Satul îşi așteaptă copiii

…Pe acest drum, îi aşteptăm pe copiii noştri plecaţi în Europa şi tragem nădejde  că, mai devreme sau mai tîrziu, se vor întoarce acasă pentru totdeauna…

La cei 88 de ani ai săi, Vasile Arseni e la fel de vioi ca şi tizul lui Ceapaev din cunoscutul film. Ţine minte, desigur, cum în 1940 pentru întîia oară a venit la Ciuciuleni cinematograful mobil, pentru a demonstra filme pe un perete bine văruit al căreiva dintre casele oamenilor, acest perete fiind folosit  ca ecran. 

Pe mustăciosul comandant călărind semeţ l-a văzut de cîteva ori şi de fiecare dată regreta că, la sfîrşitul filmului, nu-l poate ajuta să se ferească de glontele duşmanului.

Acel iulie fierbinte din patruzeci şi unu

—Iar mitraliera pentru prima dată am văzut-o în iulie 1941, povesteşte el. Eram cu vacile la păscut împreună cu un prieten şi de odată am zărit cum dinspre Drăguşenii Noi vin doi călăreţi îmbrăcaţi în haine militare. Erau veseli şi vorbeau ceva între dînşii, iar apropiindu-se , ne-au întrebat, ca şi cum în glumă, unde în satul nostru s-au ascuns jidanii. Noi, simţind că-i vorba de ceva rău, am spus la întîmplare că pe undeva prin centrul satului. Iar după asta, văzînd că ei aduc două mitraliere, taman aşa cum le văzusem în film, am legat vacile de pripon şi fuga după dînşii. Ei au găsit nenorocosul cela de şopron în care, cu uşile zăvorîte, se chinuiau o mulţime de evrei de toate vîrstele. Noi ne-am ascuns după un gard din apropiere. Glumind unul cu altul, soldaţii au aşezat mitralierele, după aceea au scos zăvorul de la uşile şopronului şi le-au strigat celor de acolo că ei sunt liberi. Cei dintîi au ieşit femeile cu copii şi bătrînii, toţi istoviţi de foame. Cînd în faţa şopronului au ieşit mai mulţi, cei doi au început să ţăcănească din mitraliere. Auzind strigătele îngrozitoare şi văzînd sîngele celor căzuţi, noi cu prietenul ne-am pierdut cunoştinţa  şi am căzut la pămînt. Cînd ne-am venit în fire, am fugit de acolo şi i-am povestit despre cele văzute de noi primului consătean pe care l-am întîlnit în cale. Acela a pornit în fugă spre şopron şi i-a minţit pe cei doi, spunîndu-le că dinspre satul vecin vin spre al nostru cercetaşi sovietici. Ei şi-au încărcat repede mitralierele pe cai şi au plecat. În felul acesta, o parte din evrei, îndeosebi cei tineri, au putut să scape de moarte. Abia după aceea am aflat că jandarmii români au închis acolo mai mult de 140 de evrei. Corpurile celor împuşcaţi au fost duse în căruţe la marginea satului şi înmormîntate acolo într-un mormînt comun şi doar după război au fost reînhumate la cimitir. Cum am spus, s-a întîmplat în iulie 1941, dar imaginea acelei vărsări de sînge îmi flutură şi pînă acum în faţa ochilor...

Căruţaşa de doisprezece ani

— Are dreptate Vasile, moartea de om n-o poţi uita, zice mătuşa Nadejda Foltea, cărei eu şi fiul dumneaei, Vasile Foltea, locotenet-colonel de poliţie în rezervă, i-am povestit ceea ce am auzit de la Vasile Arseni. În acei ani şi mie mi-a fost dat să văd multe. Aşa că am şi eu ce vă povesti.

— Vei povesti numaidecît, mamă, răspunde fiul ei. Dar mai întîi arată-i prietenului meu jurnalist prosoapele tale. El e orăşean şi n-a avut unde să vadă asemenea prosoape din fire de tort. Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă va putea vedea undeva.

 Prosoapele scoase din cunoscuta ladă ţărănească pentru zestre, deşi ţesute cu foarte mulţi ani în urmă, arată ca şi cum ar fi noi şi nici nu-ţi vine a crede că pe timpuri oamenii îşi ştergeau cu ele frunţile transpirate, purtau haine cusute din pînza lor.

— Purtau, cum să nu, afirmă mătuşa Nadejda. Purtau şi femeile, şi bărbaţii. După care povesteşte cît de greu era să creşti cînepa, după aceea s-o strîngi din cîmp, s- o topeşti în apă de rîu şi încă să mai faci multe alte lucruri pînă ea să ajungă fir bun de ţesut. Pe timp de iarnă, aproape toate femeile aşezau stative şi ţeseau. Din seminţe de cînepă se făcea ulei. Era gustos, mai gras decît cel de răsărită. Iată în ce vremuri am trăit...

—Mai bine, mamă, povesteşte despre operaţia Iaşi-Chişinău, o îndeamnă fiul.

— Ce fel de «operaţie»? exclamă nedumerită femeia. Cînd aud cuvîntul acesta, îmi închipui nişte doctori în halate albe, care fac operaţii la bolnavi într-un spital în care totul străluceşte de curăţenie. Da ce am văzut eu în vara lui patruzeci şi patru?

Avem pe atunci vreo doisprezece ani, eram, poţi să zici, un copil nepriceput. Dar cu munca eram deprinsă. Tata era dus pe front. În sat au venit nişte soldaţi şi au zis că au nevoie de căruţe, ca să ajutăm frontului. Şi mama a dovedit doar să-mi spună ca să duc cu căruţa tot ce vor zice ei, altfel o să ne-o ia împreună cu boii. Ea s-a ascuns, pentru că era tînără şi se temea de soldaţi. Aşa că a trebuit să merg cu căruţa cu boi peste Prut, în urma frontului. Acum nici nu-mi vine să cred că a fost aşa, dar pe podul de pontoane uneori mergeam cu căruţa peste morţi.

— Erau nemţi? o întreabă Vasile.

— Erau oameni, oameni daţi pe pămînt de Domnul, oftează bătrîna. După asta, nu puteam să mănînc vreo două săptămîni, atît de rău îmi era. Şi şopronul cela cu evreii închişi... În patruzeci şi unu şi eu am trecut nu o dată pe lîngă dînsul, am văzut petele de sînge rămase de la cei împuşcaţi fără de nici o vină... Nu m-am gîndit că-mi va fi dat să văd şi mai mult sînge... Aşa-i războiul... E o fericire că voi, fiii noştri de acum la vîrsta de pensie, l-aţi văzut numai în filme...

Chiar şi la nouăzeci de ani te poţi obişnui cu toate 

Călătoria în doi la Ciuciuleni a fost ideea tovarăşului meu, Vasile Flotea. Ne-am cunoscut cu cincisprezece ani în urmă. Pe atunci era şef al poliţiei economice din Nisporeni, iar în timpurile sovietice a condus aşa-numita secţie OBHSS, menită să lupte cu cei care comit furturi şi delapidări ale proprietăţii statului. A fost decorat cu gramote ale MAI al URSS.  Avea o intuiţie neobişnuită,  detectîndu-i cu uşurinţă pe hoţi şi pe şperţari. El m-a găsit atunci în satul meu şi mi-aziss:

— Am nevoie de un jurnalist.  Iar dumneata, după cite ştiu, ai mai studiat şi vinificaţia.

— Nu cumva e nevoie să beau vin? Eu îl am pe al meu. Pot să te servesc chiar acum, i-am răspuns.

— Vom bea după ce vom îndeplini misiunea. Ai avut vreun prilej să guşti şampania «Struguraş», fabricată la Nisporeni?

— Desigur. Şi pot spune că e foarte bună.

— Cu această şampanie sunt pline barurile şi magazinele chişinăuiene. Dar e falsificată. Să încercăm să aflăm de ce o sticlă de aceasta costă de două ori şi jumătate mai ieftin decît s-ar cuveni.

Astfel, timp de două săptămîni, împreună cu Vasile Flotea, am cutreierat toate debitele de băuturi spirtoase şi alimentarele, confiscînd şampania cu etichete false. Şi pe toată am depozitat-o la secţia de poliţie de la Nisporeni. Acum dumnealui e pensionar. Dar îl preocupă şopronul de lemn, în care s-a întîmplat targedia din patruzeci şi unu. S-a decis ca acest şopron să fie demolat. Are o sută de ani, a fost construit în 1915. Dar e încă trainic, le poate servi oamenilor şi, principalul, le poate ajuta să nu uite ce s-a întîmplat în trecutul nostru. Şi ca să aflu mai multe despre trecutul satului său, Vasile Flotea m-a dus la învăţătorul lui, dl Nicolae Loghin, în vîrstă de nouăzeci de ani.  Am intrat într-o curte enormă, cu iarba cosită îngrijit, casa, mare şi ea, e văruită şi vopsită. Cu alte cuvinte, în toate se vede că stăpînului îi place curăţenia şi ordinea.

— Eu de acum am şi uitat că în luna ianuarie copiii au organizat o sărbătoare cu prilejul celor nouzeci de ani pe care i-am împlinit, ne spune  el. Te obişnuieşti cu toate, chiar şi cu evenimente neobişnuite. E rău că eu trăiesc de unul singur, soţia a plecat în altă lume cu douăzeci de ani în urmă. Lîngă Chişinău, la Dumbrava, trăiesc  copiii şi nepoţii mei. Primăvara ei îmi aduc pui, eu toată vara îi îngrijesc, iar toamna îi întorc lor, numai buni de zeamă. Preocuparea asta mă ajută să nu mă simt singur. Vasile Foltea e unul din foştii mei elevi, însă eu am făcut pedagogie nu prea multă vreme.  La război n-am fost luat pe motive de sănătate. Am fost trimis la cursuri de învăţători, apoi am lucrat în şcoala noastră vreo zece ani.  După aceea la noi au venit absolvenţi  din şcoli pedagogice, din institute şi em hotărît sî mă ocup de altceva. Mai mulţi ani, am fost şef de cadre în colhoz. Aveam şi obligaţia să aleg tineri pe care să-i trimitem la studii. Aşa că printre consăteni am avut şi agronomi, şi ingineri. Gospodăria noastră a devenit milionară, era vestită în toată republica. Dar şi satul era unul dintre cele mai mari, avea peste şapte mii de locuitori.

—Înainte de a veni, am deschis Internet-ul, m-am implicat eu în vorbă. Şi am găsit informaţia că acum la Ciuciuleni trăiesc nu mai mult de cinci mii de oameni.

-Iar noi visam că vom ajunge la zece mii..., a intervenit bătrînul.  Dar, chiar dacă statistica numeşte această cifră, în realitate azi avem mult mai puţini trăitori în sat. Mulţi sunt plecaţi, însă în timpul recensămîntului i-au înscris ca locuitori ai Ciuciulenilor. Uite cum se face... Cîteva sute în plus la Ciuciuleni, alte cîteva sute prin celelalte sate... Aşa au adunat în Moldova trei milioane şi ceva de locuitori... Cu mai puţini, ar avea nevoie ţara de Parlament, de Guvern?! Da ei nu pot trăi fără treucă... Iar cînd treuca s-a golit, imediat au ridicat preţurile... Şi noi n-avem încotro, trebuie să plătim!

Papagal pentru bunica

Pe Nadejda Arseni am cunoscut-o lîngă acel şopron de lemn. Ea ducea de frînghiuţă o căpriţă mică şi, aflînd de ce am venit, a povestit:

— Eu trăiesc alături şi evreii erau vecinii noştri. În casa lor era o dugheană. Ţin minte cum într-o dimineaţă devreme, înainte de a se duce la deal după fîn, tata a bătut la uşa vînzătorului cu numele de familie Buium. Acela de acum ştia că tata a venit după mahorcă.

— Avem mahorcă de cea mai bună calitate, i-a spus el. Ai să tuşeşti ca la teatru. Acuşica ţi-o aduc.

Intrînd în casă, tata le-a văzut dormind pe cele două fete ale lui, surorile Sara şi Faia.

— Treziţi-vă, lenoaselor! le-a strigat el. Copiii mei demult s-au apucat de lucru!

Fetele nu s-au supărat. Noi prieteneam cu familia lor. Şi, în general, evreii ne ajutau cu multe. În zilele noastre, cînd lumea a sărăcit, vînzătoarele de la magazine au şi caiete în care îi înscriu pe cei care le roagă să le vîndă ceva pe datorie. Iar evreii vindeau pe datorie încă pe atunci, şi lumea se putea răsplăti nu numai cu bani, da şi cu altceva. Ţăranul putea să facă datoria primăvara şi s-o întoarcă toamna, cu roada pe care o strîngea atunci. Evreii nu erau oameni boieroşi, aveau şi ei pămînt, animale de casă, aşa că lucrau. Nu aveau pentru ce să-i omoare...

— Dumneata dă-i drumul căpriţei, las’ să zburde cît vorbim noi, i-a propus Vasile Foltea. Nu te teme că o să se piardă.

— Da eu o păzesc, că degrabă îmi vine din Italia nepotul...

— Şi familia mea e tot acolo. Iar eu trăiesc de unul singur la Vărzăreştii de prin părţile Nisporenilor.  Ai dumitale pe unde s-au aranjat?

— Fiica a plecat la Bolognia, acolo s-a şi aciuat. S-a măritat cu un italian pe numele Stefano. Eu îl numesc ca la noi –Ştefano. Îs orăşeni cu totul, trăiesc în centrul Bologniei. Degrabă vor veni în ospeţie, îi aştept cu nerăbdare. Mi-l vor aduce pe nepoţelul Mateo.

— Să-ţi vadă capra?

— Capre şi oi el a văzut. Părinţii l-au dus prin satele din munţi. Da o cloşcă adevărată cu pui n-a văzut. Aşa că eu special am pus o cloşcă pe ouă cu socoteala să scoată pui taman cînd or veni ei. Da eu cînd am fost la dînşii, Mateo mi-a arătat o broască ţestoasă vie. Şi un papagal pe care i l-au cumpărat părinţii. A vrut să mi-l dăruiască, da eu i-am spus că şi mie-mi place să flecăresc, aşa că în familie nu mai avem nevoie şi de o pasăre flecară.

I-am spus Nadejdei Arseni că şi eu nu demult am fost în Italia, am zburat încolo cu avionul.

— Şi rău ai făcut, a zis ea. Eu totdeauna plec cu autobuzul. Şi mai bine e cu rutiera. Repede şi interesant. Treci prin cîăteva ţări, pe drumuri muntoase, tocmai ţi se taie suflarea. Dumneavoastră cînd aţi intrat în Ciuciuleni, aţi văzut asfaltul proaspăt?

— Da, l-am văzut. E frumos drumul.

— Primarul nostru, Gheorghe Grigoraş, s-a străduit să-l avem. E foarte de treabă om. Deatîta l-am şi ales a doua oară. Pe drumul ista o să-i aşteptăm pe copiii noştri plecaţi în Europa. Şi vom trage nădejde că, mai devreme sau mai tîrziu, se vor întoarce acasă pentru totdeauna.   

Ion Mardari