuceritorilor.


Pentru Republica Moldovenească Democrată Autonomă, declararea independenței pe 24 ianuarie 1918 a devenit ziua trădării naționale — primul pas spre lichidarea statalității poporului moldovenesc obținută în lupta revoluționară.

 

Pregătirea pentru ocupație


Înainte de termenul stabilit, 21 noiembrie 1917, au fost deschise ședințele Sfatul Țării, iar pe 2 decembrie în baza dreptului la autodeterminarea popoarelor, Sfatul Țării a declarat Basarabia Republică Democrată (Populară) Moldovenească egală în drepturi cu Republica Democrată Rusă.


Potrivit Declarației, Sfatul Țării păstra după sine puterea supremă în Republica Democrată Moldovenească pînă la convocarea ședinței ordinare a Republicii Moldovenești, care urma să fie aleasă în baza dreptului electoral universal, prin vot direct și secret. A fost format și Guvernul — Consiliul directorilor generali. Majoritatea în Sfatul Țării reprezenta «blocul moldovenesc», reprezentanții minorităților etnice s-au consolidat în fracțiuni.


Sfatul Țării a îndemnat «poporul moldovenesc și toate popoarele frățești din RDM» să stea la straja Adunării Constituante Ruse și a patriei comune — Republicii Federative Democratice Rusia, ceea ce însemna că liderii RDM nu recunoșteau guvernul sovietic.


Istoriografia naționalistă romвnească, precum și literatura istorică moldovenească de orientare româno-unionistă prezintă Sfatul Țării ca pe un «organ reprezentativ al Basarabiei», «ales în bază democratică», «care reprezenta toate clasele și păturile sociale ale populației basarabene». În realitate, formațiunile politice au obținut locuri în Sfatul Țării nu în conformitate cu greutatea lor socială, ci, în conformitate cu orientarea lor politico-ideologică. În Sfatul Țării nu erau reprezentați proporțional muncitorii și țăranii sau minoritățile naționale din ținut. De aceea, organul dat nu avea nici un drept să reprezinte populația din Basarabia și să decidă soarta oamenilor de aici.


Sfatul Țării a cerut să i se supună toate instituțiile și organizațiile, care constituiau circa 50% din populația ținutului (36 de mandate). Cu toate acestea, la putere nu doar că pretindeau dar și era executată în teritorii de Soviete, care erau pregătite să se supună guvernului bolșevic din Petrograd. Cu fiecare zi se intensifica lupta pentru putere dintre naționaliștii pro-români din blocul moldovenesc al Sfatului Țării, pe de o parte și internaționaliști de diferită orientare politică, pe de altă parte.


Internaționaliștii și bolșevicii se bazau pe Soviete și unitățile militare bolșevizate, cu speranța de a obține ajutor din partea guvernului Lenin. Puterea anti-bolșevică sconta exclusiv pe susținerea forțelor din afară — Antanta și România. Aflîndu-se sub influența bolșevicilor frontului romвnesc, Basarabia era cea mai revoluționară regiune din Rusia. S-a creat situația în care părtașii bolșevicilor puteau instaura puterea sovietică în ținut. Anume de asta se temeau forţele naționaliste. În situația creată, conducerea Sfatul Țării a adoptat o decizie secretă de a se adresa pentru ajutor din exterior. La Iași au fost trimiși comisarii în pofida protestelor secției țărănești și altor membri ai Sfatului Țării din afara blocului moldovenesc.

 

Statul — zero


În literatura istorică populară s-a creat deja un anumit șablon. Cum se spune, «Sfatul Țării s-a adresat după ajutor României și patru divizii romвnești au invadat Basarabia…». În acest fel s-a creat impresia despre acest stat că este capabil să suprime anarhia pe un teritoriu străin. În esență, însă, în acea perioada, România prezenta în sine un stat — zero. Guvernul său își exercita puterea doar asupra unei treimi din propriul teritoriu. Restul teritoriului se afla sub ocupație germană. Toate deciziile politice de la Iași erau adoptate de misiunile diplomatice ale Franței și Angliei.


Adresarea Sfatului Țării a pus România într-o situație complicată, atît în fața marilor puteri centrale — cu care generalul rus Șerbacev (comandantul principal al frontului român) din numele României a semnat, la Focșani, armistițiul separat din 26 noiembrie 1917, întrucît blocul Austro-german considera că este mai prejos de onoarea sa să stabilească relații diplomatice în raport cu regatul, — precum și în fața aliaților din Antanta. De aceea, ea vroia să obțină de la conducerea RDM o rugăminte oficială.


Pe 22 decembrie 1917, la Iași, Sfatul Țării și Consiliul directorilor generali au expediat o telegramă secretă cu rugămintea de a trimite la Chișinău un regiment din foști prizonieri de război din cadrul armatei austro-ungare — transilvăneni, care se aflau în acel moment la Kiev. La Iași, această adresare era așteptată cu mare nerăbdare. Cu toate acestea, la stația feroviară din Chișinău, transilvănenii au fost dezarmați de forțele revoluționare.


Însă, debutul intervenției a fost pus deja. Înțelegînd că majoritatea poporului moldovenesc nu-i va susține, liderii naționaliști se lamentau și mințeau, încercau să ducă societatea în eroare, mascau cu iscusință planurile în vederea menținerii puterii cu ajutorul intervenției internaționale.


Fără a atrage atenția la tensionarea luptei politice din toată republica în legătură cu invitarea trupelor străine, guvernul românesc, avînd asigurarea de susținere din partea Antantei și promisiunea din partea comandamentului german să nu facă uz de trimiterea trupelor de front pentru «anihilarea anarhiei» în Basarabia, România a purces la realizarea anexării RDM. Cu atît mai mult că reprezentanții Antantei au înarmat pînă în dinți armata romвnă cu acordul comandamentului contrarevoluționar rus responsabil de frontul românesc, ei au transmis către armata romвnă tot armamentul și munițiile după ce au dezarmat trupele rusești. Ofensiva masivă a patru divizii romвnești sub comandamentul generalului Prezana, a început pe 8 ianuarie 1918.

 

Conform scenariului de acaparare


Ocupanții și servilii lor din Sfatul Țării au încercat să ducă poporul în eroare. Generalul Prezana, avansat în grad prin decizia publicată pe 12 ianuarie în limbile moldovenească și rusă, a declarat că trupele sale au intrat în Basarabia la invitația Sfatului Țării cu scopul de a asigura transportul de provizii pentru aprovizionarea trupelor ruse și românești ale frontului românesc; că zvonurile precum că România vrea să ocupe Basarabia, să le ia țăranilor pămînturile, și întregului popor — drepturile politice și naționale, dobîndite în rezultatul revoluției, nu corespund realității. Iar pe 13 ianuarie 1918, trupele romвnești au ocupat Chișinăul.


A început o nouă perioadă în istoria ținutului. Soarta acestuia se decidea deja nu la Chișinău, ci la Iași. Asupra scenariului de acaparare a Basarabiei lucrau cu toții: regele, prim-ministrul, miniștrii, corpul diplomatic. Cu toate acestea, rolul principal a fost atribuit armatei, serviciilor siguranței și jandarmeriei.


Prima manevră de probă în subordonarea ținutului a fost schimbarea prim-ministrului P. Erhan, care nu era pe placul generalului Broșteanu la întrevederea cu el a conducerii RDM la Strășeni, înainte de intrarea trupelor românești în Chișinău.


Orașul a fost declarat ca fiind în stare de asediu. Erau operate aresturi interminabile și executarea prin împușcare a celor care erau bănuiți de opunerea rezistenței. Au fost executați prin împușcare 17 soldați din cadrul primului regiment a infanteriei de rezervă — elitele forțelor armate a Republicii Moldovenești.


Pentru atingerea scopului propus, conducătorii Sfatului Țării, așa cum a cerut administrația ocupantă, au schimbat samavolnic componența acestui organ. Sub diverse pretexte de genul «expirarea împuternicirilor» or revocarea «mandatului de deputat», în decembrie-ianuarie, din componența Sfatului Țării au fost excluși 58 de deputați, adică 40% din componența inițială, cooptați — 66. Așa a și fost forată «majoritatea necesară». «Completarea» erau, în general, românofili înrăiți, inclusiv, aduși din România și care, anterior, fugiseră din Rusia.

 

Fără drept la autodeterminare


Cu toate acestea, în procesul de fabricare a proclamării independenței RDM stătea un impediment politic serios. Pentru 18 ianuarie se planifica deschiderea celui de-al treilea congres al țăranilor din RDM.


Congresul care urma să aibă loc inducea frică la nivelul conducerii Sfatului Țării. Își făcea griji și corpul generalilor români, a fost pus pe jar și Iașul. Nu-i costa nimic pe strategii români să nu permită, pur și simplu, desfășurarea congresului. Acesta, însă, a fost permis. Ocupanții și sateliții acestora au oferit posibilitatea țărănimii moldovenești de elită să se convoace la Chișinău. Unde e mult mai simplu — așa cum au menționat autoritățile ocupante — de a împușca liderii decît să anihileze, ulterior, răscoala.


Au fost gîndite manifestații, selectați oameni «competenți» care ar fi orientat activitatea congresului în direcția potrivită. Cea mai potrivită personalitate pentru această cauză a fost P. Erhan. El a fost pregătit pentru funcția de președinte al congresului. Faptul că P. Erhan, odată cu intrarea trupelor românești în Chișinău, a fost amestecat cu funcția de președinte al guvernului, trebuia să provoace, așa cum considerau cei din conducerea Sfatului Țării, compasiunea deputaților ca și față de o persoană din tabăra opozanților în raport cu intervenționiștii. În al doilea rînd, P. Erhan a fost guvernatorul comitetului executiv al deputaților țărănimii din gubernie, fiind ales în cadrul celui deal doilea congres al țăranilor în august 1917, de aceea el și avea toate cărțile la mînă. Totuși, candidatura lui P. Erhan, propusăpentru funcția de președinte al congresului, a fost respinsă de delegați.


Cu toate acestea, ideile cu care a venit P. Erhan la congres, a reușit într-o oarecare măsură să le aducă la cunoștința delegaților. Lui i s-a oferit posibilitatea să salute congresul. Pe lîngă toate, oratorul a declarat: «De această dată, țărănimea s-a convocat într-o situație foarte dificilă. Țara s-a pomenit în stadiul de descompunere. Unele raioane nu au legătură cu centrul — Chișinăul și autoritățile Republicii Moldovenești în persoana Sfatului Țării și Consiliului directorilor generali … Acest lucru este foarte periculos pentru țară, or, ea poate deveni pradă pentru țările vecine. Inica cale de salvare este consolidarea țărănimii și încetarea luptei unor raioane și localități împotriva Sfatului Țării. Această instituție trebuie să existe în mod neapărat, în caz contrar, vocea țării nu va mai fi prezentată de nimeni și nicăieri, din numele nostru va lucra și va guverna țara oricine va vrea și oricui nu-i va fi lene». Se pare că Erhan presupunea că delegații nu știau cine «conduce balul» în ținut începînd cu data de 13 ianuarie.


De asemenea, congresul a fost salutat și de P. Halippa — directorul ziarului «Cuvîntul moldovenesc» reprezentantul partidului național moldovenesc. Demagog naționalist neîntrecut, Halippa s-a lansat în declamații, enumerînd meritele deosebite ale partidului său. «Scopurile puse în fața partidului chiar la începutul revoluției ruse, au fost atinse. Basarabia a fost smulsă din labele Petrogradului și s-a proclamat Republică Moldovenească».


P. Halippa asigura delegații că nu puteau rămîne calmi în legătură cu viitorul republicii pentru că Basarabia cea frumoasă și bogată a fost inundată de dezertori din armata rusă și supusă jafurilor, violențelor, crimelor, într-un cuvînt — anarhiei.


Delegații prezenți în sală înțelegeau perfect că «dezertorii armatei ruse» nu au apărut de bună voie în Basarabia să caute aventuri. Ei au salvat România de înfrîngerea definitivă pe care putea s-o suporte de pe urma armatei germane. Drept mulțumire pentru această salvare, România i-a transformat în dezertori. În loc să fie trimiși organizat în patrie, după dezarmarea lor, au purces la exterminarea acestora în masă. Lîngă Ocnița au fost luați ostatici 400 de soldați ruși care au fost împușcați din automate.


Orice se pricepe cît de puțin în militărie, înțelege că luarea a 400 de ostatici poate fi doar rezultatul unei lupte de amploare. La Ocnița nu s-a înregistrat un asemenea eveniment. Soldații au fost pur și simplu încercuiți de trupele române, duși forțat sub escortă la locul ales unde «aliații» au fost împușcați. Avînd în vedere situația creată în RDM, Halippa afirma că «oamenii speriați sunt gata să renunțe la libertățile obținute cu atîta greu în timpul revoluției și să se supună oricărei puteri care va garanta țării liniște și ordine, însă, țăranii nu trebuie să se împace cu această idee, ei trebuie să stea la straja revoluției» și «cît mai repede să înceapă lupta împotriva bolșevismului și sora acestuia — anarhia».


În replică, președintele ales al congresului, deputatul Sfatului Țării, comisar la Bălți, E. Rudiev a declarat: «Unica posibilitate de a elibera ținutul nostru scump este de a alunga neîntîrziat românii și fără a jeli viețile oamenilor noștri, să ne răsculăm ca un tot întreg pentru libertatea noastră călcată în picioare de români, libertate dobîndită prin lupte și cu cu sîngele fraților noștri».


Peste jumătate de oră de la discursul lui Rudiev, în sala de ședințe a intrat un maior romвn fiind însoțit de un pluton înarmat, au fost instalate patru mitraliere. Maiorul a cerut să fie divulgați oratorii care au rostit discursuri denigratoare în adresa guvernului românesc. Cum s-a constatat mai tîtrziu, membrii a două componențe ale prezidiului au fost împușcați.


Convingîndu-se de voința statornică a delegaților congresului, ocupanții au dispersat reuniunea. La dispersarea congresului, capii Sfatului Țării nu au ratat ocazia, noaptea tîrziu, fără a aborda acest lucru la congres, să delege în componența Sfatului Țării 36 de persoane printre care șefii — Inculeț, Erhan, Halippa, care, în acest fel, au devenit «deputați aleși pe cale democratică».


Adoptînd măsuri extreme în raport cu delegații congresului, Iașul urmărea atent evenimentele ce aveau loc în Rusia Sovietică și, în primul rînd, la Kiev (informația operativă parvenea de la misiunea diplomatică franceză).


Evenimentele de la Kiev încurajau și ocupanții și unioniștii din Sfatul Țării. Ziua proclamării Ucrainei «republică populară» — 9 noiembrie 1917 — nu doar că a fost luată în calcul, dar i-a și fost urmat exemplul, pe 2 decembrie 1917, la Chișinău, Sfatul Țării a proclamat Moldova drept Republică Populară.


Însă informația potrivit căreia, la 4 decembrie, Guvernul Sovietic a recunoscut dreptul Ucrainei la secesiune, iar pe 18 decembrie — independența Finlandei, a trezit neliniștea unioniștilor. Despre ce drept la secesiune putea să fie vorba dacă Basarabia a fost ocupată de trupele romвne. În raport cu România, pe 11 ianuarie 1918, în legătură cu acțiunile guvernului romвnesc față de trupele sovietice, Guvernul Sovietic a dispus: «Încetarea relațiilor diplomatice cu România. Ambasada României să fie expulzată … peste hotare pe cea mai

scurtă cale».

 

Comedia independenței


Capii «Sfatul Țării» erau gata să proclame independența, în orice moment, fără a ține cont de voința statului, în componența căruia ei au proclamat autonomia Republicii Democratice Moldovenești. Pentru Iași nu asta era important, acolo s-a ajuns la concluzia că un atare eveniment trebuie să fie dedicat unei date istorice importante.


În România, pe 24 ianuarie se marca unirea Cnezatelor dunărene — Moldova și Valahia (1859) și formarea statului România. Acestui act, în ziua în care s-au împlinit 59 de ani de la formarea României, noii stăpîni au decis la Chișinău să-i confere un caracter festiv, care ar fi eclipsat evenimentul principal — proclamarea independenței Republicii Democrate Moldovenești, să prezinte acest eveniment ca și o continuare a actului de unificare din 1859.


Așa cum s-a stabilit conform planului, prima acțiune în cadrul manifestațiilor din 24 ianuarie 1918 la Chișinău a fost serviciul divin festiv de la Catedrală și care a reunit, în primul rînd, elita basarabeană. A doua — parada militară a trupelor românești menită să demonstreze puterea statului care se consideră patria-mamă pentru românii din Basarabia. În continuare a urmat organizarea recepției festive la clubul Adunării nobilimii de către generalul Broșteanu, evident, pentru corpul diplomatic reprezentat la Iași. În timp ce la Chișinău se sărbătorea, la Bălți, Bender se duceau lupte sîngeroase între trupele românești și apărătorii orașelor.


Ulterior, după manifestațiile organizate de noii stăpîni, în aceeași zi, pe 24 ianuarie, «Sfatul Țării» a proclamat independența Republicii Moldovenești. În continuarea comediei despre suveranitate, în declarația de independență, capii «Sfatul Țării» au remarcat, ca și cum scuzîndu-se pentru cele comise, că ei «sunt obligați să proclame Republica Democratică Moldovenească suverană și independentă…


Sfatul Țării și Consiliul Miniștrilor se va strădui să convoace, cît mai curînd posibil, Adunarea Populară (în momentul formării sale, «Sfatul Țării» a promis Adunare Constituțională), care va determina definitiv ordinea internă și relații RDM cu alte state dacă acest lucru va cere binele poporului republicii noastre».


În declarație se proclamau drepturile democratice și politice dar și libertățile popoarelor, transmiterea pămîntului în mîinile țăranilor, încheierea acordurilor internaționale de către republică. În declarație au fost negate acuzațiile distribuite de «dușmanii poporului» referitoare la faptul că «românii au venit cu scopul de a acapara țara și instaura domnia lor». Totodată, erau date asigurări că «trupele românești nu amenință independența, libertățile și drepturile cucerite în timpul revoluției, garantul acestui fapt fiind Franța, Anglia și America, precum și România».

 

«Cuvînt Moldovenesc» împotriva Moldovei


În timp ce conducătorii «Sfatul Țării» și Consiliului directorilor generali pretindeau că sunt părtași ai suveranității și independenței Republicii Moldovenești, munceau de zor reprezentanții presei.


Ziarul «Cuvînt Moldovenesc», în articolul dedicat aniversării a 59-a de la unirea cnezatelor dunărene, deviind de la subiect, scria: «Noi, românii din Basarabia, care din 1812 trăim rupți de Moldova, pînă la ora actuală, nu am conștientizat trecutul nostru istoric și nu ne-am pus problema viitorului nostru național. Însă, ziua de astăzi, ziua unirii mamei noastre –Moldova cu sora sa Muntenia (Valahia), ne determină să ieșim din inacțiune și să ne punem întrebarea: unde mergem, pentru cine trăim, cu cine ne unim?» Și în continuare: «În această zi, 24 ianuarie, cînd se marchează ziua unirii cnezatelor — surorilor Moldova și Muntenegru — noi trebuie să ne gîndim la unire — la cea mai firească unire pentru noi: unirea Basarabiei cu România».


Nu este complicat de presupus că de rînd cu armata, jandarmeria și siguranța, care au împînzit ținutul, munceau de zor în redacțiile ziarelor corespunzătoare de la Chișinău și maeștri ai cuvîntului și peniței din România, care acordau «ajutor» frățesc jurnaliștilor, inclusiv ziarului «Cuvînt Moldovenesc».


Pentru luarea decizie de unire cu România, capii «Sfatul Țării» aveau nevoie recunoaștere internațională în ceea ce privește ieșirea Republicii Moldovenești din componența Rusiei și primirea statutului de stat independent și suveran. În februarie 1918, liderii «Sfatul Țării» s-au adresat cu o rugăminte insistentă, avînd în vedere aprobarea Declarației de independență din 24 ianuarie, de a recunoaște existența Republicii Moldovenești ca stat național independent și absolut suveran.


Adresarea a fost transmisă, evident, nu Rusiei, ci guvernului Franței, iar prin intermediul lui, Marii Britanii, Italiei, SUA, Belgiei, Greciei, Spaniei, Suediei, Norvegiei, Olandei, Danemarcei, Elveției, Portugaliei, de asemenea, nemijlocit Turciei și Bulgariei. Cu toate acestea, nimeni nu a expediat nici un răspuns.


De rînd cu represiunile, ocupanții acordau o importanță deosebită prelucrării ideologice a populației, în special a moldovenilor, în spiritul unificării, tindeau să ațîțe divergențe în sînul populației pe criterii etnice. Neostenit muncea presa angajată.


«Dacă moldovenii din România și Bucovina, scria ziarul «Cuvînt Moldovenesc» — se numesc români, putem noi oare, cei din Basarabia, să ne numim moldoveni? Însă, din două una: or noi, moldovenii din Basarabia suntem români la fel ca și frații noștri de peste Prut din Bucovina, or ei sunt moldoveni ca și noi. Și într-un caz și în altul, noi suntem unul și același popor, și anume, suntem cu toții români».


Meditațiile de acest gen în 1918 se prezentau oficial în premieră în timp ce moldovenii din Basarabia nu se considerau români și percepeau negativ aceste idei. În zilele noastre, ideile românismului au reușit a fi promovate în mediul moldovenilor destul de intens. La indicațiile din afară, în loc de istoria Moldovei, în instituțiile de învățămînt din Republica Moldova s-a introdus istoria românilor, românizarea a pătruns nu doar în conștiința generațiilor în creștere, dar și în mediul conducerii de vîrf a țării, promovată intens de intelectualitatea și jurnaliștii vînduți.

 

* * *

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești la 24 ianuarie 1918, așa cum au demonstrat evenimentele, nu a avut scopul de a ajuta poporul moldovenesc muncitor pentru îmbunătățirea vieții sale naționale și a consolida statalitatea națională renăscută, scopul a fost de a se proteja de evenimentele revoluționare de la Petrograd și prin intermediul trădării naționale și intervenției militare să fie păstrate interesele de clasă a forțelor anti-moldovenești.


În ianuarie 1918, Republica Democrată Moldovenească era asemenea unui condamnat, care-și aștepta executarea condamnării — ocupația României. Așteptarea nu a fost de lungă durată — doar două luni de zile, pînă la 27 martie 1918.

 

Petru Boico, doctor în științe istorice 

скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: