Drapelele moldave

Simbolurile naţionale ale fiecărui stat poartă pecetea vremurilor trecute, în cazul statului nostru aceste vremuri fiind glorioase

Moldova este o ţară cu o istorie multiseculară. Faptul că această istorie deseori se intersectează, iar uneori coincide cu istoria României în nici un caz nu constituie un temei pentru a nega noţiunile «istoria Moldovei» şi «identitatea moldovenească».

Tocmai adînca vechime şi primele secole ale istoriei Ţării Moldovei ne oferă exemple de adevărate simboluri naţionale.

Drapele ale domnitorilor Moldovei

Stindarde glorioase moldave, înconjurate de nume şi fapte legendare! Executate manual de meşteri geniali pentru noi, urmaşii, sunt nu doar un artefact, nu un element arhaic şi o simbolică pierdută. Drapelele vechii Ţări a Moldovei sunt ceea ce trebuie să devină simbolul şi spiritul luptei pentru consolidarea actualei statalităţi a Republicii Moldova.

Este un lucru cunoscut: culorile acestor drapele, în corespundere cu tradiţia religioasă a acelor timpuri, era cea roşie, avînd imprimate pe ele cu aur titlurile primilor cîrmuitori ai Ţării Moldovei în limba slavă bisericească: «Воевода Молдавский, дядич оувсей земли Волошской: от планин адже до брега моря». Ceea ce în limbaj modern ar suna cam aşa: «Voievod al Moldovei şi protector al tuturor pămînturilor valahe, de la munte pînă la malurile mării», acest titlu fiind plasat pe steagul de luptă încă de fiul mai mic al Margaretei Muşat, Roman, domnitor al Moldovei din 1391 pînă în 1394.

Sub acest steag, oştile moldave, împreună cu armatele aliate ale Poloniei, Lituaniei şi ale cnejilor Rusiei Kievene, au respins ordinara expansiune militară a Hoardei de Aur pe pămînturile Europei Centrale. În acea luptă a căzut ca un erou fiul lui Roman, domnitorul Ştefan I. În acea luptă cu hoarda, pe cîmpul de luptă au căzut aproape toţi comandanţii oştilor aliate.

Însăşi armata a căzut aproape în întregime pe malurile rîului Vorscla*. Dar, prin eroica jertfire de sine, ea a istovit hoarda şi a oprit lavina unei noi năvăliri a ei asupra pămînturilor europene. Vitejii ostaşi au salvat drapelul domnitorului moldav şi l-au adus în ţară împreună cu corpul lui neînsufleţit.

Acest steag a devenit drapel însufleţitor al altui legendar cîrmuitor al Moldovei — Alexandru cel Bun. El a condus la luptă oştile moldave în componenţa forţelor aliate în bătălia de la Grunewald**   (1410) şi în cea de la Marienburg (1422). Mai apoi, drapelul armatei moldoveneşti a continuat să fie păstrat şi înconjurat de o nouă glorie de marele domnitor şi comandant de oşti Ştefan cel Mare.

S-ar părea că ce poate fi mai presus şi mai convingător decît aceste fapte istorice? Dar..., cu regret... Din voinţa unor destine politice, cu şase veacuri mai tîrziu, — în secolul XXI — conjunctura politică din nou îndepărtează Moldova de străvechile ei drapele. În acest fapt se întrevede o încercare ascunsă a politicienilor care se autoafirmă în «cîmpul unionismului» de a argumenta caracterul provizoriu al existenţei Republicii Moldova în calitate de «al doilea stat român», şi, odată ce lucrurile stau aşa, şi nu altfel, dispare necesitatea de a ne întoarce cu memoria la trecutul glorios al Ţării Moldovei şi al poporului moldovenesc.

Pe cînd adevărul istoric, în mod riguros şi imuabil, ne dovedeşte că în Moldova, încă în anul 1377, în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391) au început să fie bătute monede de argint — groşi — pe al căror revers era înfăţişat un cap de zimbru, însoţit de o stea, de roza heraldică şi de semilună. Anume de atunci încoace, chipul zimbrului (bourului) însoţit de stea, roză şi semilună a devenit pentru veacuri înainte simbol al Moldovei, iar chipul de vultur cu o cruce în cioc — simbol al Valahiei.

Simbol al eroismului, probităţii şi adevărului

Dar omului preocupat de munca pentru a-şi cîştiga pîinea de toate zilele şi istovit de greutăţile vieţii de astăzi îi mai pasă oare de simboluri? Cel care duce o viaţă grea, nu are cum şi nici nu are cînd să ajungă cu gîndul la glorioasele noastre tradiţii istorice. Pentru a deştepta conştiinţa poporului, este nevoie de un exemplu strălucit şi credibil, de un simbol de eroism, de probitate şi adevăr.

Un asemenea simbol a fost şi rămîne a fi Steagul de luptă al Oştii moldoveneşti medievale ortodoxe. Acest drapel este iconografic şi în diferite variante (cunoaştem acest lucru, deoarece s-au păstrat cîteva asemenea drapele) prezintă icoana făcătoare de minuni a Sfîntului Gheorghe — ocrotitorul creştin al pămîntului moldovenesc şi al moldovenilor.

În letopiseţul său istoric, cronicarul Grigore Ureche ne vorbeşte despre minunata vedenie a Sfîntului Procopie galopînd pe cal deasupra oştilor lui Ştefan cel Mare în timpul războiului de la Rîmnic. Iar în legenda care povesteşte despre «icoana făcătoare de minuni a Sfîntului Gheorghe», se spune că Sfîntul Mucenic Gheorghe, care a fost martirizat pentru credinţa sa, i s-a arătat în vis lui Ştefan cel Mare şi i-a spus să poarte această icoană în faţa oştilor sale, pentru a le da putere ostaşilor, pentru a-i îmbărbăta în bătălia pe care aveau s-o poarte cu duşmanul şi pentru a-i ajuta să devină învingători în război. După cum mărturiseşte letopiseţul, mistica implicare a Domnului în această luptă l-a potolit şi l-a îmblînzit pe duşman, iar ocrotirea din partea Sfîntului Gheorghe, Purtător de Biruinţă, a apărat şi a ferit oraşele şi satele Moldovei de pustiirea şi de focul războiului.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Moldova era atacată de numeroşi duşmani, la fel cum era atacat şi Constantinopolul, înconjurat de inamici. Sentimentul de cetate asediată, de război drept, defensiv îşi găseşte reflectare în culorile steagului acestui mare domnitor al Moldovei.

Un fundal purpuriu, broderie cu fir de aur şi albastrul profund al cerului şi al mării. Trebuie să ţinem cont de faptul că pentru trăitorul în Moldova medievală era caracteristică o comunicare intensă şi profundă cu lumea metafizică a tradiţiei religioase.

Pentru a simţi şi a vedea această lume, omul acelor timpuri trebuia să-şi deschidă oshii săi spirituali, să-şi contopească toate simţurile trupeşti şi sufleteşti. Pentru a ajunge la o asemenea integritate interioară, el se sprijinea pe rugăciune şi pe simbolurile religioase: «crucea dătătoare de viaţă», «icoana», «steagul».

Icoana şi chipul gloriosului Sfîntul Mucenic Gheorghe, Purtător de Biruinţă, care nu o dată au alungat răul, nu o dată au îmbărbătat oastea moldovenească şi pe Domnitor. Caracterul iconografic al imaginii sfîntului nicidecum nu contrazicea posibilitatea de a-l folosi în timpul campaniilor militare. Folosirea imaginii icoanelor pe steagurile de luptă este confirmată de artefactele ce s-au păstrat pînă acum ale unor asemenea drapele, care în acele timpuri au servit ca sfinţenii militare şi simboluri ale statalităţii în Moldova, dar şi în Polonia, şi în Lituania, şi, bineînţeles, în marele Cnezat al Moscovei. Şi dacă e să ne amintim că, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Moldova a purtat războaie de apărare atît împotriva duşmanilor politici, cît şi a celor religioşi, atunci nu e greu să fie explicată coincidenţa semnificaţiilor icoanei cu cea a stagurilor de luptă.

Pe de o parte, moldovenii i-au înfruntat pe turci şi pe tătari, care propovăduiau Islamul, pe de alta — pe regatele vecine, cuprinse de ardoarea misionară a Romei catolice. În felul acesta, inamicul pămîntesc era pentru moldoveni şi un duşman spiritual.

Este necesar să fie menţionat faptul că tema invizibilului război spiritual, care tindea să nimicească statalitatea moldovenească (actuală şi peste secole!), a devenit şi mai acută în ultimii ani de domnie ai îmbătrînitului Ştefan, cînd elanul lui militar a scăzut simţitor. Cu alte cuvinte, invizibilul război, dus în umbra luptelor, devenea din ce în ce mai important pe măsură ce se auzea tot mai rar zăngănitul de arme. Şi atunci, pentru viitoarele lupte şi încercări ale vieţii, domnitorul Ştefan încerca să înarmeze spiritual pămînturile ţării sale şi poporul său.

La mănăstirea Zografu (Grecia de astăzi), locul în care se află acum drapelul său, ca un testament spiritual al lui Ştefan cel Mare, acesta cu adevărat conotează trăsături de spirit de sacrificiu militar, devenind parte a războiului invizibil, izoteric, dintre «bine» şi «rău». Nu întămplător, ci potrivit unor legi obiective, el se păstrează anume acolo, unde acest război se duce cu o deosebită înverşunare şi fără de nici un compromis — într-o mănăstire de pe Sfîntul Munte Athos — însoţit şi de o rugăciune a Marelui Voievod în limba slavă bisericească:

«О страстотерпец и победоносец, Великий Георгий, скорый приспешник и горячий помощник в несчастьях и злоключениях, скорбящим радость невыразимая, прими от нас эту молитву твоего раба Господаря Иоанна Стефана воеводы, милостью Божьей господаря Земли Молдавской, храни его невредимым в веке нынешнем и грядущем молитвами нашими, твоих почитателей, славящих тебя вовеки. Аминь! Исполнено было в году 7008, в 43 год господарства его». (În limbaj modern: O, martirule şi biruitorule mare, Gheorghe, cel care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic sprijinitor şi fierbinte ajutător şi al celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului tău rob Domnul Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi păzeşte-l neatins în lumea aceasta şi în cea viitoare prin rugăciunile celor care te cinstesc, ca să te proslăvim pe tine în veci. Şi s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui al 43-lea».

Acest text însufleţitor ne sugerează că Drapelul-testament a fost executat în scop de a fi dăruit comunităţii pelerinilor de la biserica «Sfîntul Gheorghe». Anume ei sunt cei care-l cinstesc pe Sfîntul Gheorghe şi de la care el primeşte cu recunoştinţă rugăciunile pentru voievodul Ştefan şi pentru Ţara Moldovei. Datorită acestui drapel, «Secolul de azi» în mod firesc curge în «Secolul de mîine», iar Drapelul lui Ştefan cel Mare rămîne pe vecie un îndemn şi o rugăciune către cei care trec prin suferinţe, îşi apără pămîntul lor şi năzuiesc la biruinţa asupra forţelor Răului.

Deasupra lumii fizice

Astfel, invizibilul război se ridică deasupra conflictelor lumii fizice, materiale, ceea ce explică faptul de ce Drapelul pe care este înfăţişat chipul Sfîntului Gheorghe a fost dăruit de către marele domnitor anume mănăstirii Zografu de la Sfîntul Munte Athos.

Totodată, spre deosebire de alt cunoscut stindard de la mănăstirea Zografu, şi acesta legat de numele lui Ştefan cel Mare şi care îl înfăţişează tot pe Sfîntul Gheorghe călare pe cal, biruindu-l în luptă pe balaur, — deci, al doilea drapel dăruit acestei mănăstiri de către domnitor cu puţin timp înainte de moartea sa — ilustrează victoria spirituală a lui Ştefan cel Mare.

Pe acesta, Sfîntul Gheorghe se află pe tron, la fel ca şi cîrmuitorul domnitor al Moldovei, îngerii îi pun pe cap cununa muceniciei şi îl înarmează cu scut şi spadă, iar el calcă în picioare balaurul cu trei capete doborît la pămînt. În această imagine, Sfîntul Gheorghe ni se prezintă în ipostaza sa cerească şi le dă cîrmuitorilor pămînteşti ai Moldovei un exemplu de integritate morală şi victorie spirituală.

* * *

Ce-i drept, actualii cîrmuitori ai Moldovei sunt departe de a corespunde noţiunii de integritate morală şi în exclusivitate slujesc propriilor interese şi «viţelului de aur». Dar este oare acesta un motiv ca, din cauza actualei politici, doborîte de egoism şi lăcomie, să nu vedem libertatea istorică a viitorului nostru?!

Noi, cetăţenii Moldovei de astăzi, care tindem să păstrăm şi să întărim statalitatea ei, trebuie să luăm în mîini şi să ridicăm cît mai înalt drapelele sacre ale domnitorilor Moldovei, ca unic şi neîndoielnic simbol al unirii noastre în lupta împotriva răului fizic şi spiritual.

* Bătălia de pe Vorcsla — luptă ce s-a data la 12 аugust anul 1399 între oştile Marelui Ducat Lituaniei împreună cu aliaţii săi ruşi, polonezi, moldoveni şi germani sub conducerea generalului Vitovta împotriva oştilor Hoardei de Aur comandate de hanul Timur-Kutluga şi emirul Edighei. Una din cele mai mari bătălii în Europa de Est din secolul XIV. Finalul ei a fost victoria hotărîtoare oştilor tătăreşti şi zdrobirea totală a armatei aliaţilor. Pe de altă parte, bătălia a istovit potenţialul militar al Hoardei de Aur, iar în consecinţă a făcut imposibilă continuarea de către tătari a campaniei lor de cotropire a Occidentului.

** Bătălia de la Grunewald — lupta decisivă a «Războiului Mare» din anii 1409-1411, care a avut loc la 15 iulie 1410. Oştirile aliate sub conducerea regelui Vladislav II Iagello şi a marelui duce lituanian Vitovta au obţinut o victorie hotărîtoare asupra oştilor Ordinului Teuton. Cea mai mare parte a inamicilor a fost omorîtă sau luată în prizonierat. Bătălia de la Grunewald a redistribuit balanţa forţelor din Europa de Est şi a marcat ridicarea uniunii poloneze-lituaniene la nivelul de forţă militară şi politică dominantă în regiune. Lupta de la Grunewald a fost una dintre cele mai mari bătălii ale Europei medievale şi este una din cele mai importante victorii în istoria Poloniei şi a Lituaniei. Bătălia era învăluită de legende romantice, care, în ultimă instanţă, au transformat-o într-un simbol al luptei împotriva cotropitorilor şi o sursă de mîndrie naţională.

Mihail Lupașco