«Revoluția din februarie. Încercare de actualizare a subiectului»

Constantin Starîș: «Este un proces inevitabil — acum o sută de ani și astăzi. Orice autocrație este condamnată din punct de vedere istoric».
Disputele despre motivele și consecințele evenimentelor de acum o sută de ani nu contenesc nici pînă în prezent. Însă, contemporanilor, această experiență de luptă revoluționară, care s-a încheiat cu edificarea primului stat socialist din lume, în condițiile crizei actuale a elitelor politice de la vest la est, li se pare destul de reprezentativă. În condițiile unui stat capturat, cum este astăzi Moldova, analizînd evenimentele din februarie 1917, vrei nu vrei începi să faci paralele. Așa cum a remarcat în raportul său, susținut în cadrul conferinței dedicate împlinirii a o sută de ani de la revoluția din februarie, Constantin Starîș: «dacă e să credem posturilor moldovenești de televiziune din ziua de astăzi, țara este plină de organizații teroriste, iar probabilitatea — la alegere — război cu ajutorul tancurilor rusești, maidan sîngeros sau revanșă separatistă după scenariul din Donețk și Lugansk se apropie de 100 %. Nimic nou. Toate guvernările autocrate se aseamănă între ele atît după instinctele lor de comportament, cît și după gafele fatale pe care le comit».

Mult stimați prieteni, tovarăși!

Pentru mine personal, am stabilit tema discursului meu în felul următor: «Revoluția din februarie. Încercările de actualizare a subiectului». Eu, evident, sînt departe de ideea ciclicității seculare a umanității. Însă, dacă e să ne uităm cu atenție la societatea care ne înconjoară, la spațiul politic, putem depista multe lucruri comune cu evenimentele care au avut loc acum o sută de ani, cu acel context în care s-au petrecut acele evenimente. Totodată, astăzi, se încearcă a face legătura între aceste epoci indiferent de dorința noastră și chiar indiferent de logica istorică. Despre ce este vorba? Pe parcursul ultimilor 25 de ani, în tot spațiul post-sovietic are loc o restaurare tîrîșă. Se desfășoară acest proces atît la nivel cultural cît și la nivel politic.

Restaurarea tîrîșă

Despre nivelul de cultură al acestui proces putem judeca după moda acelei perioade destul de controversate de eroizare, romantizare, idealizare a acelei epoci și a eroilor săi. Toate acestea, amestecate cu praf de pușcă, sînge, sudoare, intrigile vremii se stropesc cu talc de aur. Ultima eră elegantă: «valsurile lui Schubert și gustul franzelei franțuzești», «Domnii ofițeri, cnezii albaștri» pun în umbră disperarea țăranilor, rupți nu de pămîntul lor, ci de pămîntul străin, care muncesc robește în șanțurile pline cu păduchi și uzinele militare. Nouă tot mai mult și mai mult ne place să tragem cu ochiul la evenimentele de acum o sută de ani prin voalul roz, or, în cel mai bun caz, prin lornieta teatrală. Ceea ce anterior se numea cu neglijență «de regim vechi», treptat, se transformă într-o nostalgie colectivă și, respectiv, un adevărat vis. Ah, cît de galant se apropiau de mînuţă, glumeau franțuzește, făceau plecăciuni. Concluzia: autocrația este forma ideală de guvernare, urmată de bunăstarea tuturor și măreția puterii. Va să zică, îi dai țarului-tată!

Din același sistem de idei este și canonizarea bisericească a ultimului țar rus, care, în cei 12 ani de domnie, a fost numit «Nicolai cel Sîngeros». Ei bine, și pentru ca să nu ne prea amăgim în acest sens: în noaptea de doi spre trei martie, Nicolai al II-lea semnează abdicarea, și deja pe data de șase, biserica îndeamnă oamenii să se roage pentru guvernul provizoriu. Care, din fericire, a existat nu atît de mult pentru ca panteonul ortodoxiei ruse să se completeze cu moaștele cneazului Lvov și socialistul revoluționar Kerenski sub masca sfinților și martirilor.

Toate acestea vorbesc despre un singur lucru: fără îndoială, există un ordin guvernamental pentru autocrație, pentru curățarea imaginii sale, aplanarea contradicțiilor istorice care-l înconjoară. În consecință, este creată cererea societății pentru țar. De unde se trag rădăcinile acestui ordin guvernamental nu este atît de greu să ne dăm seama.

Noi cu dumneavoastră, ani la rînd, decenii urmărim regimurile individuale. În unele state au fost, deja, lansate dinastii monarhice familiale. Pentru a face ca aceste regimuri să fie de neschimbat și individuale, noii guvernanți umblă la legislație, modifică Constituția, permanent, scornesc aparate de propagandă și pedeapsă. Un rol deosebit începe să-l joace poliția secretă, indiferent de cum nu s-ar numi ea într-un stat sau altul. Și acest lucru, la fel, este firesc: puterea autocratică nu poate să nu cadă în stare paranoică, ei nu poate să nu i se năzară comploturi, ea, în sfîrșit, nu poate exista fără dușmani, inventați sau adevărați. Din moment ce doar o amenințare poate să consolideze populația în jurul autocratului.

Să luăm un exemplu elementar din istorie care s-a produs acum mai bine de 100 de ani. Intrarea Rusiei în Primul Război Mondial, care, potrivit lui Lenin, a fost forța motrice a revoluției din februarie și a fost fatal și pentru țar, și pentru familia lui, și pentru toată orînduirea monahală. Apropo, iată încă o analogie cu ziua de astăzi — atunci cînd ncepe un război mondial — indiferent, la fel de fierbinte ca în 1914, sau unul rece, care cel de astăzi, nimeni nu rămîne deoparte, în acest vîrtej sînt atrași toți. Chiar și acele țări care s-ar părea că sînt inofensive și slabe, cum este Moldova contemporană.

Păi iată, tot mai des trebuie să auzim că Rusia a fost atrasă în acest război. Probabil, nu fără asta. Dar nu trebuie să uităm că subiectul războiului a fost extrem de popular în Rusia. Spre deosebire de țar și familia lui a căror reputație, la acel moment, era foarte șifonată din cauza legăturilor cu Rasputin. Autocrația rusă, indiferent de contextul internațional, avea nevoie de acel război pentru a-și spori popularitatea în ochii poporului.

În ciuda tuturor riscurilor, începînd cu viețile a mii și mii de oameni, încheind cu afacerile private și cele de familie: soția iubită a lui Nicolai al II-lea era nemțoaică, iar în Germania locuia fratele ei și ea, automat, s-a pomenit sub atac. Cel puțin, sub atacul suspiciunilor de simpatie pentru patria sa istorică. Și toate aceste riscuri, într-un final, au fost justificate.

La acel moment, cu o bucurie neascunsă, Nicolai semna manifestul de declarare a războiului. Și primește dividende morale și politice sub forma dragostei poporului. Chiar și în Duma de Stat, pe care o ura atît de mult Nicolai, încetează toate disputele. «Un entuziasm minunat a cuprins toată Rusia», spunea imperatorul atunci cînd anunța războiul. Și acesta este purul adevăr. La Moscova, unde făcea acest anunț, mulțimea era în extaz. Poporul și partidul, cer iertare — poporul și țarul sînt, în sfîrșit, un tot întreg!

Cît de des urmărim, în ultima perioadă, cum guvernatorii autocrați folosesc orice motiv pentru a organiza un mic război victorios aproximativ cu aceleași scopuri — să consolideze oamenii în jurul său, oameni care odinioară te urau cu desăvîrșire, pentru a le sustrage atenția de la multiplele probleme iscate, inclusiv, de politica necalitativă, antisocială și antipopulară promovată de aceeași politicieni. Și împotriva cui se duce acest război — nu contează: împotriva separatiștilor, împotriva teroriștilor, împotriva opoziției răzvrătite. Important este altceva — este oare real acel dușman, este oare cu adevărat atît de periculos — asta contează mai puțin.

Dacă e să credem posturilor moldovenești de televiziune, țara este plină de organizații teroriste, iar probabilitatea — la alegere — război cu ajutorul tancurilor rusești, maidanul sîngeros, sau revanșa separatistă după scenariul din Donețk și Lugansk se apropie de 100 %. Nimic nou. Toate guvernele autocrate seamănă între ele atît după instinctele de comportament, cît și după greșelile fatale pe care la comit.

Bolșevicii pe pozițiile anti-militare

Vreau să amintesc despre un mic episod din 1914 în legătură cu isteria militară. Și anume: unicul partid care s-a pronunțat categoric împotriva participării Imperiului Rus în război au fost bolșevicii. O fracțiune mică, chiar mai mică decît a noastră, a bolșevicilor în Duma de Stat și-a prezentat poziția anti-militară dură, îndemnînd popoarele statelor implicate în război să se opună tragerii țărilor lor în acel război imperialist.

Și aceasta a fost unica voce a rațiunii în imperiul ieșit din minți. Și această voce a rațiunii părea, la acel moment, o nebunie în țara cuprinsă de febra militaristă. Și cu ce s-a terminat totul? Toată fracțiunea bolșevică a fost arestată, membrii acesteia au fost judecați pentru trădare de patrie și deportați în Siberia. Istoria adoră asemenea paradoxuri: țarismul în Rusia putea să păstreze pentru încă o perioadă pozițiile viitorilor săi gropari. Deja peste cîțiva ani, poziția bolșevicilor va fi împărțită de majoritatea absolută a populației Rusiei, istovite, văduvite de război, iar lozinca «Nu războiului!» va deveni una dintre cele mai importante a Răscoalei din februarie. Iar atunci cînd ei au anunțat această poziție, au fost condamnați la neînțelegere.

Iată aici, eu nu pot să nu-mi aduc aminte despre evenimentele recente care au avut loc în Republica Moldova: organizarea alegerilor prezidențiale cu încălcarea Constituției, poziția principială a comuniștilor privind boicotarea acestor alegeri și nerecunoașterea rezultatelor lor. Această poziție, la fel ca și în 1914, nu a fost înțeleasă de majoritatea populației. În Siberia, desigur, nu a fost deportat nimeni. Dar, am simțit pe pielea noastră unele elemente de obstrucție politică și socială. Însă, așa cum denotă evenimentele de mai bine de o sută de ani în urmă, societatea are obișnuința să se maturizeze. Numai ca poziția să rămînă la fel de principială.

Problema monarhiei absolute — concentrarea puterii în mîinile unui singur om

Ca și oricare revoluție, cea din februarie a fost rezultatul confluenților mai multor factori obiectivi și subiectivi. Spre exemplu, cercetătorul american a revoluției ruse, Richard Pipes reduce totul la personalitatea ultimului țar. Chipurile, a fost mult prea slab, nu-i plăcea să domnească, era înclinat să facă concesii, a fost ineficient, de aceea a și fost răsturnat.

Dacă și este adevărat, numai parțial. La urma urmei, Nicolai a înăbușit destul de eficient revoluția din anul 1905. Da, el a fost nevoit să accepte concesii după discursurile revoluționare din ianuarie, a declarat libertățile cetățenești și chiar, în premieră, să introducă în Rusia puterea legislativă în figura Dumei de Stat. El, însă, i se opunea destul de eficient, una-două folosea dreptul de veto.

Iar asta, în linii generale, nu vorbește despre slăbiciunea personalității lui Nicolai. Atunci cînd era necesar, el guverna cu mîna de fier. Aici, cît de straniu nu ar părea, lucrurile sînt foarte simple. Timpurile monarhiilor absolute, care nu se limitează practic la nimic, le trecuse demult. În Europa, ele nu mai existau nicăieri decît în Rusia. Țarul rus și puterile sale trezeau invidia tuturor monarhiilor care au reușit să se păstreze. Unul dintre exemple este foarte aproape de noi.

În cartea sa «Scrisorile gubernatorului», fostul gubernator al Basarabiei, cneazul Urusov descrie întîlnirea cu regele Romвniei la Iași. Or că în 1903, or că în 1904. Păi iată, regele Carol, monarhul constituțional a amintit despre unitatea puterii ruse, despre posibilitatea de a face schimbări importante fără a fi necesară abordarea acestora în parlament, componența schimbătoare a căruia induce în guvernarea statului disensiuni și incoerență.

Răspunsul foarte caracteristic a lui Urusov, a unui funcționar rus onest: chipurile, lucrurile nu sînt chiar atît de simple. La noi, în monarhie absolută, a spus Urusov, sînt atîtea ministere cît și guverne. Fiecare ministru are raport individual în fața țarului și fiecare își promovează linia, fără a se interesa de ceea ce se face în ministerul vecin. În acest fel, a concluzionat Urusov, anume unitate guvernamentală în Rusia nu există, pentru că țarul în persoană nu este capabil să asigure, prin gestiunea sa, acea legătură între ministere, care se obține prin solidaritatea tuturor membrilor cabinetului de miniștri. Consiliul de miniștri este o ficțiune, el nu are nimic comun cu guvernarea țării — își încheie gîndurile guvernatorul Basarabiei, Urusov.

Eu, deja, tac despre cît de mult se aseamănă asta cu aici și acum. Centrul de guvernare a Moldovei este scos din cadrul Guvernului, care este — adevărat domnule Urusov — doar o ficțiune. Noi doar cu dumneavoastră nu vom discuta la modul serios despre faptul că Guvernul este condus de premierul Pavel Filip, iar Executivul promovează o anumită politică rațională și consolidată. Cu voie sau fără de voie, cu mult timp înainte, cu aproape 15 ani înainte de producerea revoluției din februarie, un funcționar onest cu viziuni progresiste a scos în evidență principala problemă a monarhiei absolute: concentrarea întregii verticale a puterii în mîinile unui singur om… iar cum se numește el deja — țar, președinte sau coordonator — este absolut indiferent.

Și acesta este doar un om, care, prin definiție, nu este în măsură să asigure unitate și consecutivitate în politica statului în toate domeniile vieții. Mai ales în epoca schimbărilor, mai ales atunci cînd schimbările se produc foarte repede, atunci cînd procesele care au loc în țară, în lume și în societate sînt, deseori, contradictorii, de nimeni și niciodată descrise pentru că au loc în premieră, sînt generate de coliziunea tradițiilor vechi și celor care nu s-au instalat încă și nu sînt conștientizate ca ceva nou. Atunci cînd de la acest simplu om se cere o reactivitate mai mare, capacitatea de autoinstruire imediată, capacitatea de a depista orice problemă și de a lua o decizie clară, corectă și de perspectivă. Adică, să deții toate calitățile lui Dumnezeu. Pe cînd el este un simplu om, chiar dacă este încrezut în unicitatea și exclusivitatea sa. Așa că slab nu a fost însuși țarul, ci sistemul, orientat spre el și personificat de el.

Despre aceasta vom mai vorbi, deocamdată, însă, să revenim pentru încă un minut la Iașul anului 1904. Presa romвnească, ca și presa moldovenească de astăzi care încearcă să o copieze în toate, și atunci, la începutul secolului XX, păcătuia cu anumită fantezie. În rapoartele despre vizita regelui Carol la Iași, a fost menționat și guvernatorul Urusov. Ziarele romвnești de seară, relatînd despre entuziasmul cu care l-a întîmpinat mulțimea pe rege, scriau: «Noi am văzut lacrimi în ochii general-guvernatorului rus și am auzit cum el a șoptit: De ce mie nu-mi este sortit să-mi văd țarul înconjurat de dragostea și încrederea poporului său».

Desigur, Urusov nu a rostit aceste cuvinte. Însă, fără îndoială, întrebarea despre dragostea și încrederea față de monarhia rusă este una foarte importantă din moment ce noi, astăzi, vorbim despre revoluție în condiții de restaurare tîrîșă. Pentru că, ce s-a întîmplat în februarie 1917? În cîteva zile numărate, s-a destrămat și s-a prăbușit trinitatea pe care a stat milenii monarhia rusă. Anume acele cetăți duhovnicești despre care se vorbește atît de mult astăzi. Dumnezeu, Țarul, Patria. Or, în altă versiune, în care țarul stă în capul acestei triade: pentru țar, pentru patrie, pentru credință. Filosoful rus, Vasile Rozanov, scria cu o anumită stupoare pe urme revoluționare fierbinți: în trei zile s-a stins Imperiul Rus. Fiți de acord, așa ceva nu se putea înîmpla brusc, într-o secundă.

Imitarea reformelor — atunci și acum

În una din monografiile sale, remarcabilul savant, sociolog, profesorul Georgi Derluguian atrage atenția asupra faptului că în anul 1917, în general, nimeni nu considera că revoluția a fost neașteptată. În principiu, totul era gata pentru revoluție.

În primul rînd, background-ul istoric colosal și destul de revoluționar; răscoalele țăranilor împotriva existenței iobage, Pugaciov, Razin — toate acestea sînt despre Rusia patriarhală, Rusia icoanelor și taracanilor, cum spunea Troțki, pentru care tătuca — este țarul.

La intersecția secolelor XIX și XX, cînd industrializarea a ajuns și în Rusia, țăranii, infectați cu virusul revoluționar, abia cicatrizați de spînzurătoi, topoare, bătaie la stroi și cătușe robești, se deplasau spre oraș. Iar acolo încep să izbucnească conflicte industriale. Conflicte pe care monarhii le anihilează cu o cruzime extraordinară și neadecvată. Așa cum era obișnuită. Oamenii erau împrăștiați nici măcar de poliție, ci de militari, de cazaci călare, care, fără a sta mult pe gînduri, tăiau în carne vie. Mortal.

Georgi Derluguian scrie că numărul victimelor conflictelor industriale în Imperiul Rus depășea de cîteva ori statistica analogică a statelor europene. Numărul muncitorilor, care, anual, mureau în confruntări, revolte și munci silnice era de ordinul sutelor comparativ cu cazurile unice înregistrate, la sfîrșitul secolului XIX, în Germania și Marea Britanie. O exagerare vădită, însă, ca de obicei: cine-i va număra, iar muierile vor mai naște.

Cu alte cuvinte, proletariatul rus, în pofida numărului său redus, doar circa 3 la sută din populația imperiului și cîștiguri relativ bune — la momentul luptelor revoluționare decisive, era destul de călit, luptător și gata pentru multe lucruri. Probabil că această energie protestatară putea să fie cumva pulverizată, aruncată prin supapă sau fluier. Dar iată care era problema: muncitorii ruși de la începutul sec. XX nu aveau nici supapă și nici fluier.

Georgi Derluguian scrie la modul direct: regimul țarist se temea să le dea speranță politică pentru reforme sub forma partidelor parlamentare și sindicate. Și asta, din cîte se pare, nu este problema personală a lui Nicolai al II-lea, ci a oricărei autocrații. Și nu contează dacă ea există în secolul XX, or în secolul XXI, în condiții de industrializare sau într-o societate post-industrializată, într-un imperiu enorm sau într-o Moldovă mică. Ea, întotdeauna, se opune reformelor adevărate care garantează libertăți civile și democratice și, întotdeauna, vede un pericol pentru sine.

Maxim de ce este în stare autocrația — și atunci, și acum — imitarea reformelor. Ceva de genul reformei electorale anunțate cu mare fast, sau reforma justiției în Republica Moldova, or, chiar și organizarea alegerilor prezidențiale anticonstituționale care nu au schimbat nimic în esența sistemului, ci mai degrabă, l-a consolidat. Și convocarea Dumei de Stat, a cărei regim de lucru se supunea în totalitate voinței țarului, după revoluția din 1905 a fost o imitare, cum este și actuala activitate legislativă a majorității parlamentare moldovenești, care este în totalitate supusă voinței autocratului nostru.

Libertate, egalitate, fraternitate — ca și realitatea

Dar, însăși vremea, condițiile economice în schimbare solicitau noi relații sociale, ceea ce nu însemna imitări dar schimbări reale. În mod paradoxal, acest lucru putea să facă monarhia mai stabilă, dar ar fi privat-o de statutul autocrat. Iar aceasta este o sarcină imposibilă pentru autocrație care are tendința să exagereze dragostea poporului pentru sine, ci un fapt istoric.

Autocrația nu se poate percepe ca un atavism, ca o piedică în calea istoriei. De aceea, ea întotdeauna sau aproape întotdeauna alege puterea absolută condamnîndu-se la răsturnare și martirizare. Anume din această cauză, nicio reformă de modernizare nu se duce pînă la bun sfîrșit, ceea ce creează premise suplimentare pentru răsturnare și martirizare.

Un exemplu în acest sens aduce același Derluguian, care scrie nu doar despre proletariatul istovit, ca și principala forță motrice a revoluției, dar și despre cei care i-a înarmat cu idei, cei care au creat și susținut așteptările revoluționare. Și asta tot face parte din domeniul reformelor neterminate. Către secolul XIX, scrie Derluguian, în Imperiul Rus s-a creat un sistem de studii universitare destul de european, însă, așa și nu au fost create poziții profesionale și confortabile pentru clasa medie contemporană.

Renumita intelectualitate rusă, care așa și nu și-a găsit rostul destoinic, a început să se simtă conștiința oamenilor, să simtă indignare în legătură că poziția de sclav și chiar dobitocească a omului de rînd și, de sine stătător, și-a asumat misiunea reînnoirii epocale. Iar reînnoirile epocale și presupun răsturnarea autocrației.

«Să fulgere viciul de pe tronuri» — a scris inteligentul rus Pușkin, deja, după prima dar încă pînă la cea de-a doua revoluție franceză. Anume revoluția franceză din 1948 pentru urmașii săi intelectuali a devenit un exemplu de inspirație pentru că ea transpunea în realitate visurile de libertate, egalitate și fraternitate. Ei au creat o ideologie revoluționară — în operele literare, în disputele interminabile, articole, și deseori — în acțiuni de sacrificare directe, cum ar fi aruncarea bombelor în țari sau funcționarii țariști. Și iarăși, autocrația nu a văzut toate acestea, în pofida aparatului colosal de apărare și represiune. Dar despre ce să mai vorbim? În volumele pazei țariste sînt doar cîteva rînduri despre bolșevici: regimul nu vedea în ei niciun fel de pericol.

Corupție, birocrație prostească și fărădelegea funcționarilor

Așa deci, țăranii deciși la revoluție, care au mai fost și trimiși la război să piară pentru țarul-tătucă, proletariatul gata pentru orice, care-și putea realiza drepturile doar în cadrul unei ordini de zi revoluționare, intelectualitatea revoluționară, care transmitea manifeste înflăcărate de la munci silnice și din locurile deportărilor și, în sfîrșit, marja națională.

Închisoarea popoarelor nu este un termen simplu. La momentul evenimentelor descrise, imperiul a încetat să mai fie sursă de modernizare pentru periferiile naționale, așa cum era la începutul secolului XIX. Și a încetat pentru că ea însăși nu mai corespundea timpurilor, redînd în teritorii cele mai negative calități — corupție, birocrație prostească, fărădelegea funcționarilor, anihilarea celor care gîndeau altfel.

Totodată, se mai iscase o modă a suveranității naționale bazată tot pe cultura națională, cadrele naționale. La toate aceste cerințe, autocrația nu era în stare să reacționeze adecvat, cumva prin alte metode decît strîngerea cuielor. Și nouă ni se mai povestește că autocrația poate asigura un management guvernamental eficient.

Așa deci, unde este aspectul neașteptat în revoluția din februarie? Dimpotrivă, avem o situație în care autocrații s-au pomenit într-un vacuum social absolut. Toate categoriile de bază ale populației Imperiului au fost montate anti-monarhic și revoluționar. Pe cine trebuiau să se bazeze autocrații? Pe funcționari? Pe poliție? Pe armată? Pe Rasputin și viziunile sale magice? Pe familie?

Din cîte se pare, ultimul țar rus a considerat că toate acestea sunt suficiente. Iar aceasta a fost o greșeală fatală: în afara bazei sociale, doar cu sprijinul funcționarilor dependenți, a mediului din jur, a clientelei, nicio putere nu este absolut legitimă, și nici viabilă.

Acest fapt nicidecum nu pot să-l înțeleagă și autocrații noștri, care mizează în continuare pe membrii clanului. Ulterior, pe Nicolai l-au trădat toți — și poliția, și armata, și funcționarii, și chiar familia. Pentru vîrtejul istoriei, toate au fost recuzite foarte slabe.

Autocrația caricaturistă

Autocrații, cufundați în imaginații patriarhale despre ei înșiși, nu au simțit apropierea acestei furtuni devastatoare. Pe cînd acest lucru era evident. Nici măcar după rata furturilor care se întețeau la uzine, nici după rîndurile tot mai mari la pîine, ci după cea mai sensibilă sferă la orice schimbări — sfera artelor.

Da se mai citesc despre mesteacăn și bălegarul la revoluționarii Kliuev și Esenin, da, încă mai respiră parfum și ceață simbolismul. Însă, cea mai mare parte a consumatorilor de cultură au fost cuprinși, deja, de futurism, cu cultul de mașini și mecanisme, se avîntă în viitor cu ardoare, poate prin negarea mult prea radicală a trecutului. Se afirmă prin scandal și provocări, dar, totuși, se afirmă! Și prin toate aceste tulburări de parcă ar cînta: vin schimbările, vine o nouă lume!

Autoritățile, însă, nu aud acest lucru: ia să vezi, niște tineri își fac de cap. Și pentru mine personal ilustrarea principalei contradicții istorice, pe care revoluția a făcut-o inevitabilă, este contradicția între scrierile lui Burliuk și Maiakovski, devastator, dar, în același timp, care a confirmat viabilitatea patosului futurist și acea pastorală patriarhală, de caramelă pe care o depistăm în corespondența dintre țar și împărăteasă.

Toate aceste inimioare, îngerași — Alix — așa o numea el, Niki — așa îi spunea ea, toate aceste of-uri, toată această reflecție contemplativă. Toate aceste trimiteri interminabile la experiența mistică a lui Rasputin — la început la cel viu, apoi — la cel mort. Chipurile, el te binecuvîntează de pe lumea cealaltă. Încercarea vizibilă de a substitui materialismul dialectic cu realismul magic. Mai pe scurt, o minciună întreagă.

La Sankt Petersburg au loc, deja, evenimente revoluționare, iar Nicolai, printre altele, este comandantul suprem în cadrul armatei și tot el scrie în agenda sa: «Am stat mult cu piciorul în rîu». Și, imediat, vine promisiunea pentru soție: «voi fi un domnitor ferm». Unde mai ferm? Cum vreți dar statul cu piciorul în rîu în momentul în care capitala este cuprinsă, deja, de confruntările manifestanților cu poliția, schimb de focuri, incendii, aceasta și este expresia simbolistică a condamnării istorice. Apropo, despre simbolistică. Secretar al Comisiei Extraordinare pentru anchetarea crimelor țarismului a devenit poetul Alexandr Blok.

Așa deci, într-un mod absolut evident, s-a uzat istoric însuși sistemul autocrației, caracteristic pentru feudalism, iar afară, țevile uzinelor anunțau epoca industrială. În ceea ce privește personalitatea țarului, din cîte se pare, într-adevăr, nu a fost cea mai puternică din istoria Rusiei Imperiale, problemele lui familiale și chiar circumstanțele istorice, în care s-a pomenit Rusia în preajma revoluției, nu au făcut decît să accelereze un proces inevitabil și ireversibil de schimbare a formatului social-politic, care și așa s-a reținut mai mult comparativ cu alte state europene. Ei bine, rușii au fost îndelung exploatați, în schimb, au mers repede — odată ce s-au pornit nu s-au mai oprit pînă nu au făcut revoluția.

Evident, au fost circumstanțe care, în viziunea mea, nu au fost motive ale revoluției pe cît mai degrabă un fundal nemilos, pe care toate neajunsurile autocrației au apărut în toată splendoarea lor.

Despre aceasta noi am vorbit deja: războiul. Inițial, un război destul de victorios și din acest motiv — extrem de popular, el, treptat, stagnează, devine tot mai lent, necesită din ce în ce mai multe finanțe, resurse materiale și umane.

Și autocrația demonstrează, în deplină măsură, că nu este în stare să gestioneze adecvat statul în condiții extreme. Iar asta înseamnă că nu este în stare să guverneze statul în general. Și atunci apar organizații obștești, industriași care se consolidează, o parte a clasei politice, care nu doar își asumă funcțiile statului dar și le fac față de minune.

Da, ei operau cu banii statului, da, acolo erau cazuri de corupție, însă, aceste organizații obștești reușesc să facă față tuturor provocărilor cu care se confrunta la acel moment imperiul, mult mai eficient decît sistemul de stat montat în jurul țarului — și să treacă industria pe dinamica războiului, și să asigure furnizarea de tehnică, armament, alimente pe front. Și, știți, toate au reușit fără țarul-tătucă. În timpul apropiat aceste comitete obștești vor deveni una din forțele motrice a revoluției și aproape că nu unica în raport cu structurile legitime ale puterii. Iar conducătorul unei organizații respective, cneazul Lvov va deveni chiar primul șef al guvernului provizoriu.

Iată, încă o istorie aproximativ la fel. Mai țineți minte am dat exemplu cuvintele lui Georgi Derluguian cu privire la faptul că țarismul așa și nu a riscat să le ofere muncitorilor posibilitatea să lupte pentru drepturile lor prin intermediul sindicatelor, prin intermediul partidelor lor politice, pe care le-a distrus fără milă. Cu ce s-au terminat toate? Autoorganizarea proletariatului în soviete, care, în consecință, au devenit o adevărată putere cu urmări fatale pentru autocrație.

Despre ce vorbește acest lucru? Încă o dată: incapacitatea oricărui autocrat să renunțe la paradigma creată cîndva, să calce pe un nou teritoriu, să vadă că lumea s-a schimbat, că oamenii s-au schimbat, că au apărut noi fenomene în contextul cărora trebuie ceva de schimbat.

Autocrația, însă, întotdeauna preferă pălăvrăgeala despre tradițiile milenare și limitele duhovnicești. Iar timpurile care vin la putere și bat la ușa lor de aur cu cizmă de militar sau de proletariat, preferă să nu le observe. Chiar și din sentimentul de auto păstrare.

Mai sînt exemple în care autocrația, care nu a fost în stare să evalueze, din perspectiva expertului, situația în schimbare (unicul expert în toate problemele, inclusiv, cele legate de cadre, a fost bărbatul siberian necărturar Rasputin, iar pînă la el a mai fost un oarecare ms. Filipp — un mistic și mediu, un aventurier adevărat în manierele grafului Cagliostro) a comis eroare după eroare apropiindu-și propria peire.

Război, este impusă cenzura militară, ea se transformă în cenzură politică care a fost înăsprită după revoluția din 1905. Intelectualitatea murmură, încearcă să se opună: ziarele sînt publicate în alb. Și ce vrea să obțină regimul țarist? Doar sporirea rolului tiparului ilegal: ziarul «Pravda», după eficacitate și mase, devine un fel de «Facebook», în consecință, crește influența partidelor politice împrăștiate prin exiluri și conspirație. Și care fac uz de această influență și vor mătura la dracu puterea țaristă de care au obosit cu toții pînă peste cap.

În afară de aceasta, vacuumul informațional, generat de cenzură, confirmă inevitabil zvonurile. Ele se răspîndesc cu viteze incendiilor forestiere. Multe dintre ele sînt destul de urîte: se vorbește mult despre relațiile intime ale împărătesei cu Rasputin. O parte din ele sînt politice, iar aici, împărăteasa și Rasputin sînt prezentați drept șpioni germani. Oamenii cred în asta chiar mai ceva decît în adulterul țarist. Pentru că asta explică măcar cumva eșecurile de pe front.

Pe un asemenea fundal informațional, de regulă, și se produc revoluțiile. Mai ales atunci cînd însuși țarul lipsește. El este în joc, l-a substituit pe marele cneaz popular Nicolai Nicolaevici și-și asumă toate eșecurile militare. Pur și simplu a fujit de probleme. ȘI așa și nu s-a mai întors.

Încă? Poftim. Petrograd, capitala — devin baza inițiale pentru trupe. În momentul evenimentelor revoluționare, acolo se adună 300 de mii de țărani înarmați. Probabil, în capul cuiva ar fi venit ideea că nu ar fi rău, pentru orice eventualitate, să fie pe aproape slugari înarmați. Ei, însă, au obosit să mai împuște în cetățeni la fel de flămînzi care se trudesc pentru o bucată de pîine la fel ca și dînșii și ei, pur și simplu, au întors armele împotriva țarismului amintindu-i despre toate, începînd cu iobăgia.

Istoricul din Sankt Petersburg, Lev Lurie relatează despre subofițerul Kirpicinikov din regimentul Volîni, care, pur și simplu, l-a împușcat pe comandant drept răspuns la ordinul aceluia de a acționa împotriva revoluționarilor, după care tot regimentul a trecut de partea revoluționarilor lansînd, în acest fel, o reacție în lanț de alăturare a armatei la revoluție.

Ei, știți cum e — de la un chibrit a ars Moscova, iar marele revoluții au început de la un om cu numele de familie Kirpicininikov. Foarte și foarte simbolic. Incapacitatea oricărei autocrații, timpul căreia a plecat, să se adapteze lumii în schimbare rapidă, transformă orice pas în gafă, iar într-un final, duce la rezultate diametral opuse. Este întotdeauna mai simplu să răstorni caricatura țarului.

Nu a fost o răsturnare de curte, ci o revoluție a maselor

Caricatura oricărei autocrații apare și din cauza incapacității de a evalua adecvat propriul rol în circumstanțele istorice create.

Este bine cunoscută, spre exemplu, reacția lui Nicolai la încă o avertizare despre posibilitatea unor eruperi revoluționare: «Oh, din nou despre conspirații, așa și m-am gîndit că despre asta este vorba, mi s-a spus și mai înainte. Oamenii buni și simpli își tot fac griji. Eu știu, ei mă iubesc pe mine și pe mama noastră Rusie și, desigur, nu-și doresc nicio revoluție. Ei, probabil, au mai multă minte decît alții». Cam așa. Și ceea ce este caracteristic, sistemul este format în așa fel încît acest idiotism infantil se răspîndește și în imediata apropiere și se transmite în continuare pe toată verticala puterii. Spre exemplu, toate rapoartele despre revoluție, ministrului afacerilor interne — un protejat a lui Rasputin, le punea prostește sub raft și spunea: «În Rusia nu este și nu va fi revoluție. Dumnezeu nu va permite». Și s-au încheiat toate cu faptul că țarul a aflat despre dezordini abia în a treia zi.

Împărăteasa, la rîndul ei — prima persoană în lipsa țarului, are propriile surse de informație. Iată ce-i scrie ea lui Nicolai: «Prietena mea Lili a discutat cu căruțașii. I-au spus că la ei au venit studenții. Și le-au spus că dacă vor ieși de dimineață se va trage în ei. Ce tipi depravați. Desigur, căruțașii și mecanicii de tren protestează. Dar ei spun că asta nu se aseamănă cu anul 1905, pentru că toți te adoră și nu vor decît pîine. Ce vreme caldă afară».

Tendința de a se asocia cu poporul și statul este caracteristică pentru orice autocrație. Inclusiv pentru cea de la noi, care este destul de caricaturizată.

Să ne amintim despre recentele declarații ale președintelui Parlamentului despre faptul că formarea Guvernului nostru, nici mai mult, nici mai puțin, a salvat țara de la dispariție. Numai uitați-vă cît de bine se combină cu vorbele împărătesei, fixate de ambasadorul francez: «Țarismul este însăși Rusia. Rusia a fost fondată de țari». Practic unu ca unu. Eu sînt convins că și actualii conducători autocrați ai Moldovei sînt ferm convinși că fac un mare bine poporului și țării. Și de aceea sînt de neînlocuit.

Este o anabioză informa¬țională, această convingere în dragostea necontenită a poporului, lipsa unul fit back adecvat, în consecință, imaginea distorsionată a realității, amintirea despre dispozițiile reale în societate, întotdeauna, face glume proaste pe seama autocraților. Fie că acum o sută de ani, fie că acum.

Păi uitați-vă: în loc să atragă atenția la problemele sociale stringente, problema lipsei cererii de intelectuali, sclavia țăranilor, condamnarea proletariatului, el, spre exemplu, caută conspirații într-un mod maniacal. Conspirații au fost, la ele au participat elitele de atunci, industriașii, politicieni, generalitatea, inclusiv membrii familiei sale, cneji mari, epuizați de Rasputin, de consolidarea rolului Alexandrei Fiodorovna, de înrăutățirea bruscă a reputației monarhiei. Însă, ei pregăteau o răsturnare calmă, familială, de curte, dar nicidecum o revoluție. Aceste planuri au fost schițate pentru mai tîrziu, pentru luna aprilie. De unde să știm dacă s-ar fi sau nu produs — acestea sînt afaceri de familie. Principala rădăcină a răului pentru sine și regim, țarul o vede în Dumă. În Dumă stă majoritatea cea mai loială: cadeți, octombriști — păpușele. Tot ce-și doresc ei, este fondarea așa numitului «minister responsabil», un guvern subordonat Dumei.

O cerință a vremii de altfel. Însă, nicio autocrație nu are înclinații spre altruism politic, nu vrea să împartă puterea. Pentru că asta nu va mai fi, deja, autocrație, atît de dorită, chipurile de popor. Gîndiți-vă, ultima dată el refuză șefului Dumei, Rodzeanko, în fondarea ministerului responsabil pe 27 februarie 1917, cînd revoluția era deja în toi. Mai mult decît atît, a pregătit un ucaz pentru dizolvarea Dumei. Ulterior, el va semna, totuși, manifestul despre dăruirea guvernului subordonat Dumei, dar nimeni nici nu va mai observa acest lucru. Toată lumea așteaptă doar manifestul de abdicare de la tron.

În tot acest timp — pe 25,27, președintele Dumei de Stat, un grăsan insuportabil și cicălitor — cum spunea el — Rodzeanko, trimite telegrame disperate: «la Petrograd este anarhie. Guvernul este paralizat. Diviziunile militare se împușcă reciproc. Pe străzi este dezordine, se aud împușcături. Îl rog pe Dumnezeu ca vina să nu cadă pe monarh. Situația se înrăutățește. A venit ultimul ceas, cînd se decide soarta patriei și dinastiei». Și doar acum, după aceste telegrame, el a înțeles că în spatele dezordinilor nu stau acei palavragii din Dumă și nu ei controlează situația, că nu este o revoluție de curte organizată de elite. Pe străzi a ieșit poporul, evident, poporul țarului, care tare mult își dorește pîine.

Orice autocrație este condamnată. Și se încheie cu sărbătoarea Libertății

Revoluția din februarie, în ferma mea convingere, a fost clasică, o adevărată revoluție colorată fără metodica lui Gene Sharp și Victoria Nuland. A fost o revoluție spontană și furioasă. Care a lovit exact și fără milă în cel mai slab loc — în autocrație. Acolo unde este putred.

Autocrația noastră de astăzi merge exact pe aceeași cale pe care a mers Nicolai. Ea caută conspirații, luptă împotriva opoziției, distruge partidele politice, reputația liderilor acestora. Pe cînd pericolul real, așa cum arată experiența lui februarie, este anume în acest popor iubitor care vrea pîine. Și care, după abdicare, nu și-a mai dorit un alt țar, niciun fel de altă autocrație.

Așa deci, pentru ca să nu fie niciun fel de iluzii. Totul de la scriitorul Paustovski și poetul Blok și pînă la filosoful Berdeaev, descriu cele întîmplate ca pe o sărbătoare, sărbătoare a eliberării. Libertatea este principalul termen al acelor zile. Plus, tuturor — de la țărani la poeți, le-a fost clar că ei, de fapt, au trăit într-un stat capturat. Și iată acum, cînd a căzut monarhia, societatea s-a eliberat. Mii de ani sub conducerea țarilor, trei sute de ani sub conducerea dinastiei Romanov — și iată, în sfîrșit, libertatea și niciun fel de loialitate care, chipurile, curge în sîngele poporului. S-a constatat că, în sînge, curge, de fapt, visul la libertate. Nimeni nu a plîns după el. Și chiar marele cneaz Kirill mărșăluia în acele zile cu funda roșie la gît.

În realitate, acest proces este inevitabil — de acum o sută de ani și de astăzi. Orice autocrație este condamnată din punct de vedere istoric. Și nu contează dacă a fost creată acum o 300 de ani în laboratorul dinastiei Romanov, or, s-au cățărat în capul nostru din zona codrului moldovenesc. Schema este una și aceeași. Important este că totul se termină cu o sărbătoare. Sărbătoarea eliberării. Care sper că va fi, într-o zi, și pe strada noastră.скачать dle 10.6фильмы бесплатно