Soră, dă-mi mîna ta!
РУС. MOLD.
» » Soră, dă-mi mîna ta!

Soră, dă-mi mîna ta!

8-03-2016, 10:02
Viziuni: 2 242
  
Versiunea de tipar   
Soră,  dă-mi  mîna ta! În Ziua de 8 Martie, Asociaţia femeilor participante la acţiunile militare din Afganistan le doresc tututor Pace

Din Asociaţie fac parte mai mult de o sută de doamne minunate, care în condiţiile dure ale vieţii militare au reuşit să-şi păstreze feminitatea, frumuseţea şi armonia lăuntrică. Fiindcă au văzut moartea, atitudinea lor faţă de viaţă este alta decît a celorlalţi oameni — plină de emoţii. Fiecare din aceste femei merită o povestire aparte, o consacrare separată. Sunt diferite, însă le uneşte părticica trecutului lor afganez, comună pentru toate, cea care le-a înrudit şi le-a făcut să se simtă una pe alta ca surori.

 

La acel război, fiecare din ele avea misiunea sa. Medicul bacteriolog la spitalul militar central din Cabul, Tamara Fadeeva, punea piedici în faţa epidemiilor. Inginerul în gospodăria de alimentare cu apă, Natalia Lozan, se ocupa de asigurarea condiţiilor de viaţă în sectorul de exploatare a locuinţelor din Hairaton. Sublocotenentul superior Ana Coşmarciuc, care a consacrat armatei 23 de ani din viaţa sa, a fost şi radiotelegrafistă, şi a participat în repetate rînduri la diferite acţiuni militare.

 

Cineva pregătea bucate pentru ostaşi, altcinevca spăla, construia, lecuia... Făcînd aceste lucruri, «femeile afganeze» nu se gîndeau la sine, ci la flăcăii pentru care îi durea sufletul, ca şi cum ar fi fost fiii lor.


Şi în ajunul Zilei Internaţionale a Femeii, ele tot nu despre sine au vorbit — au vorbit despre complicatul trecut militar şi despre nu mai puţin complicatul prezent.

 

Preşedintele Asociaţiei femeilor participante la acţiunile militare din Afganistan, Ecaterina Bobernaga, s-a aflat în oraşul Şindand în calitate de medic reanimatolog.


— Noi sărbătoream şi acolo Ziua Internaţională a Femeii, dar pur simbolic, de-a dreptul la locul de muncă, îşi aminteşte Ecaterina Bobernaga. Cînd eram de serviciu, croiam cîteva clipe pentru ca să fim felicitate — şi atunci ni se înmînau diplome de onoare, ni se spuneau cuvinte de recunoştinţă pentru munca noastră. Dar cînd ne aflam la schimb, nu aveam timp pentru a sărbători. Ţin minte, într-o zi, un ostaş tinerel rănit m-a rugat: «Soră, dă-mi mîna ta!». Şi cu aceste cuvinte pe buze a murit...


Am văzut acolo mulţi tineri cu mîinile răcindu-se din cauza că-şi pierdeau viaţa. Noi auzeam strigătele celor care în lupte îşi pierduse şi mîinile, şi picioarele şi, împreună cu ei, ne cufundam într-o durere fără margini, despre care ne amintim deseori.

 

De aceea doresc foarte mult ca toţi oamenii să trăiască în pace, ca război să nu fie nici în ţara noastră şi nici într-o altă ţară din lume. Aproape toate femeile au ajuns la vîrsta de pensionare şi, desigur, au nevoie de susţinere. Celor care au luptat în Afganistan le-a fost păstrată călătoria gratuită în transportul public, dar dacă aţi auzi cum ne umilesc unii dintre controlori... Ei trebuie făcuţi să înţeleagă că, odată ce omul se află într-o zonă militară, el e de acum veteran al acţiunilor militare din această zonă. Schijele şi proiectilele nu aleg între ostaş, doctor sau angajat. În Afganistan, în timpul unui bombardament, a murit una din compatrioatele noastre, Liuba Prisacari din Drochia. Ea a fost adusă acasă în sicriu de zinc şi nu mai are nevoie să călătorească gratuit în transportul public. Eu îi mulţumesc Celui de Sus că celelalte femei au rămas în viaţă şi s-au întors acasă din Afganistan.


În ajunul sărbătorii de 8 Martie, vreau să le felicit cu prilejul acestei minunate zile pe toate femeile, dar îndeosebi pe «afganeze»... Le doresc să fie sănătoase şi fericite şi să primească în dar flori frumoase — la fel de frumoase, ca ele însele.

 

Ana Coşmarciuc:

— Acolo noi nu aveam sărbători — nici 8 Martie, nici altele. În zilele de sărbătoare, eu totdeauna mă nimeream să fiu la garda de luptă. Şeful nostru zicea că trebuie să fiu mîndră că mi se încredinţează această misiune. Eu vreau să le doresc femeilor să fie totdeauna sănătoase şi fericite. Toate celelalte ni le vom dobîndi noi înşine, vom înfrunta greutăţile şi la 9 Mai vom păşi cu cîntecul pe buze! Şi tuturor femeilor care au muncit şi au luptat în punctele fierbinţi din lume le dorim pace!

 

Natalia Lozan:

— La noi, adică la frontieră, era o atmosferă mai liniştită, aşa că ne puteam permite să sărbătorim. Doar o singură dată, la 7 martie 1986, în depozitul nostru a început să se scurgă o bombă şi întreaga garnizoană a fost evacuată în Taşcurgan, aşa că Ziua Internaţională a Femeii a trecut atunci pe alături de noi. Eu le doresc tuturor femeilor, în primul rînd, sănătate şi pace. Şi le mai doresc să ajungă pînă la acele zile luminoase, cînd vom fi înţelese şi ajutate din punct de vedere material. Acum, foarte mulţi oameni care au trecut prin grozăviile Afganistanului, se află într-o situaţie dezastruoasă. Cei 100 de lei pe care în prezent ni-i oferă statul seamănă mai mult cu o pomană, decît cu un ajutor...

 

Tamara Fadeeva:

— Pentru noi era zi de sărbătoare doar atunci cînd venea cineva din Moldova, aducea plăcinte şi vin, şi nu conta ce zi era în calendar. Femeilor noastre le doresc să fie totdeauna cu sufletul tînăr, să fie iubite, să trăiască fără necazuri şi griji. Şi, indiferent de vîrsta ce o au, bărbaţii să nu-şi rupă ochii de la ele!

 

Natalia Ustiugova

скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: