Secolul XVII — începutul tulburărilor din Moldova

«Bunătatea domnitorilor consolidează țara, cruzimea și, mai ales, lăcomia lor — o distrug». (Miron Costin, Marele Logofăt al Moldovei, «Letopisețul Țării Moldovei»)

Este imposibil de a înțelege problematica prezentului fără a arunca o privire în trecut.

Un lucru este rău — trecutul care a rămas în urma noastră cu cîteva secole, poate fi distorsionat în favoarea conjuncturii politice ale prezentului.

Lecțiile istoriei sunt tratate diferit în actuala Moldovă. Însă, cum nu s-ar strădui cei care încearcă să transforme materialul istoric într-o parodie urîtă a evenimentelor adevărate, Slava Domnului, există dovezi neprețuite pe care nimeni nu va mai reuși să le falsifice.

Un asemenea document istoric este cronica vieții politice și sociale din cnezatul Moldovei pe parcursul secolului XVII, scrisă de fiul remarcabil al acestui pămînt, funcționar de stat și diplomatul Miron Costin. Trebuie de spus că secolul XVII în istoria Moldovei a fost aproape că cel mai abundent în evenimente tragice, care au determinat soarta ulterioară a cnezatului. S-a remarcat, deja, că după «lovitura constituțională a lui Alexandru Lăpușneanu», în jurul tronului Moldovei s-a dat o batjocură sîngeroasă, comploturi, omoruri, trădări. Într-un cuvînt, tot ceea ce poate fi caracterizat pe scurt într-un singur cuvînt — tulburare.

Timpurile tulburi

Anume acest secol poartă pentru Moldova pecetea sîngeroasă a schimbării foarte frecvente a domnitorilor. Totodată, toate acestea aveau loc pe fundalul războaielor sângeroase, intrarea pe teritoriul țării noastre a armatelor străine și detașamentelor de mercenari, execuții și pustiirea periodică a orașelor și satelor în rezultatul atacurilor tătarilor din Crimeea.

Numai în conformitate cu mărturiile letopisețelor din 1595 pînă în 1697, pe tronul cnezatului au urcat 32 de conducători. Fiți de acord, chiar dacă nu intrăm în detaliile conducătorilor, o asemenea statistică provoacă o oarecare înspăimîntare. Anume în această perioadă, ducele Wallenstein a descoperit lumii axioma nemuritoare pe care «marilor puteri ale lumii» nu le prea place s-o afișeze. «Războiul alimentează război»! Războaiele din Moldova «alimentau» și magnații polonezi, și hanii din Crimeea, și barbarii turci, și pur și simplu bandele de dezertori și mercenari. Urgia se abătea peste sate și orașe. Distrugeri și incendii, epidemii și lăcuste. Lăcustele lacome și fără principii — clanurile valaho-tătare, magnații polonezi, boierimea locală, cu adevărat, «au băut sîngele Moldovei», sîngele și aurul!

Prezintă interes și faptul istoric: fondatorul Siciului Zaporojea, cneazul Dimitri Baida-Vișnevețki, de asemenea, s-a făcut «remarcat» în Moldova. Împreună cu magnatul polonez Lasskim, ei au acaparat Iașiul și aproape că l-au urcat pe tron pe protejatul lor. Dar, la această etapă au intervenit otomanii și, în consecință, Lasskim a fugit, iar Vișnevețki a fost fiert de viu într-un butoi de cupru la Istanbul.

De facto, în această perioadă, cunoscută cîndva pentru victoriile glorioase ale marilor săi domnitori, Moldova a devenit dependentă de capriciile și ambițiile vecinilor puternici. Și anume în Moldova, oamenii de rînd trăiau cel mai greu comparativ cu oamenii de pe alte teritorii aflate sub sfera intervenției militare ale Imperiului Otoman. Anume în această perioadă se atestă exodul în masă a țăranilor moldoveni de pe locurile de baștină pe malul stîng al Nistrului unde nu-i putea ajunge mîna cruntă a domnitorului — temporar și nici extorcările impuse de boieri. Exista riscul de a pieri în timpul raidurilor tătarilor și bandelor războinice ale dezertorilor — mercenari, însă, raidurile relativ frecvente erau în ochii țăranilor o mai mică primejdie decît lăcomia exorbitantă și cruzimea favoriților vremelnici care acaparau tronul cnezatului, inclusiv, agenți din Valahia vecină.

Potrivit mărturiilor letopisețului, Sultanul turc cerea de la domnitorii Moldovei doar plata la timp a birului, adică sumă prestabilită cu Cnezatul. Istanbulul nu prea-și făcea probleme referitoare la cine și cum va colecta această plata, or, asemenea executori se găseau întotdeauna și, de regulă, din rîndurile aristocrației corupte, clanurilor boierești gata să alunge în lume propriul popor, și propria țară adăugînd la birul turcesc asupriri insuportabile de stoarceri și umilințe.

Colectări și umilință

Ce timpuri s-au abătut peste capul nostru, cînd ne petrecem zilele nu cu scrisori și liniște, dar în griji, necazuri și lacrimi — scrie diplomatul și învățătorul Miron Costin chiar în primele rînduri ale lucrării sale, fără a se limita în cadrul canonic al cronicii istorice, ci evoluînd în textele sale, pînă la dimensiunea publicisticii geniale remarcabilă prin responsabilitatea civică sporită a autorului.

Pe balanță se măsoară activitățile omului; și cad case mari, și domnii și bine a spus un înțelept că și soarta războaielor este șubredă, — spune cititorului omul care a văzut și domnii strălucite și războaie devastatoare și «înțelegeri pe vecie», și trădări, și execuții. Așa s-a întămplat că și străbunicul lui Miron Costin — Miron Barnovschi, de asemenea, a reușit să se remarce la tronul cnezatului.

Miron I Barnovschi — Movilă a fost domnitor al Moldovei (din 1626 pînă în 1629 și de la începutul lui 1633 pînă în luna iulie a aceluiași an), dar a fost răsturnat după care a fugit la Istanbul, încercînd să obțină susținerea sultanului, însă, în loc de susținere i-a fost tăiat capul.

Posibil anume pentru faptul că strămoșul lor s-a ridicat atît de sus în «tabelul de ranguri», cel de-al doilea fiu din dinastia Costin-Movilă a fost numit Miron. De altfel dacă e să ne conducem după teoria moștenirii numelui și a sorții, aici găsim confirmarea acesteia, or, învățătorul Miron Costin, de asemenea, și-a găsit sfîrșitul pe eșafod devenind victima intrigilor camarilei tătaro-valahe.

Probabil, trebuie să considerăm că din fericire această soartă nu l-a așteptat mult mai înainte, pentru că asemenea finalități erau ceva obișnuit în acea perioadă.  Este interesant și acel fapt pe care-l menționează Miron Costin în cronica sa. Atunci cînd magnatul Barnovski a fost întrebat de însoțitori, chipurile, la ce-i trebuie lui proprietar de pămînt în Polonia, unde nu știe de pericole și necazuri, tronul Moldovei, el a răspuns: «Pentru că este foarte dulce să fii domn al Moldovei».

Acest dulce se explică în două feluri. Pe de o parte, potrivit legilor locale, domnitorul conducea practic necontrolat, dînd formal darea de seamă doar Sultanului, precum că achită cu regularitate tributul, care în anii de bun augur se strîngea cu ușurință. Pe de altă parte, toate colectările de la comercianții care treceau prin Moldova, de la sud la nord și de la vest la est, ajungeau în trezoreria domnitorului. Un venit bun se obținea și din sarea adusă cu caravanele de către comercianții ucraineni din Crimeea și recomercializat monopolist în Moldova de către colectorii de la curtea domnească. Putem spune că deja în secolul XVII, de altfel, ca și astăzi, cei care dețineau puterea în Moldova puteau elabora scheme de îmbogățire rapidă.

Remarcabil este faptul că atît în vremea lui Miron Costin, actualii «curatori» europeni ai Moldovei, declară despre activitățile lor în numele bunăstării țării. Acest specific «modest» al «binevoitorilor» Moldovei în exemplul secolului XVII este remarcat de Miron Costin, nu doar o singură dată, în letopisețele sale. Adevărat că «binefacerea» nu a adus bunăstare și pace poporului din Moldova.

Anume dominația în Moldova a fost piatra de poticnire în relațiile Uniunii statale polono-lituaniană și Imperiul Otoman. În 1621, pe parcursul unei luni de zile, cu armatele lor de mii de soldați, jucătorii geopolitici și-au întrecut puterile sub Hotin. Deja în timpul domniei lui Vasile Lupu, în anii 40 ai secolului XVI, războiul prelungit sub conducerea hatmanului Hmelnițki a cufundat în ruină și Polonia, și teritoriile din jurul ei.

Între timp, sleită de puteri în războaiele pentru influența în Moldova, Polonia și Imperiul Otoman nu au reușit să observe apariția noului jucător în regiune. Împărăția Moscovei, care s-a consolidat după o perioadă de tulburări în secolul XVII, în secolul XVIII, răsunător, sub conducerea armelor imperiale și baionetelor diviziilor Minih, Rumeanțev și Suvorov au proclamat rolul lor dominant în regiunea de est a Mării Negre.

Este clar că precaritatea și instabilitatea tronului, fără îndoială, în acea perioadă, au fost factori dominanți în viața politică a Moldovei. Mai este adevărat și faptul că, în anumite circumstanțe, favoriții temporari schimbau cu ușurință titlul nobil de jupan pe turban turcesc.

În cronica lui Miron Costin sunt multe exemple cînd după ce au suferit înfrîngere în lupta pentru acapararea tronului cnezatului, reprezentanții unui clan boieresc sau altuia fugeau la Istanbul se converteau la islam și serveau administrației imperiale otomane. Însă, de îndată de vectorul politic își schimba direcția, aceeași oameni, lăsau cu ușurință straiele otomane și, promițînd să jertfească mănăstirile creștine, se întorceau în Moldova și erau, din nou, ortodocși.

Se pare că această tradiție a fost implementată în codul genetic al «elitei» liberal-democrate din Moldova. Altfel cum pot fi explicate actualele «jurăminte de credință» față de Bruxelles, față de Washington, față de București! Unde mai pui că la fel ca și în acel secol, în timpurile noastre, reprezentanții neo-liberali renunță la fel de ușor la aceste jurăminte. Codul genetic blestemat de factură valahă! Cît de des capturau ei, în acele vreme, tronul Moldovei.

Tronul Moldovei

Secretul vitalității moldovenilor și Pămîntului Moldovenesc dăinuiesc în scrierile lui Miron Costin într-o observație destul de subtilă.

Ca și fiecare floare sau sămânță ca și toate verdețurile pămîntului par să fie sub zăpadă ofilite și stinse. Dar mîngîiate de razele soarelui și căldura lui reînfloresc, la fel ca ți țara (Moldova) după toate suferințele și greutățile, fără răsuflare și-a venit în fire și timp de un an s-a umplut cu tot felul de beneficii și popor.

Secolul XVII — acum mai bine de 300 de ani. O perioadă grea și tulbure. Dar și aceasta a trecut. Și toată tulburarea trece, important este să păstrăm forțele vii ale poporului. Plus la asta, de a-i oferi o conducere înțeleaptă și responsabilă. Acestea sunt lecțiile istoriei.

Mihail Lupașco