De a acţiona în numele Moldovei (Partea I)

Discursul preşedintelui Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin în cadrul adunării festive dedicate împlinirii a 15 ani de la accederea la guvernare a PCRM

Dragi tovarăşi!

Ne-am adunat astăzi împreună, pentru a marca a 15-ea aniversare din ziua cînd Partidul Comuniştilor a obţinut o victorie convingătoare la alegerile parlamentare şi a procedat la conducerea ţării.

În legătură cu asta, în numele Comitetului Central, permiteţi-mi să vă felicit pe toţi cei prezenţi şi, în persoana dumneavoastră, să-i felicit şi pe toţi acei care şi în anul 2001, şi în anul 2005, pentru întîia oară în spaţiul postsovietic, ne-au ajutat să obţinem acea Victorie.

Astăzi, merită să li se spună cuvinte de recunoştinţă şi acei tovarăşi care, fiind aleşi sau numiţi la funcţii de răspundere, au depus eforturi considerabile, pentru a îndreptăţi încrederea ce le-a acordat-o poporul şi partidul. Numărul acestor oameni e mare. Dar trebuie să menţionăm că această mare echipă de conducători a făcut o bună şcoală în acei ani, de aceea pe drept cuvînt pot fi numiţi «fondul de aur» al ţării, indiferent de faptul în ce partide şi în ce echipe se află ei la ziua de astăzi. Principalul e ca să slujească Moldova cu acelaşi devotament.

Tovarăşi! Haideţi să ne amintim în ce condiţii au venit comuniştii la putere în februarie 2001 şi ce evenimente au precedat respectivul fapt.

Responsabilitate pentru guvernarea ţării

Începînd cu anul 1999, în Republica Moldova în repetate rînduri s-a vorbit despre criza puterii, care s-a desfăşurat pe fundalul unei înrăutăţiri din ce în ce mai grave a situaţiei economice. În această perioadă au avut loc două crize guvernamentale de lungă durată.

Astăzi, la fel ca şi atunci, cauzele crizei sunt incapacitatea de a conduce ţara şi de a consolida societatea, iar soluţia era căutată în modificarea Constituţiei şi a formei de guvernare.

Şi atunci, şi acum, PCRM consideră că forma parlamentară de conducere este cea mai democratică şi mai optimală pentru ţara noastră. În această privinţă, partidul întotdeauna s-a plasat pe o poziţie clară şi consecventă. Din fericire, atunci, în anul 2000, Parlamentul a reacţionat în mod adecvat, a efectuat o reformă constituţională şi a declarat în ţară trecerea la o republică parlamentară.

La alegerile parlamentare din 2001 au participat 26 de formaţiuni politice. Şi doar trei din ele au trecut pragul electoral şi au fost reprezentate în Parlamentul Republicii Mol­dova de legislatura a XV-ea.

Din cele trei formaţiuni, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a acumulat 50,7 la sută din voturile alegătorilor şi a obţinut 71 din 101 de mandate de deputat.

Astfel, Moldova a ajuns să fie unica ţară europeană în care Partidul Comuniştilor a devenit guvernant, venind la putere pe cale democratică. Ea de asemenea a ajuns să fie unica ţară din spaţiul CSI, în care de la republica semiprezidenţială s-a trecut la forma parlamentară de guvernare. Dar reforma constituţională din anul 2000 în Moldova nu s-a limitat doar la schimbarea modalităţii de alegere a preşedintelui ţării, după cum afirmă astăzi unii dintre aşa-numiţii experţi constituţionali. Respectiva reformă a avut un caracter complex.

PCRM, avînd majoritatea constituţională în Parlament, şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru guvernarea ţării şi, datorită acestui fapt, după aprilie 2001, în Moldova s-a instaurat stabilitatea politică, iar Guvernul a avut posibilitatea să-şi exercite în mod eficient obligaţiunile sale pe parcursul întregii perioade de aflare la putere a PCRM, pînă în septembrie 2009, adică, timp de mai mult de 8 ani.

Se mai cuvine a fi menţionat şi faptul că reforma constituţională din anul 2000, precum şi alegerile anticipate din 2001 nu a fost un capriciu al căruiva partid. Însăşi viaţa, situaţia economică şi socială din ţară au indicat că este necesar de a schimba modul de alegere a preşedintelui ţării, încredinţînd acest lucru Parlamentului. În anul 2009, noi consideram că problema formei de guvernare în Moldova e soluţionată definitiv. Dar iată că o lună în urmă, de acum în anul 2016, Curtea Constituţională a revenit la respectiva problemă.

Şi ţara din nou este aruncată într-o situaţie imprevizibilă. Interesul celor care au capturat puterea prin metoda coruperii politice constă în faptul ca să refacă Legea Supremă, Constituţia, după placul lor, al ambiţiilor sale politice, şi asta pentru a atinge un singur scop: să menţină cu orice preţ puterea în mîinile lor.

Deoarece nu au suficiente voturi pentru alegerea preşedintelui ţării, majoritatea parlamentară amorfă a decis să se joace de-a democraţia şi ori să modifice Constituţia existentă, ori să adopte o nouă Constituţie. Iar opiniile exprimate de unii reprezentanţi ai actualei puteri sunt atît de contradictorii, încît se creează impresia că nici ei înşişi nu ştiu prea bine ce doresc.

Stabilitatea Constituţiei este cea mai importantă condiţie pentru legalitatea, statornicia întregului sistem de drept şi a organizării puterii de stat. Aceasta e şi un garant al clarităţii în relaţia dintre persoană şi stat. Iată de ce, aflîndu-se la guvernare, avînd majoritatera constituţională, PCRM a tratat cu o deosebită prudenţă Legea Supremă şi nu a permis ca ea să fie modificată, de interesele oricui ar fi fost vorba.

Legităţi şi contradicţii

25 februarie 2001, ziua victoriei partidului nostru la alegerile parlamentare, a fost un moment firesc şi, în acelaşi timp, cu multe contradicţii. Haideţi să vorbim şi despre legităţi, şi despre contradicţii. Chiar dacă atunci trecuse 10 ani de la declararea independenţei ţării, în Moldova mai continua procesul de formare socială. În respectivul proces erau atrase grupurile sociale compuse din adepţi ai fostului mod de viaţă, dar şi din critici înverşunaţi ai acestui fost mod de viaţă. La rîndul lor, cele două mari grupuri sociale erau împărţite într-un şir de subgrupuri, care se deosebeau unele de altele doar prin motivele preferinţelor ce le aveau.

Şi pe toate le unea conştientizarea faptului că procesul schimbării nu poate fi depăşit pe negîndite. Era clar că metodele şi mijloacele întreprinse de Moldova independentă pe parcursul a zece ani au distrus Moldova ca subiect economic şi ca unitate economică. Lipsa de consecvenţă în practica guvernării de atunci, ea urmînd doar recomandările venite din exterior, lipsa unor programe politice, fie şi proiectate primitiv, existenţa clanurilor, a cumetrismului, a criminalităţii, care jefuia ceea ce oamenii au reuşit să cîştige şi să păstreze prin propria lor muncă, a condus la rezultate distrugătoare pentru economia ţării.

În primul rînd, economia naţională s-a pomenit brusc decapitalizată. E clar că întregul capital naţional, în formă de fonduri fixe ale întreprinderilor, în condiţiile cînd el nu funcţionează, nu aduce venituri, s-a devalorizat brusc şi prezenta interes doar ca avere imobilă sau teritorii pe care se afla această avere imobilă. De aceea procesul de privatizare, iniţiat ca un proces politic de creare a proprietarului, foarte repede l-a lipsit pe acest potenţial proprietar de partea reală a proprietăţii şi de venitul obţinut anterior în baza proprietăţii de stat. Întreprinderile erau vîndute pe un preţ de mai multe ori mai mic decît rezervele de materiale şi de producţie finită pe care le aveau păstrate în depozitele lor.

Şi toate se întîmplau sub ochii oamenilor care au muncit la aceste întreprinderi mulţi ani de-a rîndul. Oamenii rămîneau fără locurile lor de lucru, fiind impuşi să devină negustori la piaţă, sau în general erau lăsaţi fără posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa.

Sectorul agrar al Moldovei, cel mai dezvoltat în întreaga URSS, a fost distrus după implementarea programului «Pămînt». Acest program a condus la decapitalizarea totală a agriculturii, la pierderea caracterului ei tehnologic, la dependenţa înrobitoare a ţăranilor de aşa-numiţii lideri. Agricultura a încetat să primească investiţii, de aceea a trecut, în temei, la creşterea culturilor anuale. Iată în ce condiţii s-a format la sat «proprietarul real». Ca şi în filmele din anii ’30 ai secolului trecut, în cîmpuri din nou au apărut pluguri trase de cai, iar pe alocuri şi plugul primitiv, cu care ţăranii «zgîrîiau» bogatul cernoziom moldovenesc.

În consecinţă, piaţa internă nu avea suficiente produse de producţie proprie, de aceea a fost inundată de mărfuri de import, astfel satisfăcînd cererea consumatorului, pe cînd propria noastră producţie de mărfuri de larg consum abia respira.

În aceste condiţii, băncile nu riscau să crediteze proiecte investiţionale, de aceea creditele se ofereau pe un termen tot mai scurt şi mai scurt cu o dobîndă din ce în ce mai mare, fenomen care a cauzat majorarea preţurilor. Salariile şi pensiile erau achitate cu diferite produse.

Datoria în ceea ce priveşte achitarea salariilor alcătuia de la 8 pînă la 16 luni.

De aici au şi pornit neachitările reciproce. A apărut barterul, în baza unor preţuri neîntemeiate. S-a ajuns pînă la compensări reciproce, inclusiv cu statul, inclusiv şi a impozitelor.Ţara, societatea, naţiunea se afla în pragul unui faliment total: datoria externă depăşea 120% a produsului intern brut, iar datoria de stat — 80% din produsul intern brut. Pericolul administrării din exterior, pierderea independenţei erau mai mult decît reale. Dictatul Fondului Monetar Internaţional asupra Guvernului era, practic, absolut.

Toate cele enumerate pînă acum nu sunt nişte invenţii, o proză artistică. E situaţia din Moldova la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor 2000.

Anume în acea situaţie, cu acea «moştenire», am venit la putere în ţară noi, comuniştii. Şi pe lîngă cele enumerate, asupra noastră mai plana un factor. Se prea poate, cel mai important. Da, noi eram încredinţaţi că la alegerile din 25 februarie vom învinge. Dar nimeni dintre noi n-a bănuit că victoria noastră poate fi atît de convingătoare şi că pe umerii partidului nostru va fi pusă responsabilitatea pentru ţară şi pentru popor. În plus, nu ne puteam lăuda că am avea o echipă de profesionişti capabili să soluţioneze probleme atît de complicate. În faţa noastră a apărut dilema ce metode, condiţii şi modalităţi să alegem pentru actul de conducere a ţării. Şi cui să încredinţăm realizarea acestui act. Între timp, şi-au venit în fire oponenţii şi criticii noştri. Ei îi preziceau Partidului Comuniştilor aflarea la guvernare de la trei pînă la şase luni. Posibil, aşa ar fi fost în cazul în care comuniştii Moldovei ar fi procedat la actul de guvernare, înarmîndu-se cu dogmele de la începutul secolului trecut, adică, ar fi guvernat pe vechi, în stil sovietic. Dar ne-a ajuns mintea ca, din practica sovietică, să luăm doar scopurile. În economie, scopul nostru a devenit dezvoltarea stabilă, creşterea venitului statului şi a veniturilor cetăţenilor, participarea statului în procesul de investiţii, adăugînd la acesta scopul perfecţionării condiţiilor pentru activitatea economică activă a cetăţenilor, mobilizarea resurselor statului la investiţii în sănătate, cunoştinţe ale cetăţenilor, în ştiinţă şi inovaţii.

Calea de renaştere economică şi socială

Întîi de toate, PCRM a pornit pe linia de democratizare a vieţii economice, eliberîndu-i pe agenţii economici de samavolnicia funcţionarilor, care deseori încălcau legile.

Amintiţi-vă, după 25 februarie, ţara parcă amorţise. Toţi erau în aşteptare. Aşteptau să ne vadă primii paşi. Se întrebau cu ce ne vom începe activitatea. Cu cine va merge înainte Moldova. Care va fi componenţa personală a Guvernului, şi multe, multe altele.

Alegătorii care şi-au dat voturile pentru PCRM erau în aşteptarea unor schimbări, a unor măsuri neîntîrziate pentru îmbunătăţirea vieţii lor.

După cum am spus şi anterior în unul din discursurile mele, atunci Moldova semăna cu o casă în care arde totul: şi pereţii, şi acoperişul, şi geamurile, şi uşile şi podelele. Şi focul din întreaga casă trebuia stins. De aceea nici nu am prea avut de ales. Ne-am apucat să le stingem concomitent pe toate cele ce ardeau.

Aşa că au greşit toţi acei care aşteptau o apocalipsă economică. Cei care aşteptau de la noi răfuieli politice, o întoarcere în trecut de asemenea au greşit.

În primul rînd, PCRM nu a mers pe calea formării unui guvern partinic, care să fie doar din membri ai PCRM. Mulţi miniştri şi funcţionari din precedentul Guvern au rămas în funcţiile lor. Principalul criteriu de numire într-un post sau altul erau calităţile profesionale pe care le poseda respectiva persoană.

În al doilea rînd, imediat ne-am apucat să facem ordine în sfera financiară. A fost stabilit un control asupra vistieriei statului. De la fluxurile financiare au fost înlăturate persoanele dubioase şi cele care anterior au administrat mijloacele statului. Şi cum am făcut ordine, imediat s-au găsit bani pentru achitarea salariilor, pensiilor, indemnizaţiilor, burselor.
A devenit posibil să fie achitate şi datoriile la plăţile sociale.

În al treilea rînd, am declarat o luptă necruţătoare lumii criminale şi într-un timp relativ scurt am reuşit să curăţim ţara de această lume.

În al patrulea rînd, Moldova a continuat colaborarea constructivă cu organizaţiile financiare internaţionale, însă a renunţat să li se supună lor fără nici o cîrteală. Cu alte cuvinte, am început să facem ordine în toate sferele, să întărim disciplina şi responsabilitatea cadrelor pentru sectorul lor de muncă.

De aceea, fără nici o exagerare, putem spune că în anul 2001, pentru întîia oară după declararea independenţei, Moldova a păşit pe calea renaşterii sale economice şi sociale.

Iar adevărata, ci nu declarata activitate vitală a societăţii moldave a început doar după venirea la putere a PCRM, atunci cînd demagogia primilor 10 ani de independenţă şi democraţie a fost înlocuită cu un program concret al vieţii în întreaga ţară.

Nu e suficient să fii de acord cu acei clasici care afirmă că economia este baza tuturor transformărilor sociale. Este important, şi extrem de important, să traduci în viaţă respectivul principiu.

Iată de ce PCRM cu hotărîre a pornit pe calea democratizării vieţii economice, a protejării agenţilor economici de samavolnicia funcţionarilor, de interminabilele controale şi biruri, de schimbarea nejustificată a normelor şi regulilor. La una de la întîlnirile cu reprezentanţi din domeniul business-ului din aprilie 2002, le-am spus că oamenii care, indiferent de condiţii, dezvoltă o afacere în ţara noastră, sunt patrioţi într-o măsură nu mai mică, iar deseori şi mai mare decît mulţi dintre politicienii şi funcţionarii din diferite partide şi structuri ale puterii. Noi făceam tot posibilul ca statul să devină un partener de nădejde în relaţia cu structurile business-ului, ca legile adoptate să nu împiedice, ci să contribuie la dezvoltarea activităţii economice. La o şedinţă a Guvernului din anul 2004, le-am spus membrilor de Guvern să nu uite că noi toţi existăm pe baza mijloacelor contribuabililor şi principala noastră datorie este de a le asigura lor, contribuabililor, dar şi tuturor cetăţenilor, servicii calificate în administrarea statului.

Această abordare, precum şi crearea unor reguli stabile pentru activitatea structurilor economice a dat posibilitatea să obţinem rezultate palpabile într-un timp destul de scurt. De acum spre sfîrşitul anului 2002, au fost lichidate complet toate datoriile la salarii şi pensii şi a fost începută indexarea depunerilor îngheţate ale populaţiei la Banca de Economii.

Impozitele erau micşorate în mod regulat, iar în anul 2007 impozitul pe venit al întreprinderilor a fost fixat zero. O asemenea politică nu putea să nu ne dea rezultatele aşteptate. De exemplu, în anul 2008, încasările bugetare au depăşit cu mai mult de 5 ori nivelul de încasări al anului 2000. Iar volumul investiţiilor a crescut de 4 ori. Şi această enumerare de rezultate p ozitive poate fi continuată.

În practica administrării economiei, comuniştii n-au devenit promotorii metodelor demult învechite, dar au fost consecvenţi în atingerea scopului propus — o creştere economică stabilă întru folosul ţării şi al bunăstării cetăţenilor ei. Şi chiar toate ne reuşeau? Comuniştii niciodată n-au afirmat aşa ceva. Am făcut greşeli, am întîrziat cu unele lucruri, am avut în munca noastră perversiuni birocratice? Da. Şi nici unul dintre comunişti nu a negat vreodată respectivul fapt.

În timpul aflării PCRM la guvernare, oamenii, cetăţenii noştri, au început să trăiască mai bine, le-a reapărut încrederea în ziua de mîine — orice statistică privind nivelul de trai, precum şi aprecierea pe scară internaţională a stabilităţii financiare, a libertăţilor economice o confirmă cu toată certitudinea. S-a plătit pentru asta cu îngrădirea drepturilor şi a libertăţilor, cu represiune ideologică, cu exterminarea altui mod de gîndire? În nici un caz! Era satisfăcută societatea de ritmurile îmbunătăţirii vieţii sale, de ritmurile creşterii economice? Nu era. Dar poate că pe ici, pe colo am declarat noi înşine că suntem mulţumiţi de noile ritmuri ale îmbunătăţirii vieţii noastre, de noile ritmuri ale dezvoltării economice? Niciodată nu am declarat! Anume insatisfacţia şi orientarea principială spre soluţionarea problemelor timpului viitor, capacitatea şi dorinţa de a privi înainte i-au permis PCRM să găsească instrumente sigure de soluţionare a problemelor stringente, de neamînat.

Amintiţi-vă. Noi ne-am debarasat de schemele liberal-monetariste, luîndu-ne în dotare instrumente şi stimulente de extindere a cererii de cumpărare. Altfel spus, în mod intenţionat majoram salariile, pensiile, bursele, investiţiile în om, în învăţămînt, în ştiinţă. Totodată, conştientizam faptul că nu acţionăm în baza unei oarecare teorii, că noi «vorbim în limbajul prozei vieţii de toate zilele».

Şi, probabil, anume asta era cea mai importantă şi mai fundamentală schimbare în caracterul situaţiei politice. Fiţi de acord cu faptul că, pînă în 2001, în Moldova într-o mare măsură predomina atmosfera direcţionării spre un careva trecut — trecutul perioadei sovietice.

(Continuarea în partea 2 și 3)