«Am văzut Berlinul prin ținta lunetei…»

«Dis de dimineață mă uitam atent din tranșee, am început să privesc prin ținta lunetei. Tovarășii m-au tras de tivul mantalei — Ei, ce-i acolo? Reichstagul se vede?»

…Cît de multe emoții poate cuprinde un singur aliniat mic! Război, atacuri, rănire, spital. Se pot relata toate și în detalii, însă, pentru asta este nevoie de a aprinde focul în soba din această casă țărănească și să-ți petreci întreaga noapte la bunelul Gheorghe…

***

— Dacă vrei să știi, noi, locuitorii satului Afumați suntem mai «bătuți» decît cei din Șișcani! — m-a dat gata moșul Gheorghe.

— Însă, satul Afumați, nici măcar nu este indicat pe hartă! — am ripostat eu.

— Știi de ce nu este? Pentru că mai întîi a apărut satul nostru. Aici, întotdeauna au trăit și trăiesc oameni cu spirit gospodăresc. După care, oameni mai puturoși au construit satul Șișcani. Evident, cei lenoși au mai mult timp la dispoziție să gîndească. Ei și au inventat ca primăria mai bine să fie acolo și nu la noi. Apoi, satele au fuzionat, cuiva nu a plăcut denumirea de Afumați și iată așa am devenit cu toții șișcăneni. Oricum, eu în primul rînd, mă consider locuitor al satului Afumați și abia după asta — din Șișcani. Și, apropo, mai întîi — moldovean, iar dacă cuiva tare — tare îi trebuie, atunci — și român.

***

Anii își iau ce la aparține. Gheorghe Căpăstru are 93 de ani și la această vîrstă nu se mai prea poate lăuda nici cu putere, nici cu vitejie. Deocamdată, însă, el duce gospodăria și nu are de gînd să se mute cu traiul la niciunul din cei zece copii ai săi.

— La începutul secolului trecut, toată regiunea îl cunoștea pe tatăl meu — Vasile Căpăstru — povestește el. — El putea căra în spate greutăți de pînă la 15 puduri. Fără a încerca de calculat cît face asta în kilograme, este mai mult decît pot ridica, astăzi, halterofilii. Eu am mai puține forțe. Dar încă mai pot cosi iarba și iată acest berbec de 200 de kg, care are mai puțin noroc și se va transforma în salam de Crăciun, l-am crescut singur. Anii trecuți aveam și miei, însă, nu-mi mai ajung forțe să alerg după ei pe dealuri.

Unul dintre avantajele casei sale, moșul Gheorghe consideră că anume la poarta lui se oprește autobuzul de cursă din Nisporeni înainte ca acesta să ajungă în satul vecin — Odaia.

— Dacă în autobuzul nostru ar fi anunțată stația din timp, așa cum se face în troleibuzele din Chișinău, probabil că șoferul ar striga: «Stația moș Căpăstru, ultimul veteran de război din comuna noastră!». Și-ar aduce aminte oamenii de mine în fiecare zi, nu doar de 9 mai. Ziua Victoriei din 1945 a fost și ultima stație a celui mai strașnic război. Pentru mine, acest război a început încă în 1942. Pe atunci, eram în armata română. Iar în 1944, la ordinul lui Stalin am fost lăsați să mergem acasă, de aici, am fost mobilizați la război în rândurile Armatei Sovietice. Am nimerit la Bobruisk, unde am învățat limba rusă și tehnica militară. Și cum eu eram, deja, cu experiență și cu ochi de vultur, am fost repartizat la lunetiști. Detașamentele de lunetiști, erau pe atunci, spaima hitleriștilor. Eram detașați dintr-un capăt în altul al frontului. Mîncam, însă, aceeași mîncare, ca și restul soldaților. M-am scăldat suficient în timpul atacurilor, mai întîi — în rîul Vistula din Polonia, apoi în Oder, Germania. Pînă nu m-am apropiat de Berlin. Despre asta ne-a spus, de cu seară, comandirul, iar noi nu aveam răbdare să vedem acel oraș. Dis de dimineață, mă uitam atent din tranșee, priveam prin ținta lunetei. Tovarășii mă trăgeau de tivul mantalei: — «Ei, ce-i acolo? Reichstagul se vede? — Care Reichstag? El ce-i construit la marginea orașului? Poate vrei să vezi de aici și mustața lui Adolf?

Se vede doar conturul caselor înalte. Și niște figuri întunecate. — Nu se vede nici «frau» nemțești? Se spune că au talii de viespe!». În loc de răspuns m-am prăbușit în tranșee. A început contraofensiva. Din primul atac am fost rănit la picior. Aici, pentru mine, războiul s-a sfîrșit. Jumătate de an am adimrat frumusețea orașului polonez Poznan și a locuitoarelor sale — de asemenea frumoase și cu talia de viespe. Unele dintre ele ne îngrijeau pe noi, pacienții spitalului. Adevărat, nu mi s-a ordonat să mă îndrăgostesc în vreo una din ele. Pentru că, acasă, mă aștepta soția Pelagheia, care mi-a trimis pe front cel mai frumos cadou — o scrisoare prin care mă înștiința că vom avea un fiu. A trebuit să dansez de bucurie chiar în tranșee, pe primul băiat l-am numit Alexei. El, acum, locuiește la Chișinău. Anul trecut, el a împlinit 70 de ani — tot atîția cîți au trecut de la Marea noastră Victorie împotriva fascismului.

Cîte emoții poate cuprinde un mic aliniat! Război, atac, răniri, spital. Despre toate se poate relata mai detaliat, însă, pentru asta, trebuie de aprins focul în soba din această casă țărănească și să-ți petreci noaptea la moș Gheorghe. Casa nu este mare și nici nu-ți vine să crezi că aici au crescu zece copii, în aceste cămăruțe mici au fost jucate nunți și cumetrii, se împodobeau brazi de anul nou și răsunau colinzi.

De la fiica Maria, care locuiește în vecinătate, am aflat că tatălui ei îi place foarte mult cînd este întrebat despre calul adorat. Și eu l-am întrebat.

— O visez și noaptea, s-a bucurat moș Gheorghe. — era o iapă. Mare și puternică. Lesne ducea căruța cu o tonă de grîu. Alți cai nici jumătate de tonă nu mișcau din loc. Evident, o hrăneam ca pe un cal olimpic. O numea Puica. Aveam o căruță bună. Am vîndut un berbec ca să mă pot achita cu meșterul. Iar cînd Puica a îmbătrînit, am vîndut căruța și am cumpărat o trăsură cu două roți. Mergeam în ea precum președinții de colhoz înainte de război. Ulterior, am vîndut-o pe Puica în alt sat. Nu vroiam să văd cum moare. Păcat, nu mi-a trecut prin cap niciodată să mă fotografiez alături de ea. Întotdeauna mi s-a părut mai deșteaptă decît mulți oameni pe care-i cunosc. Odată, m-a dus chiar pînă la băiatul din Durlești.

***

Moș Gheorghe adoră să povestească despre cum a construit case pentru copiii lui. Despre primul băiat Alexei, discuția este deosebită. El a avut noroc, a primit loc de casă alături de șoseaua Poltava, pe o arie forestieră imensă. Și aerul este curat și Chișinăul — aproape. Fiul alerga după materiale de construcție, iar tatăl căra cu căruța ceea ce putea duce Puica. Nu a stat cu mîinile în sîn nici atunci cînd restul copiilor își ridicau case. Doar că acum, în niciuna dintre ele, nu va găsi o familie integră. Cineva, neapărat a plecat — fie la oraș, fie în străinătate.

— Înainte, mă duceam la copii să privesc televizorul, spune moșul. — Acum am aparatul meu, dar merg la fii și fiice să mă uit în ecranul computerului. Vorbesc cu nepoții din Italia sau Portugalia. S-au împrăștiat în toată lumea. Mă bucură un lucru: am acasă telefon, iar nepoții mă pot suna la orice oră, exact atunci cînd am insomnie. Uneori îmi spun: bea vreo două pahare, vei dormi mai bine. În beci la mine niciodată nu se termină vinul și votca. În fiecare zi beau cîte un păhăruț. Însă, nimeni, niciodată nu m-a văzut beat. Servesc pentru sănătate, nu pentru ca să mă îmbăt. Pentru mine, vinul este ca un medicament. De aceea mă și îmbolnăvesc foarte rar.

Bătrînii cu 10-20 de ani mai tineri se plîng de sărăcie, deși trăiesc la sat și au mult pămînt. La mine, însă, atunci cînd vin copiii și nepoții, neapărat iau ceva comestibil. De ce nu am tăiat porcul de sărbători? pentru că nu s-au terminat rezervele de carne de anul trecut. Mai pe scurt, cernoziomul nostru poate să ne hrănească dacă ne vom trezi mai devreme și nu vom lăsa buruianul să crească!

În casa veteranului de război este la fel de curat cum era acum 20 de ani, cînd a plecat în lumea celor drepți bunicuța Palagheea. Moș Gheorghe îi păstrează cu sfințenie portretul, fotografiile vechi. De asemenea, amintirile frumoase despre viața lor fericită împreună.

— M-a așteptat de la război, cînd femeile din jur deveneau văduve. M-a răbdat și tratat cînd spuneam că mă doare piciorul rănit pe front. Mi-a născut copii frumoși, a dădăcit nepoții. Cum să nu mi-o amintesc și să nu mă închin la mormîntul ei? Am trăit împreună mai bine de jumătate de secol! Îmi doresc ca și copiii, nepoții și strănepoții mei să aibă familii la fel de trainice.

Ion Mardari

raionul Nisporeni