Stalingrad — mormânt românesc

Calea de luptă a bunicului meu a început în 1941, în mlaştinile Bielarusiei de Sud, şi s-a terminat în 1945, la Viena — oraşul lui Mozart şi Beethoven

Îmi dau seama: să povesteşti în pagini de ziar despre rudele tale nu e prea modest. Cu atît mai mult dacă aceste rude sunt dintre cele mai apropiate. În acest gest, mulţi pot întrevedea un fel de autoadmiraţie: chipurile, iată ce oameni bravi avem în familia noastră! Dar şi în alte familii sunt de aceştia, poate chiar şi mai bravi decît ai noştri!

Bunicul meu Dumitru, la fel ca şi alţi foşti luptători pe front, pe care am avut prilejul să-i cunosc, nu ardea de dorinţa să-şi împărtăşească amintirile din anii războiului. Doar dacă era vorba de nişte întîmplări ieşite din comun ori de situaţii comice.

Iar el a fost în război «de la şi pînă la», aşa că ar fi putut povesti multe episoade de luptă. Cu atît mai mult că avea şi o mulţime de decoraţii. Inclusiv medalia «За оборону Сталинграда» («Pentru apărarea Stalingradului»). Ce a fost în acest oraş, începînd cu iulie 1942, ştie toată lumea.

La început, bunicul a participat la lupte chiar în perimetrul oraşului, în componenţa corpului 14 de tancuri. Mai tîrziu, citind istoria luptei de la Stalingrad, am aflat că, toamna, acest corp s-a aflat la o sută de metri de Volga şi a menţinut această poziţie. Iar bunicul nu mi-a spus nici un cuvînt despre asta. Sau din modestie, sau din considerentul că mie, unui puşti, îmi va fi greu să înţeleg ce a însemnat acest lucru pentru soldaţii din corpul 14. Dar apartamentul nostru din Simferopol era planificat astfel, încît din dormitor eu auzeam foarte bine ce vorbeau maturii la bucătărie. Şi iată odată, cînd în ospeţie la bunicul au venit nişte colegi de serviciu, aşa ca printre altele (pentru că ei nu vorbeau despre război), el a pomenit faptul că la Stalingrad, uneori, «deşi clirensul ne permitea, nu puteam deschide chiar nici trapa de salvare de jos, pentru că trapa se sprijinea sau de corpul cuiva, sau de un morman de cărămidă».

Clar lucru, unui tanchist îi vine greu să lupte în condiţiile oraşului: nu are loc pentru manevre. De aceea bunicul Dumitru întotdeauna a vorbit oftînd despre acţiunile tancurilor în oraş. Dar, după cum zicea tot el, ostaşii nu aveau dreptul să discute ordinele pe care le primeau.

Spre iarnă, unitatea în care lupta bunicul a fost strămutată mai la sud de oraşul Stalingrad. Direcţiile străpungerii frontului — mai la nord şi mai la sud de Stalingrad — au fost alese din considerentul că acolo erau dislocate diviziile române, care, după nivelul lor de pregătire militară şi de spirit militar, erau inferioare celor germane.

Tanchiştii şi cavaleriştii au fost însărcinaţi cu misiunea să nimicească trupele de rezervă, spatele frontului şi statele-majore ale inamicului. Odată, am auzit întîmplător de la bunicul: «Artileria noastră a deschis un astfel de foc asupra românilor, — în calea noastră se aflau trupele lor, — încît nici nu puteai să vorbeşti, atît era de mare vuiet făceau detunăturile...».

Acest atac i-a speriat atît de tare pe români, încît, după încetarea lui, ei au ieşit din adăposturile blindate şi au luat-o fuga spre spatele frontului, fără a se antrena în luptă. Spargerea frontului lor cu tancurile trezeau panică şi nimiceau spatele armatei a 4-a române. Românii care au părăsit poziţiile au fost ajunşi din urmă şi chiar întrecuţi. Trei regimente române au nimerit în încercuire şi a început o adevărată căsăpire. În luptele din noiembrie-decembrie 1942, armata a 4-a română a pierdut 80 la sută din efectivul său.

Bineînţeles, atunci, bunicul meu nu putea să le ştie pe toate acestea — el îşi vedea doar sectorul său de luptă. De aceea povestirile lui erau ca ale unui comandant al unui batalion de tancuri. De exemplu, el povestea cît de mult l-au impresionat căciulile înalte ciobăneşti şi mantalele subţiri ale românilor luaţi în prizonierat. «În asemenea mantale nu vei rezista mult în luptă», zicea bunicul, clătinînd dezaprobator din cap. Şi avea dreptate: în lunile decembrie-ianuarie, gerurile în Stalingrad ajungeau pînă la minus patruzeci de grade.

Despre capacităţile militare ale unităţilor române bunicul vorbea cu desconsiderare. După spusele lui, artileria română — de calibru prea mic — era puţin periculoasă pentru tancurile T-34, iar artileriştii aveau o pregătire slabă. «Ei luptau cu puşti de tip Berdan, povestea bunicul, şi dacă un pluton avea două puşti automate, era bine».

Situaţia nu era mai bună nici în ceea ce priveşte aprovizionarea lor. Bunicul Dumitru povestea cu cîtă lăcomie mîncau prizonierii români bucatele noastre ostăşeşti. «Parcă ar fi stat flămînzi un an!», rîdea el. Iar un pachet de ţigări, pe care li-l dădea prizonierilor români vreun soldat sovetic bun la inimă, aceştia îl înşfăcau «în mai puţin de o secundă».

Mai ţin minte, pe bunic l-a mirat mult faptul că în armata română era aplicată pedeapsa fizică. «Îţi închipui, pe ostaşi îi băteau! Prizonierii lor povesteau despre asta. Pentru orice greşeală — bătaie cu varga pe spate!»

Spre sfîrşitul operaţiei Stalingrad, peste bunicul a dat un nenoroc — din cauza rănilor, timp de un an a fost nevoit să se trateze în mai multe spitale militare. Desigur, un lucru puţin plăcut, însă, pe de altă parte, se pare că anume asta i-a păstrat viaţa. Şi asta pentru că, aflîndu-se la tratament, nu a putut să participe la renumita luptă de tancuri de lîngă Prohorovka.

Dar iată că i-au rămas în urmă Stalingradul şi Prohorovka, România şi Balatonul. Şi, în sfîrşit, capitala Austriei, — Viena, unde bunicul a pus punct războiului. A fost decorat şi cu o medalie pentru luarea acestui oraş.

Asta a fost calea de luptă a bunicului meu — din 1941, de la mlaştinile Bielarusiei de Sud, pînă în 1945 — în oraşul lui Mozart şi Beethoven.

Ar mai fi de spus că, în acele vremuri, în corpurile de tanchişti erau luaţi oameni aleşi, după cum se spunea atunci, «verificaţi cu spirt curat». Doar că — trebuie s-o spun şi pe asta — bunicul meu nu bea...

Eugeniu Marian