Cea mai mare peste sat!

Despre bunica Valentina, care are 12 nepoţi, 21 de strănepoţi şi şase străstrănepoţi 

Valentina Lazăr locuieşte într–o casă atît de mică încît aceasta poate fi văzută doar dacă urci pe un gard. Este greu de crezut că în această casă femeia a dus pe lume un băiat şi patru fete. Mai ales dacă să luăm în calcul faptul că vizavi de casa bătrînei un tînăr sătean şi–a ridicat o casă în trei niveluri. Casa încă nu este gata, însă, tot satul ştie că ea va fi pustie pentru că copiii acelui sătean nu au de gînd să rămînă să locuiască la sat.

* * *

— Din ce an este tată tău? – Mă întreabă, pe neaşteptate, bătrîna.

— Tatăl meu s–a născut în 1913, – îi răspund eu.

— Înseamnă că eu ar trebui să–i spun «bade». El este cu un an mai mare.

— Nici nu cu un an, – concretizez eu. – Este vorba de doar şapte luni. El s–a născut în decembrie, iar dumneavoastră în iulie. Doar că tatăl meu nu mai este în viaţă de 15 ani.

Bunica strînge din ochi, iar ei par a fi de pisică. Eu decid să mă linguşesc un pic ca să aflu mai multe.

— Sunt doamne care cheltuiesc o groază de bani pentru ca ochii să le fie niţel alungiţi ca la pisică. Dumneavoastră, însă, Dumnezeu va dăruit asemenea ochi.

Ea rîde şi–mi arată din deget:

— Nu trebuie să mi vă adresaţi cu «d–voastră», în sat nu se obişnuieşte aşa ceva. Mai ales că şi singură ştiu cît de frumoasă sunt. Nasul – asemenea unei pere coapte, iar faţa nici pe departe nu se potriveşte pentru copertele de revistă. Iar tu în această sacoşă, din cîte înţeleg, ai un aparat de fotografiat. Nu am mai fost fotografiată de ani de zile.

Cum să nu fiu mirat? Nici nu am reuşit să scot aparatul, dar bunica şi–a dat seama că–l am după forma pungii. Ştiam, deja, de la unul dintre nepoţii femeii, că bunica Valentina vede bine şi fără ochelari, deşi, nu a mai învăţat să citească. La cei peste 100 de ani ai săi aşa şi nu a mai găsit timp pentru studii.

* * *

— Mă vei interoga mult timp? – Mă întreabă bunica Valentina. – Pentru că eu mă grăbesc, mai am treabă.

Nu am putut să nu zîmbesc. Ce treburi poate avea o bunică singuratică ajunsă la vîrsta de 101 ani? În aceeaşi curte mai este o casă – în ea locuieşte nepoata Tamara împreună cu familia ei. Aici bunicuţa vine să mănînce cînd i se face foame. Ea nu trebuie nici să gătească, nici să spele rufe. Şi focul în sobă i se aprinde. Iar atunci cînd o întreb pe Tamara cum se comportă bunica ei, ea zîmbeşte larg.

— Doar bunica Valentina îşi cunoaşte programul zilei. Poate să stea zile în şir acasă, vara mai lucrează prin grădină, iarna – obişnuieşte să se uite pe geam. Însă, uneori, dis de dimineaţă, deschide încet poarta şi dispare. După care o căutăm tot satul. Îşi ia cu dînsa un toiag, pe care şi l–a meşterit singură, pentru a se apăra de cîini şi cutreieră uliţele satului şi merge chiar prin mijlocul drumului, aşa că şoferii noştri s–au obişnuit, deja, să o ocolească. Uneori, poate să intre într–un magazin. Rar cînd cumpără ceva, se uită doar la vitrine, discută cu vînzătorii după care–şi urmează calea. Nouă nu ne este frică că am putea să o pierdem. Mai departe de satul nostru Selişte şi cel vecin – Ciuteşti – nu a plecat niciodată.

Acum, este iarnă, în căsuţa doamnei Valentina este cald, iar ea îmi povesteşte liniştit despre anii tinereţii ei.

— Toţi din sat spuneau că mama mea Varvara a avut mare noroc. Un flăcău înalt, corpolent cu mustăţi pe nume Platon rîvnit de toate fetele satului, a ales–o anume pe ea. Mama povestea că ei se iubeau foarte mult, doar că în 1914 a început Războiul Mondial, iar tata a fost luat pe front. Mama i–a pregătit o surpriză – m–am născut eu. Însă, tata aşa şi nu s–a mai întors şi nimeni nu ştie unde este mormîntul lui. Se ştie că după fiecare război, oamenii trăiesc în mare sărăcie. Am dus foame cîţiva ani pînă cînd mama nu s–a căsătorit cu consăteanul Gherman Ţărnă, care o rîvnea şi înainte de prima ei căsnicie. Mai tîrziu, m–am făcut cu trei surori şi un frate, m–am făcut bonă, mi–a plăcut atît de mult că, ulterior, îi petreceam pe toţi la şcoală, iar eu aşa şi nu am învăţat să scriu şi să citesc. Unicul lucru pe care ştiu să–l fac cum e să număr banii ca să nu greşesc la magazin. Doar că eu nu am bani niciodată, pensia mea o cheltuiesc «tutorii» mei, iar eu nu duc lipsă de nimic.

Bunica Valentina are o nepoţică care cel mai mult se îngrijeşte de ea. O cheamă Iulia. S–a născut cu dezabilităţi, merge foarte greu, în schimb a avut noroc în căsnicie, are un soţ iubitor şi trei copii minunaţi – un fiu şi două fete gemene. Ea mi–a povestit cum s–a căsătorit bunica ei. A trecut atît de mult timp că nimeni din sat nu–şi mai aminteşte această istorie.

— Obişnuind să se joace în curte cu fratele şi surorile sale, bunica, chiar şi în ziua nunţii ei, şi–a lăsat oaspeţii şi a ieşit afară să se joace afară de–a v–aţi ascunselea cu copiii. Bunicul Mihai, cu degetele îngălbenite de tutun, îşi învîrtea furios mustaţa, însă, atunci, cînd ea, mititica, cu ochii jucăuşi, a fost adusă şi aşezată alături de el, imediat s–a înveselit. Iar cînd ceremonia s–a încheiat, a luat–o şi a dus–o la casa lui.

* * *

Deasupra patului bunicii Valentina se păstrează o fotografie foarte veche a soţului ei. În această poză, el stă la masă alături de tovarăşii lui. Cineva dintre fraţi şi surori, probabil, proveniţi de la al doilea tată, a rupt fotografia în două, ulterior, poza a fost încleiată pe o coală de carton. Este unica relicvă din casa ei, o fotografie cu mama Varvara nu are. Şi în general alte poze nu mai are. În casă este doar o singură odaie, un antreu micuţ, iar alături de casă – o grădină mică unde creşte un pom de măr, prune. Tot acolo bunicuţa creşte verdeţuri şi nu permite nimănui să se amestece în grădina ei. În vara anului 2014, în ajunul jubileului de 100 de ani, nu am găsit–o acasă, ulterior, am decis să intru la nepoata Iulia, dar bătrîna nu era nici acolo. Cu ajutorul gemenelor, care acum sunt în clasa a şasea – Iana şi Valeria am găsit–o nu departe, la o grădină mai mare ce–i aparţine, acolo unde, cîndva era casa părintească. Bunica trebăluia liniştit cu sapa şi s–a înfuriat tare cînd a înţeles că cineva are de gînd să o deranjeze.

Iar în ziua jubileului de 100 de ani, toate rudele au trebuit să facă de serviciu pentru ca bunica să nu dispară din nou, pentru că însuşi primarul satului – Victor Ivanov a avertizat: vor veni oaspeţi importanţi. În ospeţie a venit chiar preşedintele raionului Nisporeni însoţit de o suită întreagă, erau atîtea persoane îmbrăcate la patru ace încît omagiata se simţea de prisos şi nu mai ştia cum să şteargă putina. Şi cîte a adus această zi? I–a fost înmînat un plic cu cinci mii de lei, iar rudele au ajutat–o să–i cheltuiască eficient. I s–a cumpărat ceva haine, însă, bunica Valentina, oricum, poartă rochiile în care s–a obişnuit, de încălţat – cel mai des încalţă galoşii sau umblă desculţ.

Bunicuţa se bucură cel mai mult de faptul că toţi copii ei locuiesc în sat. Fiicele Efro­sinia, Agripina, Tatiana, Efimia şi fiul Mihail. Îi vizitează după un grafic pe care–l cunoaşte doar ea. Iar uneori, coboară pe uliţă în satul vecin Ciuteşti, care, de fapt, nu este vecin ci unit cu Selişte. Acolo locuieşte fratele Lazăr, care, în pofida vîrstei sale, îşi permite să tragă peste cap cîteva pahare după care se aşează pe scaunul de la biserică şi respiră din greu. Cînd vede că bunica Valentina vine pe drum, încearcă se să facă nevăzut. Însă, rar îi reuşeşte. Bunica Valentina îl ameninţă cu băţul său şi–l face nemişcat pentru o vreme. Pentru că şi el are peste 80 de ani, la sănătate trebuie să se gîndească.

* * *

— Demult locuieşti în sat la noi? – mă întreabă bunica Valentina în momentul în care mă pregăteam să plec deja.

— În august vor fi 25 de ani, – răspund eu.

— Eu te ştiu numai de doi ani. Îmi pare că toamna m–ai fotografiat cu telefonul tău. Atunci mă duceam pe drum spre casă, iar Alexandru Adam îmi făcea complimente. Iată acea poză să o plasezi în ziarul tău. Pentru că data trecută m–ai fotografiat lîngă casă şi semăn cu Baba Hîrca acolo.

Într–adevăr, toamna trecută am văzut–o pe bunica Valentina cum mergea cu paşi grăbiţi pe uliţele satului, iar vecinul meu Alexandru a decis să mai discute cu ea. Ea încerca să scape de el ca de o muscă sîcîitoare. Poza nu a ieşit prea bine, ce fel de armonie între o femeie de 100 de ani şi un bărbat de două ori mai tînăr, în schimb de două ori mai înalt. Alexandru era pus pe glume, ca şi oricare alt sătean în toiul toamnei cînd se fermentează vinul. Unde mai pui că se lăuda că i s–a născut al doilea sau al treilea nepot. Dar cum să se pună el cu bunica Valentina, care are 12 nepoţi, 21 de strănepoţi şi jumătate de duzină străstrănepoţi! 

Ion Mardari