Asfinţit fără de răsărit nu există

Trezesc dezgust mijloacele pe care, sub paravanul proceselor integraţioniste, politicianii şmecheri îşi fac treburile lor egoiste

Nu demult, în discuţia cu un unionist convins, care şi-a pierdut părul şi dinţii în lupta sterilă, am auzit literalmente următoarele: «Toţi voi, cei de cincizeci de ani, educaţi de sistemul sovietic, apriori sunteţi dispuşi duşmănos faţă de integrarea europeană, tineretul însă e cu totul altceva, tineretul doar în Europa şi vrea».

Amicul se arăta iritat de faptul că activitatea de corturi a unora dintre sponsorii lui şi dezbinarea în rîndurile unioniste a altor «binefăcători» «i-au pus capac» editării încă a unei cărţi despre... «represaliile comuniste». O astfel de supărare este explicabilă, dar ce au cu ea simpatiile sau antipatiile persoanelor de cincizeci de ani şi a acelor cetăţeni ai Republicii Moldova, care încă n-au atins această vîrstă?

Cultura e în afara hotarelor

Nu mă apuc să răspund pentru toţi cetăţenii ţării noastre. Voi spune despre mine însumi: nu am nici un fel de simpatii sau antipatii faţă de procesele fireşti sociale şi istorice specifice valului de globalizare mondială. Totodată, nu-mi imaginez un om cult (nu contează dacă e trăitor în Europa, Asia, Africa sau Oceania), care nu a citit remarcabilele cărţi europene — «Iliada» şi «Odiseea», «Cîntecul despre Roland», «Don Quijote», «Mizerabilii», care nu cunoaşte creaţia lui Jiules Verne şi a lui Stanislav Lem. Dar parcă aceste exemple de geniu creator al europenilor contrazic spiritul şi buchia «Sufletelor moarte», «Fraţilor Karamazov», «Război şi pace», «Donul liniştit», «Maestrul şi Margarita», plăsmuite de geniul creator rus dinainte de revoluţie şi de cel din anii sovietici? Bineînţeles că nu!

La fel ca şi slova înţeleptului nostu moldav, iluministul Miron Costin, care cu trei sute de ani în urmă se lamenta că Moldova nu are noroc de cîrmuitori buni: «Ba un hoţ, ba un escroc, dar se întîmpla că şi un nemernic ajunge la putere!».

Bantustane şi banderloage

Orice confruntare, divizare, înstrăinare politizată contravine valorilor culturii umane mondiale — acestui mare rîu, care se alimentează din afluenţii polilingvismului naţional-cultural. La o vîrstă mai matură, acest adevăr îţi devine evident, dacă însă nu eşti un idiot anchilozat, care şi-a pierdut minţile. Pe cînd în tinereţe lucrurile nu sunt atît de simple. Sfera emotivă şi opiniile impuse — iată două mari capcane, care îl pîndesc pe tînăr în calea constituirii caracterului şi a personalităţii. Iar a impune cu ajutorul metodelor manipulative poţi orice, inclusiv idei mizantropice.

De nenumărate ori tineretul a servit ca materie de consum, ca spărgător de ziduri pentru răsturnarea unor lideri şi regimuri nedorite. Iată şi la noi în Moldova binefăcătoarea idee a modernizării europene, care a apărut şi a fost promovată în anii de guvernare a Partidului Comuniştilor în calitate de un plan de dezvoltare eficientă şi stabilă a ţării, mai tîrziu, ajungînd în mîinile unor manipulatori îndemînateci, a fost denaturată într-o «integrare europeană» utopică, care a servit în calitate de catalizator al învrăjbirii şi neîncrederii. Tinerei generaţii i-a fost impus un set de lozinci despre un oarecare «rai european». Şi totodată, i-au aruncat şi o idee putredă: că Moldova nu poate ajunge în acest «rai» din cauza generaţiei educate în anii puterii sovietice. Chipurile, toţi aceşti inşi de «cincizeci de ani» şi mai în vîrstă se împotrivesc din toate puterile şi nu dau voie acestui «rai european» să intre în Moldova. Minciună! O minciună banală şi grosolană! Anume oamenii maturi, în timpul guvernării Partidului Comuniştilor şi ai preşedinţiei lui Vladimir Voronin, au fost cei care au lansat concepţia modernizării europene a Moldovei. Dar a venit aprilie 2009, cînd otrava minciunii sfruntate din partea falşilor eurointegratori (partidele lui Filat, Ghimpu şi Urechean), pe atunci în opoziţie, turnată în sufletele încă nematurizate ale tinerilor, plus banii şi tehnologiile exersate — şi iată noi, în ultimă instanţă, suntem daţi la o parte de modernizarea europeană şi de însăşi Europa.

Doar în vreo şase ani, care s-au perindat de la 2009 încoace, ne-am transformat într-un «bandustan» în care se fură semeţ miliarde, iar «banderlogii» fără nici un fel de ocupaţii joacă pasionat «popa-prostu» în corturi multicolore în pieţele şi scuarurile capitalei. Şi toate acestea sub ţipetele lozincare stridente, care-ţi taie auzul: «Înainte, în Europa» sau «Înapoi în viitor!».

Ţinta — poporul

Mereu mă gîndesc: de ce se întîmplă aşa? Ce contribuie la asimilarea acestei minciuni — ignoranţa, nedorinţa de a-ţi pune creierii în mişcare, tendinţa de a mînca şi a bea pe gratis şi... fie ce-o fi?! Mai degrabă, toate acestea luate împreună. Dar oare manifestarea unei atitudini critice faţă de lozincile impuse şi faţă de stereotipuri înseamnă «a nu-ţi iubi Patria»?

Duşmănia, neîncrederea şi fobia de toate tipurile — toate acestea sunt un rezultat al creşterii în ultimul timp a sărăciei majorităţii populaţiei, a lipsei de cultură şi a înăbuşirii intenţionate în oameni a potenţialului lor creativ. Iar cînd jertfă a mass-media şi a inculturii, a acestor procese şi a celor care le instigă, mascîndu-se în «eurointegratori» devine generaţia în creştere, se fac evidente şi scopurile reale ale celor care doresc să nimicească ţara şi poporul ei. În toate timpurile, primul pas spre exterminarea poporului a fost duşmănia semănată în mod special între taţi şi fii.

Fiţi de acord că dezgust trezesc nu bunele intenţii de integrare europeană, ci metodele cu care, în dosul paravanului proceselor integraţioniste, politicianii şmecheri îşi fac treburile lor egoiste.

***

Încă în secolul trecut, marele savant şi iluminist Nicolai Rerih a demonstrat comunitatea rădăcinilor culturale ale popoarelor indoeuropene. Aceste rădăcini comune, sper, ne vor întoarce la perceperea faptului că unitatea de scopuri, tendinţa spre integrare nicidecum nu poate să împiedice diversitatea manifestărilor creatoare şi culturale. 

Mihail Lupașco