Am venit, am văzut, am tulburat apele

În zilele noastre, rar pe cine mai surprinzi cu rescrierea istoriei, însă, acest lucru nu-i oprește pe revanșiști

 

Numărul «croitorilor istorici» crește în fiecare zi. Și fiecare încearcă să impună viziunea sa «unică și corectă» asupra evenimentelor istorice fiecărui pămîntean — de la eschimoșii polari pînă la aborigenii din Oceania.

Noii specialiști în istorie analizează frumos despre motivele care i-au determinat să aleagă această cale: reinterpretarea, apariția neașteptată a «noilor date», poziția civică statornică ș.a.m.d. Însă, în opinia mea, există doar trei motive: vanitatea, banii și prostia.

De care dintre aceste motive se ghidează fostul consilier pentru securitate națională a ex-președintelui României, Traian Băsescu — Iulian Chifu, judecați deja singuri. Acest individ, s-a scărpinat la ceafă, a deschis gura și a spus: «Victoria celui de-al Doilea Război Mondial nu aparține URSS, ci statelor aliate și a tuturor celor care au luptat împotriva Germaniei fasciste, s-au opus nazismului: și românii, și cehii, și polonezii, și britanicii, și francezii, și americanii».

Din cîte vedem, potrivit lui Chifu, învingătorii lui Hitler s-au pomenit ca păduchele în frunte. Doar că un lucru este interesant, de ce s-au frămîntat cu el timp de șase ani și nu l-au înlăturat timp de șase zile? Dacă tot sunt curajoși și puternici. 

* * *

Primii printre învingătorii lui Hitler, Chifu i-a numit pe români. Este clar și de ce. Acești băieți curajoși, patru ani la rînd, l-au învins pe Stalin, însă, ceva acolo nu s-a aranjat bine. Atunci, ei au făcut stînga-împrejur și, în mai puțin de un an, l-au învins pe Hitler.

Apropo, Chifu a declarat că «dacă toți acești aliați nu luptau, Uniunea Sovietică ar fost îngenuncheată de ciubota nazistă la Stalingrad». Aici, în mod evident, fostul consilier a fost prins într-o aberație mintală temporară. Și el a uitat să amintească despre faptul că zăpada din Stalingrad era frămîntată nu doar de ciubotele naziste, ci și de cele ale soldaților români. Însă, undeva are și un dram de dreptate: dacă «acești aliați nu luptau» putea fi considerabil mai complicat. Dar așa, ruperea frontului în Stalingrad a fost realizată pe segmentul diviziilor române, care fugeau fără a accepta să lupte. Evident, «în spiritul lor eroic» cu care, mai tîrziu, i-au și depășit pe naziști.

În 1945, făcîndu-și apariția la Conferința de la Potsdam în calitate de învingători, românii au cerut cu nerușinare porția lor de tortă. Le mai merseseră, deja, așa — în 1913 cu Dobrogea de Sud și cu Transilvania — în 1918. Însă o atare impertinență disprețuitoare l-a scos din fire chiar și pe Iosif Stalin, care, de obicei, se manifesta cu calm. A fost nevoit să arate cu degetul la acea delegație română pentru ca aceasta să se care din Potsdam unde o duc picioarele.

* * *

Cît privește aliații, cel mai îndelung a trebuit să lupte cu Germania nazistă — Maria Britanie — șase ani la rînd. A fost un război greu. Englezii au trebuit să îndure și înfrîngerea de la Dunkirk, și bombardamentele regulate, și atacurile cu rachete FAU-2, și foame, și sechestre. Însă, Hitler așa și nu se decidea să aterizeze pe insulă, aici războiul s-a dus pe mare și în aer. Adică, a purtat, mai degrabă, un caracter tactic decît strategic. Fapt care, de altfel, nu reduce contribuția poporului britanic la Victorie.

SUA, deși se aflau în stare de război cu Germania începînd cu decembrie 1941, operații militare împotriva lor nu erau desfășurate. Armata americană a fost dislocată ferm în teatrul operațiunilor militare din Pacific și nu a intrat în contact direct cu Wehrmacht, Luftwaffe și Kriegsmarine. Excepție au făcut convoaiele aliate care veneau în Murmansk-ul nostru sovietic cu ajutoare militare. Acolo aveau de îndurat la greu, uneori chiar — catastrofal. Este suficient să ne amintim despre soarta tristă a caravanei PQ-17.

Ajutorul aliaților — începînd de la conserve și terminînd cu «Studebaker» și avioane de vînătoare «Airacobra» (pe care a luptat de trei ori Eroul Uniunii Sovietice — Alexandr Pokrîșkin), au însemnat foarte mult pentru Armata Roșie și, respectiv, pentru cauza Victoriei.

Din cîte se știe, armata americană a intrat în luptă cu naziștii pe 6 iunie 1944, atunci cînd au aterizat în Normandia. La acea vreme, soarta Germaniei era deja clară, însă, pe seama americanilor a căzut una dintre cele mai acerbe lupte, care a durat pînă la Elba și, pe bună dreptate, intră în rîndul învingătorilor.

Franța, însă, s-a pomenit un oaspete întîmplător la masa Victoriei. Potrivit memoriilor participanților, în timpul semnării actului cu privire la capitularea Germaniei — pe 8 mai 1945, șeful delegației germane — feldmareșalului Wilhelm Keitel, atunci cînd a zărit printre participanți figuri în formă militară franceză, a întrebat cu tristețe: «Ce, și ăștia tot ne-au învins?». Sarcasmul feldmareșalului era motivat. În 1940, timp de cinci săptămîni, Germania a devastat Franța. «Suntem învinși!»- îl anunța disperat, prin telegramă, prim-ministrul francez Paul Reynaud pe omologul său britanic — Winston Churchill. «La dracu, nu chiar așa de repede» — s-a revoltat ultimul.

Cu nimic altceva deosebit Franța nu s-a făcut remarcată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (dacă nu luăm în calcul escadrilele, iar ulterior regimentul Normandia — Neimen care a luptat în componența Armatei Roșii). De rînd cu Mișcarea de Rezistență, au fost mulți francezi care colaborau activ cu trupele ocupante — colaboraționiști. După eliberarea Parisului, forțele de stînga au încercat să-i pedepsească, au organizat procese de judecată, unii au fost împușcați, femeile care au trăit în concubinaj cu nemți erau tuse pînă la chilie în public ș.a.m.d. Într-un final, de Gaulle a oprit impunitatea, a îndemnat la iertarea colaboraționiștilor, constatînd pe bună dreptate că dacă vor ajunge să fie cu toții judecați, pe banca acuzaților va ajunge jumătate din populația Franței. Însă, războiul este război, iar politica este politică. Șiretul politician, Charles de Gaulle a reușit să împingă Franța în rîndul țărilor învingătoare și să obțină sub control o parte a Germaniei și Berlinului post-război.

Aportul cehilor la Victorie este destul de dubios. Dimpotrivă, anume la uzinele militare cehe se produceau muniții pentru armata germană. Acestea erau produse  nu de nemți, ci chiar de cehi. Și nu sub amenințarea automatului, dar benevol — pentru beneficii bune și salarii pe măsură. Este cunoscută scrisoarea de mulțumire a lui Hitler, din primăvara anului 1944, adresată muncitorilor cehi. «Stahanoviștii» cehi au produs supraplan mașini blindate de tip «Tigru» și faust-patroane. În linii generale îndeplinind planul în proporție de 150 % fapt pentru care s-au și ales cu recunoștința fuhrer-ului.

Numit protector imperial al Boemiei și Moraviei, Reinhard Heydrich a stabilit la întreprinderile cehe un sistem flexibil de remunerare și, în curînd, s-a constatat că cehii pot chiar foarte bine să trăiască sub ocupația nemților. Au munci sîrguincios — le ajungea pentru salamuri și bere, puneau și pentru casă deoparte, dar și pentru o vacanță la Karlovy Vary le mai rămînea! Însă, nu puteau să se obișnuiască cu faptul că domeniul de aplicare a limbii materne se îngusta tot mai mult, iar fasciștii îi comandau ca pe membrii tribului Svejk.  Ei au stat sub dinastia germană Habsburg aproape 400 de ani și nu s-au revoltat în mod special. 

* * *

Așa deci, poziția lui Iulian Chifu este clară: creasta nazismului a fost spartă nu la Stalingrad și nici la Kursk, ci în timpul salvării din captivitate a soldatului american Ryan. Demersul lui Chifu nu este decît o verigă în lanțul lung al distrugerii memoriei istorice a poporului. Evident, scopul este de a «spăla creierii» unei societăți întregi, realizarea unui amplu program de manipulare și stîrpirea raționamentului cîtorva generații la rînd.

Eugeniu Marian