«Implacabila soră» — Valahia

Actuala capitală a României — Bucureşti — pe vremea sa Ştefan cel Mare a ars-o pÎnă În temelie În Învăţătura urmaşilor trădătorilor, Însă, urmaşii nu au asimilat lecţia 

 Se întîmplă şi nu doar în familii, cînd invidia şi egoismul degradează relaţiile În asemenea măsură încît involuntar ajungi cu gîndul la moştenirea a biblicului Cain. Sîngele şi chiar moartea fratelui înseamnă nimic pentru cei Însemnaţi cu pecetea cainică în comparaţie cu setea de putere şi poftele exorbitante.

Vorbind în limbaj contemporan, aceste pofte ascund în sine în complex de inferioritate istorică enorm în raportul relaţiilor dintre statele actuale — Moldova şi România.

De veacuri aproape — cu cine?

Valahia şi Moldova — cnezate vechi cu popoare înrudite. Multe lucruri în istoria celor două entităţi s-au petrecut paralel. Multe le-au înrudit. Însă şi mai multe le îndepărtează şi izolează. Şi pe dimensiunea mentalităţii, şi a acţiunilor conducătorilor, şi a invidiei pentru rezultatele domniei lor — invidia nestăpînită şi chiar feroce a boierimii valahe pentru succesele şi victoriile primilor domnitori ai Moldovei. Or, valahii nu au avut parte de perioade istorice în devenirea cnezatului. Pentru că a început de la trădare.

După ce a primit ortodoxia de la regatul bulgar, de la bun început, fruntaşii valahi au trădat bulgarii şi au trecut de partea duşmanilor lor. În Valahia nu a existat un întemeietor venerat de contemporani — voievozi moştenitori, recunoscuţi de regii Ungariei, domnitorul Moldovei Bogdan, nu a fost nici Alexandru cel Bun, nici Ştefan cel Mare. În schimb, au fost mulţi alţi conducători — care s-au remarcat prin execuţii, cruzime, avarie şi trădare…

Deci, cine a Întemeiat

Valahia? Deja de cîteva secole istoricii încearcă să găsească urmele, dovezile documentare ale apariţiei primului conducător al Valahiei un oarecare Basarab. Şi… nimic. Nu există dovezi.

Sugerările precum că acest aventurier războinic ar putea fi urmaşul boierului bulgar Tihomir, aşa şi rămîn doar la nivel de sugerări. În acest caz, pentru a conferi greutate acestui personaj istoric, deja istoricii din România încearcă să lege tangenţele sale de rudenie cu urmaşul lui Cinghiz Han, nepotul temnicului Djuci — un nativ fie din cumani sau poate tătar — conducătorul călăreţilor nomazi Tucu-Timur.

Cum se spune, unde-i o oră, acolo-s şi două! Întemeietorii Valahiei, predecesoarea României contemporane — este originar din inima Asiei, un moşier mărunt din «hoarda de aur»! Deşi, de ce nu? Însuţi acest cuvÎnt, porecla primului domnitor al Valahiei — «Bas-ar-Aba» — este de origine turcă. Prima parte — «bas» provine de la verbul turcesc vechi care înseamnă «a conduce, a suprima, cap, cel mai important». A doua parte «aba» înseamnă, în turca veche «fratele mai mare». Adică, «fratele mai mare care-i suprimă pe cei mai mici». Un obicei pur al hoardei de aur. Avînd în vedere faptul că pentru a se detaşa de influenţa maghiară, care în secolul XIV domina în regiune, Bas-ar-Aba a fost ajutat de trupele tătare, probabil, tangenţe cu Hoarda de Aur au existat.

Orientarea spre Hoarda de Aur a primilor conducători ai Valahiei este evidentă. Iar asta înseamnă — nimic romanic! Nici Traian, nici Cezar! Unde au dispărut rădăcinile latine ale conducătorilor Valahiei?! De altfel, asemenea subtilităţi istorice nu le face onoare celor care, astăzi, promovează proiectul «unire proeuropeană».

Între timp, întîietatea în cnezatele era, fără îndoială, după cnejii Moldovei. Seriozitatea, înţelepciunea, talentele domnitorilor — toate aceste calităţi ale domnitorilor Moldovei au fost menţionate istoric pînă la acea «răsturnare constituţională» realizată de ticălosul Lăpuşneanu, atunci cînd a fost stăvilită transmiterea puterii în Moldova de către reprezentanţii dinastiei Muşatinilor. De altfel, istoria, mai ales atunci cînd este bucşită în manualele de «istorie a românilor», adică a valahilor — le suportă pe toate. Manualul poate că da, însă, adevărul — puţin probabil!

Moştenirea Hoardei

Iar adevărul este că, în pofida tuturor afinităţilor lingvistice şi istorice incontestabile, în toate timpurile, Valahia a fost pentru Moldova o soră invidioasă, duşmănoasă şi răutăcioasă. Perfidia este caracteristică hanilor Hoardei de Aur şi se pare că a fost transmisă ca moştenire conducătorilor Valahiei. Nici ameninţările comune, nici interesele comune nu au fost pe măsură să schimbe atitudinea voievozilor valahi faţă de fraţii lor moldoveni. Conducătorul Valahiei — Mircea cel Bătrîn III a reuşit să capete încrederea.şi să-l tragă pe sfoară pînă şi pe salvatorul său — binefăcătorul Ştefan cel Mare. Fapt pentru care a şi fost învins, capturat şi supus unei execuţii ruşinoase — i-a fost tăiată urechea. Actuala capitală a României — Bucureşti, în acea perioadă, pentru învăţătura urmaşilor trădătorilor, a ars-o pÎnă la temelie. Însă, urmaşii au însuşit lecţia în felul lor «ca valahii», «ca la Bucureşti».

În secolele următoare, conducătorii valahi şi-au manifestat capacitatea de a coase intrigi împotriva Moldovei, găsindu-şi protectori fie la Istanbul, fie la Varşovia, fie la Viena. Tronul Moldovei, nu doar o dată, a fost luat cu forţa. Fapt care confirmă teza cu privire la tendinţa de veacuri a boierimii valahe — tendinţa care s-a transformat în tradiţie, iar actualmente — în obsesia elitelor româneşti, de a distruge statalitatea moldovenească în favoarea Bucureştiului.

Deja în secolul XVIII, domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir, care vroia să stabilească transferul moştenitor al tronului cnezatului urmaşilor săi şi care a încheiat un acord cu ţarul rus Petru cel Mare, a devenit victima trădării din partea conducătorului valah — Constantin Brîncoveanu. În consecinţă, Moldova a picat sub conducerea comercianţilor şi speculanţilor fanarioţi de atunci şi a pierdut orice capacitate de autodeterminare pînă în secolul XX.

Evenimentele epocale ulterioare şi războaiele, care au determinat soarta cnezatelor Moldovei şi Valahia şi, de asemenea, schimbarea bruscă a situaţiei geopolitice din regiune, au determinat realizarea proiectului supervizat în capitala Imperiului Austro-ungar — Viena. Acest proiect excludea rolul cnezatului Moldovei şi, însăşi, denumirea acestuia în regatul României sub conducerea protejaţilor de la Viena — dinastia Hohenzollern.

Prăbuşirea a trei imperii în urma Primului Război Mondial — Turc, Austro-ungar şi Rus — a oferit României un bonus istoric cunoscut sub forma unirii, iar dinastiei menţionate — timp pentru a se mai menţine pînă la sfîrşitul anilor 40 ai secolului XX. Asta în condiţiile în care, în acea perioadă, deja, nicăieri în Europa nu mai existau forme de guvernare monarhală.

Mania de a distruge Moldova

Peste secole, realizarea în practică a proiectului sovietic pe teritoriul fostului Imperiu Rus, a oferit posibilitatea de a renaşte statalitatea Moldovei în forma RSSM.

Amprenta capricioasă a istoriei! Dar şi această amprentă complicată, de multe ori, dură, nu a fost pe măsură să schimbe tradiţia înrădăcinată a Valahiei: chiar şi în România socialistă a dost ordonat să nu se amintească despre Moldova independentă ca despre un stat «de primă apariţie».

Cu atÎt mai mult, sentimentele respective ale «surorii implacabile» — Valahia, s-a manifestat destul de pronunţat în raport cu renaşterea statalităţii Moldovei în anii 90 ai secolului XX. 

Negarea totală a identităţii moldoveneşti, tăinuirea succeselor şi edificarea comunităţii industriale în RSSM (pe parcursul a aproape 50 de ani ai epocii sovietice) şi, de asemenea, încercările continui de torpilare politică al statului moldovenesc contemporan prin intermediul agenţilor lor de influenţă în politica moldovenească — toate acestea sunt o mărturie mai mult decît clară a originii primului conducător al Valahiei, perfidul Bas-ar-Aba, descendent al Hoardei de Aur, care a tins să-şi suprime fraţii.

Nu este peste voi un Ştefan cel Mare, trădători cu o ureche şi curteni perfizi! Pentru a secera mania valahă josnică şi ticăloasă de a distruge Moldova. Odată pentru totdeauna!

Mihail Lupașco