Din vremile eroilor muncii
Miercuri, 22 ianuarie 2025 an
РУС. MOLD.
» » Din vremile eroilor muncii

Din vremile eroilor muncii

19-11-2017, 10:03
Viziuni: 1 237
  
Versiunea de tipar   
Din vremile eroilor munciiComunistul Mihail Palchin: «Eu întotdeauna m-am străduit să muncesc și să procedez într-un asemenea mod, încît să nu-mi fie rușine nici în fața mea, nici în fața propriei țări»
 
Recent, Mihail Palchin, comunist timp de o jumătate de secol, veteran al muncii, și-a marcat jubileul de 80 de ani. În viața lui deloc simplă au fost multe de toate, inclusiv momente pregnante, însă el însuși e înclinat să se considere pe sine un cetățean obișnuit, ca și mulți alții. Pentru că, în vremile cînd în Moldova se dezvolta industria, majoritatea cetățenilor demonstrau exemple de muncă eroică.

Sărăcia ca o crimă

— Mihail Gheorghevici, dumneavoastră ați părăsit capitala și trăiți în afara orașului de mai mulți ani. Ducînd un asemenea mod de viață, nu vă simțiți izolat de întreaga lume? Din ce surse aflați ce se întîmplă în lume?

— În casa noastră din afara orașului avem și antenă de satelit, și Internet. Privim emisiunile multor canaluri televizate, citim presa noastră de partid. Dar, în acest context, trebuie să remarc faptul că informația pe care ne-o prezintă posturile de televiziune moldovenești, după cum îmi dau sema după o analiză, deseori nu corespunde realității. M-am convins că fiecare post de televiziune prezintă informația care este avantajoasă pentru stăpînul lui. De regulă, se vorbește numai de bine. La noi, adică, totul e bine. Ei și ce dacă nici pînă acum nu se știe cine a furat miliardul? Sunt și fără asta multe alte lucruri importante!

Nu demult, în transportul nostru public am fost martor cum un controlor s-a legat de un bătrîn care a prezentat circulatorul soției sale bolnave și carnetul ei de pensionară. Omul nu avea trei lei să-și procure bilet, de acea a găsit de cuviință să-și achite călătoria în acest mod, mai ales că soția bolnavă nu se folosea de circulator. Să fi văzut și să fi auzit ce zarvă a făcut controlorul pe seama sărăciei acestui om, învinuindu-l de nerespectarea regulilor de călătorie în transportul public și de cîte și mai cîte altele! Și ce reiese chiar și din acest mic fapt? Că bătrînii aduși la limita sărăciei de regimul de astăzi sunt considerați criminali doar pentru trei lei, iar cei care permanent fură poporul și cei care au pus în buzunare miliardul sunt binefăcători?!

— În sătucul în care locuiți acum, sunt, probabil, mulți pensionari. Ce-i îngrijorează pe ei, ce probleme au?

— Problema numărul unu, vă dați seama, sunt pensiile mici, care cresc mult mai încet decît prețurile la produsele alimentare și la serviciile comunale. Pînă nu demult, toate relele erau îndreptățite de autoritățile noastre prin creșterea cursului dolarului și al euro. Acum cursul valutei străine nu mai crește, pe cînd produsele alimentare continuă să fie tot mai scumpe. Așa că bătrînilor le vine greu să se descurce. Nouă, bunăoară, ne ajută nepoții, dar dacă ar trebui să trăim numai pe seama pensiei, nu știu cum am scoate-o la capăt. În cazul în care un pensionar nu este ajutat de cineva dintre rude, el pur și simplu e sortit să se stingă din viață din cauza că organismul i se istovește de foame.

— Dar Guvernul dădea asigurări că, după reforma sistemului de pensionare, mărimea pensiei va crește simțitor și toți pensionarii o vor putea duce mult mai bine decît pînă la asta…

— Acum li se majorează pensia doar celor care s-au pensionat după anul 2009. Eu am ieșit la pensie în anul 1997. Alții s-au pensionat și mai înainte. Și reiese că oamenii de vîrsta noastră au fost pur și simplu ignorați, șterși din lista celor vii de către cei care au făcut reforma sistemului de pensionare. Cînd m-am pensionat eu, suma-limită a pensiei era de 164 de lei. Eu m-am ales cu o pensie mai mică — doar de 155 de lei. Mulțumesc lui Vladimir Voronin, pentru că, în timpul guvernării comuniștilor, mărimea pensiei a crescut în mod considerabil. Aproximativ de 8 ori. Și, pe lîngă asta, pensia era pe atunci indexată de două ori pe an. Deci, pensia creștea simțitor în mod real. Îmbunătățirea vieții lor oamenii au simțit-o chiar din primii ani de guvernare a comuniștilor. Ei au început să cumpere loturi de pămînt, să-și construiască vile. Iar cînd în anul 2009 la guvernare a venit alianța, prima majorare a pensiei făcută de noii conducători ai țării a fost doar de 4 %. În toți anii, majorarea maximă a fost doar de 8 %.

Baștina e Altai

— Sunt sigură că discutați mult cu vecinii pe care-i aveți aici. Vă amintiți despre vremurile de altădată?

— Sigur că ne amintim! Da cum se poate altfel? Ne amintim și de anii sovietici, și de cei în care Moldova a fost condusă de PCRM. Avem despre ce aminti!

— Ce vă amintiți despre copilărie?

— Eu m-am născut în regiunea Altai. Tatăl meu a plecat din viață în anul 1943. Mama nu avea nici un fel de studii și nu se dădea la o parte de la nici un lucru, pentru că trebuia să hrănească cei trei copii. În acei ani, am trecut și prin foame, și prin frig, și prin alte lipsuri. Uneori, zile întregi n-aveam ce pune în gură, primăvara strîngeam prin cîmpuri cartofi înghețați și îi coceam de-a dreptul pe plită. La 6 ani am început să pasc vaca, iar la 7 ani de acum coseam iarbă pentru fîn. Cînd am ajuns la vîrsta de recrutare, am fost trimis la școala de radiooperatori la Extremul Orient, iar după aceea — la serviciul militar pe insula Ciukotka. După armată m-am dus să învăț la un tehnicum seral, unde am studiat specialitatea prelucrarea metalelor. Cu această specialitate am mers să lucrez la uzină. Mai pe scurt, am dus viața unui obișnuit cetățean sovietic.

— În rîndurile partidului tot în Altai ați intrat?

— Da. În luna martie a anului 1967. Pe atunci, lucram la o școală de meserii, îi deprindeam pe băieți cu profesia de sudor electric. Mai tîrziu am fost trimis la Leningrad la cursuri de calificare. De acolo, împreună cu familia, în 1971 am venit în Moldova. Fiica avea probleme serioase de sănătate și medicii i-au recomandat să mănînce cît mai multe fructe. Atunci eram în anii sovietici, muncitorii erau solicitați pretutindeni în țară, iar în Moldova trăiau niște cunoscuți ai mamei mele.

— Cum v-ați început viața aici?

— În timp scurt, ne-am acomodat noilor condiții. Apoi mi-am găsit un lucru pe placul meu — la combinatul de mobilă și de prelucrare a lemnului «Codru». Combinatul, după cum vă dați seama, avea două profiluri: fabrica mobilă și producea plăci din rumeguș de lemn. La acest combinat a fost deschisă o școală tehnico-profesională care pregătea tineri specialiști pentru întreprindere. Ea avea grădinița sa de copii, policlinica sa, adică toată infrastructura necesară.

— Vorbiți cu atîta mîndrie despre acest combinat…

— Dar cum altfel? Doar la acest combinat mi-am trăit cei mai frumoși ani! Pe atunci, la întreprindere lucrau la vreo 1800 de oameni. Lucrau în trei schimburi, iar în secția ce producea plite de rumeguș de lemn oamenii lucrau după un grafic mobil. Producția noastră ajungea în toate republicile unionale. Chiar nici lucrătorii de la combinat nu puteau cumpăra liber mobila care se producea la noi. Trebuia să stăm în rînd și să așteptăm.

— Cîți comuniști erați la combinat?

— Fiecare al zecelea muncitor din colectiv era membru al PCUS. Țin minte că la prima adunare de producție șeful secției i-a învinuit pe muncitori că ei nu vor să lucreze așa cum se cuvine. Așa ceva nu putea să fie! Și eu m-am ridicat în apărarea oamenilor, pentru că-i știam foarte bine. Iar peste un timp după această adunare mi s-a propus să fiu locțiitor al secretarului organizației de partid de la combinatul de mobilă «Codru». Pe lîngă asta, am fost însărcinat să am în răspunderea mea controlul norodnic. În anul 1976 mi-au fost încredințate două brigăzi care urmau să se ocupe de reconstruirea combinatului. Atunci cîțiva oameni dintr-ai noștri au fost decorați cu ordinul Drapelul Roșu de Muncă. Din numărul lor am făcut parte și eu. În anul 1983 am fost numit șef al secției mecanice și am lucrat în această funcție pînă la pensionare.

Carnetele de partid nu le predăm

— Interzicerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la fel și renașterea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova le-ați trăit tot la locul dumneavoastră de muncă din localitatea Codru?

— Cînd s-a anunțat suspendarea Partidului Comunist, unii comuniști — de fapt, așa-numiți comuniști — au alergat să predea carnetele lor de membru al acestui partid. În sectorul nostru de muncă era o organizație de partid sănătoasă, trainică, în temei, compusă din specialiști veniți în Moldova de la Moscova ca să pună pe picioare domeniul industriei. Și comuniștii din organizația noastră nu s-au dezis de carnetele lor de partid. Ei s-au reînregistrat în rîndurile noului partid, PCRM, anume în baza acelor carnete vechi. Asta a fost în anul 1997.

— Dar PCRM a luat naștere în anul 1993…

— Pe atunci, localitatea Codru exista întrucîtva izolat. Dar auzeam cîte ceva din cele ce se întîmplau la Chișinău. Am aflat și faptul că vechii comuniști au reușit să reînvie partidul. Dar în mod deosebit am început să ne interesăm de acest fapt atunci cînd PCRM a început să participe la alegerile parlamentare. Am pornit să-i adun pe oameni și discutăm noua situație. Nu-i grăbeam în ceea ce privește decizia. Vremurile se schimbase și oamenii trebuiau să chibzuiască mai pe îndelete. Pînă la urmă, în localitatea Codru s-a format o organizație teritorială a PCRM, pe care am condus-o eu timp de zece ani. Dar ajutorul meu l-am oferit partidului pînă la întemeierea organizației teritoriale. Am desfășurat o activă muncă de agitație în sprijinul lui.

— După ce timp de zece ani ați fost secretarul organizației de partid din localitatea Codru, cui i-ați transmis această misiune?

— Fiindcă nu este o misiune simplă, îmi dădeam bine seama că, înaintînd în vîrstă, îmi va fi greu să-i fac față. Și am început să pregătesc tineretul, să educ succesori, pe unii dintre aceștia chiar i-au luat să activeze în cadrul comitetului raional. Așa că, firește, m-a înlocuit un tînăr, eu rămînînd să joc un rol de planul doi, necesar și acesta. Experiența mea le-a folosit tinerilor. Mie niciodată nu mi-a fost teamă să spun adevărul în ochi și întotdeauna am ascultat cu răbdare critica la adresa mea. Fiecare om poate face greșeli la locul său de muncă. Dar, — o spun nu ca să mă laud, — în chestiuni serioase nu am comis niciodată vreo greșeală. Întotdeauna m-am străduit să muncesc și să procedez așa ca să nu-mi fie rușine nici în fața mea, nici în fața propriei țări. Am luptat pentru corectitudine în toate, pentru onestitate, pentru dreptate. Eu întotdeauna m-am mîndrit de faptul că trăiesc și muncesc în Moldova, m-am mîndrit cu oamenii care trăiesc și muncesc alături de mine.

Să-și caute locul său în viață, să nu se teamă de greutăți

— Nu ați regretat niciodată că ați venit anume în Moldova?

— Nu am regretat și nici nu regret că am venit aici. Regret doar că au trecut acele vremuri cînd puteam să cumpăr liber un bilet la avion și să plec la baștina mea, în Altai. În acele vremuri, plecam des încolo. Pînă în anul 1995, biletul la avion costa 85 de ruble. Era un preț accesibil pentru noi. Salariul pe care-l aveam îmi permitea să zbor la baștină oricînd mi se făcea dor s-o văd. Și rudele noastre, aflîndu-se alături («alături» însemna o distanță de 1-1,5 mii de kilometri), veneau deseori la noi. Acum asemenea zboruri și călătorii nu mai sunt pe buzunarul nostru. Mulțumesc nepotului, nu demult el ne-a dăruit nouă, bunicilor, bilete de avion spre Altai…

— Dumneavoastră sunteți veteran al muncii. Întrețineți careva legături cu organizația de veterani?

— Cu cîțiva ani în urmă, am atras atenție asupra faptului că organizația de veterani din localitatea noastră e cam «tristă». Și m-am cerut să fiu locțiitor al președintelui ei. Am făcut-o chiar dacă nu e atît de ușor să te consacri muncii obștești la o asemenea vîrstă. În plus, am în responsabilitatea mea și unele treburi casnice. Iar puterile, vă dați seama, nu mai sunt cele de cîndva…

— Unii de vîrsta dumneavoastră comunică cu lumea de la balconul locuinței lor. Pe cînd dumneavoastră sunteți mereu în mișcare — acum aici, acum dincolo… Cum de vă reușește? Aveți cumva vreun secret?

— Nici un secret. Pur și simplu, omul nu trebuie să se lenevească, trebuie să facă mai multă mișcare. În cazul meu, probabil, este vorba și despre genele mele.
 
— Ce ați vrea să-i spuneți tinerei generații de astăzi?

— Să-și caute locul său în viață, să nu-i fie teamă de greutăți, să dea ascultare sfaturilor celor mai în vîrstă și, în pofida tuturor greutăților, întotdeauna să meargă doar înainte.

Natalia Lujinaскачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: