Un destin străpuns de război

Pentru cineva, aceste evenimente sunt o parte a trecutului istoric, care nu mai trezeşte interes, iar pentru mine ele sunt o parte a propriei mele vieţi

Şi pînă acum, memoria acelor imense pierderi pe care le-a suportat ţara în timpul războiului îmi provoacă durere în inimă şi în suflet. Cu cît mai mult ne îndepărtăm de acele zile, cu atît rămîn tot mai puţini oameni care au supravieţuit greutăţile războiului şi au fost martori ai tuturor grozăviilor acestuia. Cît ne priveşte pe noi, cei care am participat la acele evenimente, nici pînă acum nu ni se şterg din memorie amintirile despre acea tragedie care poartă un nume scurt — Război.

Acum, aş vrea să-mi amintesc încă o dată acele evenimente, pentru ca să transmit amintirile mele generaţiilor ce au venit pe pămînt după noi. Ele trebuie să ştie cu ce preţ a fost cucerită Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei din anii 1941-1945.

A scăpa teafăr — dacă vei avea noroc

În iunie 1941, eu am absolvit şcoala de ingineri militari din Borisov, mi s-a conferit gradul de locotenent-inginer şi, în componenţa unui grup de ofiţeri genişti, am fost trimis în serviciu în Divizia 294. Am aflat că a început războiul cînd abia dovedisem să preiau în conducere un pluton de genişti. Peste două săptămîni, divizia noastră de acum se afla în apropierea oraşului Leningrad. Regimentul nostru, 857, a fost însărcinat să ocupe poziţii de apărare lîngă satul Handrovo, iar noi, geniştii — să minăm căile pe care s-ar putea să inainteze tancurile nemţilor. La puţin timp după ce ne-am îndeplinit misiunea, hitleriştii au pornit în atac, fiind însoţiţi de două tancuri. Şi imediat cum aceste tancuri au ajuns în cîmpurile minate de noi, s-au produs explozii. Ţevile mitralierelor de pe tancuri au căzut la pămînt, tancurile au început să fumege şi, mai întîi unul, apoi şi celălalt, s-au oprit. Iar infanteria duşmanului, care venea în urma acelor tancuri, a întors-o înapoi, fiind alungată şi de gloanţele regimentului 857. Bucuria soldaţilor, îndeosebi a geniştilor, nu avea margini. Asta a fost prima noastră confruntare cu trupele armate fasciste şi prima, fie şi una mică, victorie asupra inamicului. Ea ne-a dat increderea că putem lupta cu duşmanul şi, principalul, îl putem birui.

Dar, spre sfîrşitul lui septembrie, nemţii au adus încoace trupe de întărire de pe alte sectoare ale frontului, iar aviaţia lor a început să bombardeze şi ziua, şi noaptea poziţiile noastre şi oraşul Leningrad. Pînă la urmă, ei au reuşit să spargă linia de apărare şi să iasă la lacul Ladoga. Astfel, frontul pe linia Leningrad şi însuşi oraşul Leningrad s-au pomenit în blocadă. Blocada a continuat 872 de zile. După care legătura cu ţara oraşul Leningrad şi frontul care îl apăra o puteau face doar pe cale aeriană sau pe lacul Ladoga. Dar şi aceste căi erau periculoase, deoarece aviaţia inamicului le ataca permanent.

 În noiembrie 1941, trupele hitleriste au început ofensiva oraşului Tihvin, cu intenţia să stabilească al doilea inel al blocadei şi, în felul acesta, să impună armatele sovietice şi pe leningrădeni să capituleze. Ei chiar au reuşit să cotropească pentru un timp oraşul. Dar unităţile noastre militare, care au fost completate cu forţe noi, cu tehnică şi muniţii, în noaptea spre 9 decembrie 1941, au luat cu asalt oraşul Tihvin. Acolo şi atunci, pentru întîia oară, am văzut cum nemţii fug şi cum, în grupuri mari, se predau.

După operaţiile de la Tihvin, divizia noastră, 294, a fost dislocată în raionul unei staţii mici de cale ferată, Pogostie, şi imediat aruncată într-un atac, chiar dacă în luptele de pînă la asta ea a avut de suportat pierderi mari. Şi de data asta, sub focul în rafale al inamicului şi bombardamente fără întrerupere, ea din nou a suferit pierderi şi, de fapt, din toată componenţa, a rămas doar numărul ei. Eu am avut noroc — am rămas teafăr. După această operaţie nereuşită, divizia noastră a fost redislocată în zona rîului Ciornaia, completată cu efectiv şi transmisă din armata a 54-a în armata a 8-a. Astfel, de acum în componenţa Frontului Volhov, am dus lupte sîngeroase de apărare pînă în august 1942. În această perioadă am fost numit în funcţia de iginer de regiment în regimentul 857.

Orice greşeală e mortală

În acest context, cîteva cuvinte despre genişti. Genistul la război trebuie să fie gata în orice oră de zi sau de noapte, în orice condiţii climaterice să-şi croiască drum spre cîmturile minate de inamic, să facă în acestea treceri pentru infanterie şi tancuri, să curăţe de mine drumuri şi poduri, să organizeze şi să efectueze forţarea rîurilor şi mlaştinilor, să neutralizeze capcanele şi surprizele explozibile, etc. Se spune că, la război, jenistul greşeşte doar o singură data. Iar orice greşeală a lui este mortală.

În trupele de genişti ale armatei operative eu am luptat 1270 de zile şi nopţi, din acestea mai mult de doi ani — pe linia de apărare a Leningradului (pînă la ridicarea blocadei). Şi am rămas în viaţă. Reiese că nu am greşit nici o dată, deşi permanent am fost alături de geniştii mei şi am organizat lucrul lor: am construit poduri, am făcut treceri peste rîuri şi mlaştini, în cîmpurile minate, etc. Iar dacă era necesar, participam la lupte de rînd cu soldaţii. Şi după toate acestea, eu iarăşi am rămas în viaţă.

Divizia română «Tudor Vladimirescu»…

La sfîrşitul lui septembrie 1943, cu totul pe neaşteptate, am fost delegat la Moscova, unde, împreună cu un grup de ofiţeri moldoveni, am fost trimişi în zona satelor din apropierea oraşului Reazan. Acolo se forma prima divizie de voluntari — au numit-o «Tudor Vladimirescu» — din românii care în timpul luptelor au fost luaţi în prizonierat de către Armata Roşie şi care ei înşişi şi-au exprimat dorinţa să formeze această divizie. În componenţa ei au intrat vreo 9000 de oameni, iar în efectivul de comandă — 159 de ofiţeri ai Armatei Sovietice, majoritatea moldoveni sau de alte naţionalităţi, însă cunoscători de limbă română, ei fiind numiţi instructori la funcţiile libere de ofiţeri. Eu de asemenea am fost numit instructor, iar mai tîrziu — inginer de divizie. În regimentul de jenişti slujeau ofiţeri români şi, la început, asta mă ţinea oarecum într-o stare de încordare, chiar dacă nu aveam nici un motiv. Mai tîrziu m-am convins că degeaba eram îngrijorat: foarte degrabă, între noi s-a legat o relaţie de totală încredere şi înţelegere reciprocă.

Divizia «Tudor Vladimi­rescu» şi-a primit botezul de luptă în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău, participînd la lichidarea grupării de hitlerişti care au ieşit din încercuirea de la capul de pod Chiţcani şi au încercat să înainteze spre Carpaţi. După care divizia a trecut rîul Prut lîngă satul Belaia (în fostul raion Brătuşeni) şi din oraşul român Botoşani a pornit în direcţia spre Focşani, în acest drum eliberînd de trupele fasciste satele Sfântul Gheorghe şi Deleni. Divizia a participat la luptele cu nemţii şi ungurii în Transilvania, apoi în Ungaria şi Slovacia. A ajuns pînă în oraşul Debreţen, unde a pierdut aproape jumătate din efectivul său, după care a fost dusă în spatele frontului. Pentru vitejia şi curajul manifestat în luptele pentru eliberarea Europei de Est, ea a fost decorată cu ordinul «Drapelul Roşu» («Красное Знамя»), iar pentru eliberarea oraşului Debreţen i-a fost conferit numele Krasnoznamenaia.

La Debreţen, în ziua de 25 noiembrie 1944, pentru mine a luat sfîrşit serviciul în divizia română şi războiul de asemenea. Eu am fost demobilizat şi trimis în Moldova ca să particip la restabilirea economiei distruse de război, fiind numit şef al secţiei militare a comitetului raional de partid de la Tiraspol.

* * *

Dintre toţi veteranii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, în viaţă au rămas foarte puţini. Dar toţi sunt demni de cea mai adîncă plecăciune şi de o memorie veşnică în inimi. Despre aceasta, actuala şi viitoarea generaţie trebuie să ştie, să ţină minte şi să nu uite niciodată.

Semion Danici