Pămîntul asuprit

Cum a «dezvoltat» agricultura Basarabiei regimul român de ocupație

Sub povara impozitelor

După natura lor, țăranii sînt pașnici. Însă, anume locuitorii de la sate au fost principalii participanți la răscoala de la Hotin și după reforma agrară română — răscoala de la Tatarbunar. Țăranii basarabeni, hoțiți prin reforma agrară, au fost obligați să plătească sume imense de răscumpărare pentru pămînturile sărăcăcioase slab cultivabile, care li s-au lăsat drept parcele.

Majoritatea țăranilor nu aveau nici bovine de lucru și nici unelte agricole de bază. Veniturile acestor gospodării, care se bazau pe munca manuală istovitoare, scădeau rapid. La hoția țăranilor a contribuit și monopolizarea procesului de vînzare a produselor agricole: cu banii cîștigați din vînzarea roadei, majoritatea țăranilor, nu era capabilă nici măcar să-și acopere costurile de producție. Pentru a lega tei de curmei, țăranii apelau la împrumuturi bancare sau de la cămătarii care impuneau un procent fabulos. De multe ori, datoriile țăranilor depășeau valoarea terenurilor pe care le aveau în proprietate. Impozitele au falimentat definitiv țărănimea: în 1937 existau 52 de tipuri de impozite și 150 de taxe. Oamenii nu aveau cu ce să plătească, organele fiscale, cu ajutorul jandarmilor, recurgeau la colectarea forțată a impozitelor și lăsau oamenii fără proprietate. În 1931, un ziar scria că agenții fisc-ului se comportă ca niște gardieni, dau buzna în casele țăranilor, le iau ultimele lucruri, iar uneori, nu lasău nici măcar un protocol cu descrierea proprietăților confiscate. Către anul 1940, două treimi din gospodăriile țărănești din Basarabia erau falimentate.

Iată cum descrie evenimentele acelor vremuri portalul informațional http: //library. sgu. ru: «militarii români, care au acaparat Basarabia, i-au făcut stăpîni pe moșieri și burghezi cărora le-a transmis bogățiile ținutului, pămînturile, livezile vaste, vița de vie și plantațiile de tutun. Populația lipsită de drepturi este supusă samavolniciei siguranței, funcționarilor și jandarmilor — suportul puterii românești».

Săracii devin și mai săraci

Fiind nesiguri că se vor reține mult în Basarabia, acaparatorii au furat totul ce era posibil: pîine, grîu, zahăr, inventar de tot felul. Populația era condamnată la foame, sărăcie și moarte. Între timp, în Basarabia — bogată în terenuri agricole, 88 la sută din numărul populației era antrenată în agricultură. Pînă la ocupația română, în 1913, suprafața semănăturilor cu cereale era de 2 549 000 ha, iar recolta de cereale era în mediu de 2 620 000 tone pe an; 50 la sută din această cantitate se exporta. În «exportul rus» de cereale Basarabia ocupa 10 %.

Pămînturile bogate și clima favorabilă din Basarabia asigurau dezvoltarea horticulturii, viticulturii și cultivării tutunului. Recolta de struguri în Basarabia ajungea pînă la 5 milioane de centere. În afară de aceasta, se exporta anual circa 2 milioane de puduri de fructe și 1410 vagoane de legume. Din Basarabia se mai exporta tutun, pește și sare. Pășunile nemaipomenite facilitau dezvoltarea procesului de creștere a vitelor. Conform datelor statistice oficiale române, în 1916, în Basarabia se numărau 2 717 672 capete de vite mari cornute și cai. Pînă la ocupația română, de rînd cu agricultura, în Basarabia se dezvolta și industria alimentară — producerea făinii, uleiului, vinului. În afară de aceasta, la Chișinău exista industria pielăriei și tutunului, iar în județul Akkerman — industria pînzei.

În perioada ocupației românești, agricultura și industria Basarabiei au fost devastate, populația falimentată. Acaparînd Basarabia, guvernul român, speriat de revoluția din Rusia și manifestațiile țărănești chiar din Basarabia, s-a văzut nevoit să implementeze reforma agrară, care nu a lichidat proprietatea moșierească în Basarabia, deși legea reformei stabilea o suprafață maximă de 100 ha pe care putea să o dețină în proprietate o gospodărie. Legea cu privire la reforma agrară în Basarabia a fost un model de cazuistică de tot felul. Reforma a fost implementată de funcționarii corupți specializați în mințirea țăranilor.

Pentru ca moșierii să-și păstreze terenurile mari de pămînt, legea guvernului român lăsa inviolabili așa numiții moșieri de «gospodării culturale» cu tot felul de culturi și suprafețe tehnice ocupate de grădini și plantații de viță de vie. Moșierii în a căror familii erau persoane cu studii agrare, primeau pentru fiecare asemenea persoană suprafețe suplimentare de teren de pînă la 100 ha. În consecință, moșierii își păstrau terenurile pe care le aveau în proprietate și încă de cea mai bună calitate.

Pe o suprafață considerabilă de terenuri înstrăinate, conducătorii români au creat gospodăriile de culaci. Ei împărțeau gratuit terenurile mari ofițerilor, funcționarilor și jandarmilor români. Țărănimea săracă și din clasa de mijloc primea suprafețe mizere de pămînt și, în scurt timp, s-a pomenit și mai subjugată din cauza plăților de răscumpărare exorbitante, lipsa inventarului și impozitelor de stat exagerat de mari. După reformă, numărul gospodăriilor țărănești fără pămînturi sau cu foarte puține terenuri, care dețineau doar 1-2 ha, în unele județe, a ajuns pînă la 50 la sută. La fel de mare era și numărul gospodăriilor fără cai și bovine.

Stratificarea satului basarabean

Reforma agrară și domnia ulterioară a boierilor români au accelerat stratificarea satului basarabean. Țăranii au primit pămînt contra unei răscumpărări foarte mari, iar pentru achitările neregulate puteau să rămînă fără terenuri și, de multe ori, parcelele retrase intrau în proprietatea culacilor. O parte a țărănimii, chiar dacă a primit pămînt, în lipsa inventarului, s-a încurcat în datorii. De multe ori, funcționarii români scoteau cadrele de la uși și ferestre din casele țăranilor cu datorii. În satele basarabene, apariția funcționarilor români era percepută ca un mare dezastru.

«Cînd perceptorul își făcea apariția în sat», — anunța Ziarul «Dimineața» din 8 octombrie 1928, — «oamenii aleargă în toate părțile ca nebunii, în cîmpuri, sau se ascund în beciuri. Percepția (locul unde se adunau averile colectate de la oameni — nota red.) se aseamănă cu o piață interpretativă — plină de lucruri jalnice și mobilă scoasă din casa țăranilor». Lipsa bovinelor de lucru și a inventarului, impozitele exorbitante, lipsa pieței de desfacere, politica hoțească a băncilor, subminarea drepturilor a adus țărănimea basarabeană la sărăcie extremă. Recolta scădea continuu. Secetele, în consecința degradării procesului de prelucrare a pămîntului, au devenit biciul țăranului basarabean. Dominația de 22 de ani a satrapilor români a dus la devastarea totală a agriculturii ținutului. Suprafața însămînțată din Basarabia s-a redus cu peste 100 000 de ha. Restul suprafețelor se prelucrau prin metodele strămoșilor, iar recolta era foarte și foarte modestă.

Viticultura și tutunăritul au dispărut, grădinăritul s-a redus de 5 ori. Pomii fructiferi erau defrișați chiar de proprietari pentru că impozitele pentru aceștia depășeau cu mult veniturile pe care le ofereau. Numărul capetelor de bovine pentru lucru s-a redus cu aproape 50 la sută.

Situația dezastruoasă a agriculturii din Basarabia a fost nevoit să o recunoască pînă și ziarul românesc «Argus» într-un articol din 17 februarie 1940. Publicația face următoarea caracteristică bovinelor de lucru în satul basarabean: «La o mie de cai nu pot fi găsiți mai mult de 40-50 de capete bune. În Basarabia există sate în care se numără 1-2 perechi de boi sănătoși, restul — numai piele și os, care nu mai sînt buni nici pentru tracțiune, nici pentru sacrificare».

Pierderea piețelor strategice...

A contribuit la distrugerea economiei ținutului și ruperea Basarabiei de piețele interne ale URSS și Portului Odessa. Acest lucru devine clar dacă e să urmărim relațiile Rusiei cu Basarabia, create istoric pe parcursul secolului precedent.

Toată agricultura și industria Basarabiei erau strîns legate cu Rusia. Basarabia primea cărbune din Donbass, petrol din Baku, manufacturi din raionul industrial din Moscova. Pîinea basarabeană se exporta pe piețele externe prin Portul Odessa. Pînă la ocupația română, Basarabia exporta prin Portul Odessa și pe calea ferată ucraineană, circa 2 milioane de tone de diferite produse agricole. Vinurile basarabene, fructele, tutunul și sarea erau comercializate de piața rusă. Odată cu ocupația această piață a fost pierdută, iar România, care ea însăși scotea din Basarabia produsele agricole, nu putea să devină noua piață a ținutului. Bogata Basarabie, privată de relațiile sale istorice firești cu Rusia a fost condamnată de ocupanți la devastare absolută.

Apendicele neprestigios al României

În acest fel, Basarabia ocupată de România a fost transformată într-un apendice agrar al țării înapoiate cu rămășițe considerabile de feudalism și care, însăși, se afla în robia marilor puteri occidentale. Ținutul era suspus unei exploatări nemiloase din partea autorităților României și monopoliștilor internaționali. În anii de ocupație, din Basarabia s-au scos cel puțin 60,4 miliarde de lei doar sub formă de impozite. Conștientizînd faptul că Moscova nu se va împăca cu anexarea Basarabiei, că domnia oligarhiei române în ținut poartă un caracter temporar, Bucureștiul nu era interesat să dezvolte aici forțe producătoare. Degradarea vieții economice a fost determinată și de politica credito-tarifară rea intenționată a Bucureștiului, care venea să îngrădească economia metropolei de concurența din partea industriei și agriculturii basarabene. În 1929, suma creditelor primite de Basarabia era de 9 ori mai mică, iar în 1933 — de 25 de ori mai mică decît suma accesată de ținut în 1914.

În interesul industriei uleiului din România «internă», în 1930, autoritățile decid să majoreze tarifele pentru exportul uleiului de floarea soarelui din Basarabia cu 105 %. Tariful feroviar pentru transportul unui vagon cu făină din Basarabia era cu aproape o treime mai mare față de tariful corespunzător aplicat pe teritoriul României. Așa cum au remarcat industriașii basarabeni în 1939, «în cazul în care toate celelalte condiții de dezvoltare ar fi fost egale, această unică diferență ar fi fost suficientă pentru a pune, pentru totdeauna, provincia noastră în cea mai proastă poziție».

Cota Basarabiei în producerea industrială a «României mari» se reducea constant: din 1919 pînă în 1937, numărul întreprinderilor de tip fabrică-uzină s-a redus de la 9 la 5,7 %, pe investiții de capital — de la 6 pînă la 1,6 %, după resursele disponibile — de la 3 la 1,6 %, după numărul personalului de deservire de la 4 pînă la 2,8 %, combustibil — de la 3 la 1,4 %, după costul producției — de la 4 la 2,3 %. În anul 1936, cota Basarabiei în capitalul societăților pe acțiuni era de 0,1 %.

Anii edificării

În perioada sovietică, în Moldova a fost creată o industrie multisectorială, care s-a dezvoltat activ pînă la sfîrșitul anilor 80 ai secolului trecut. Nivelul de viață al populației era mai mare comparativ cu multe alte regiuni din URSS.

În iarna anilor 1944 — 1945, în Moldova s-au adus utilaje pentru 22 de întreprinderi mari. Moldovei i s-a transmis 20 000 de tone de metale negre, 226 000 tone de cărbune, 51 000 tone de produse petroliere. În 1945, producția constituia 48 % în energie electrică, 36 % pentru tricotaje, 84 % — ulei vegetal, 16 % — zahăr, 46 % — încălțăminte din piele și 42 % — pentru cărămizi de la nivelul anului 1940.

Au fost restabilite 226 de colhozuri și 60 de sovhozuri. Din alte republici ale URSS, în mod special din RFSSR, în Moldova s-au adus 17,4 tone de semințe, circa 17 300 de cai, 47 700 de oi, 10 800 de capete de bovine mari cornute, tehnică pentru prelucrarea pămîntului ș. a. m. d. Însă, în legătură cu foametea, care a început în anul 1946, numărul bovinelor s-a micșorat treptat. Respectiv, din numărul total de 25 000 de oi și capre aduse din RFSSR, către anul 1947, au rezistat cel mult 18 000.

Din cauza politicii agrare devastatoare a regimului român de ocupație în perioada de pînă la 1940, precum și în anii 1941– 1944, în Moldova ca și în restul regiunilor URSS, în 1946 a început foametea. Anul 1945 a fost unul secetos, iar după marele Război pentru Apărarea Patrie, în Basarabia s-a creat o situație alimentară deosebit de complicată.

În legătură cu acest fapt, guvernul URSS a luat decizia de a scuti Moldova de livrările unor tipuri de produse pentru Armata Roșie și alte republici unionale. Începînd cu anul 1947, din alte republici ale Uniunii Sovietice se aduceau în Moldova alimente suplimentare.

În februarie 1952, guvernul URSS a adoptat decizia «Cu privire la dezvoltarea ulterioară a industriei alimentare în RSSM». Acest fapt a determinat orientarea dezvoltării economice a republicii — crearea unui centru al industriei alimentare mari. Se extindea baza materiei prime: sporeau semănăturile de sfeclă de zahăr, creștea suprafața livezilor, viței de vie ș. a. m. d. În perioada anilor 1951– 1958 au fost date în exploatare 98 de întreprinderi de stat mari, precum și o mulțime de ateliere. Procesul de reorganizare a agriculturii Moldovei, în mare parte, a fost încheiat la sfîrșitul anului 1950.

În anii 50–60 s-au produs schimbări semnificative în structura industriei. De rînd cu industria alimentară, aici, a fost fondată practic de la zero industria constructoare de mașini și prelucrarea metalelor, fabricarea instrumentelor, electroenergetica, producerea materialelor de construcție. Erau lichidate diferențele culturale și de viață dintre sat și oraș, deoarece fiind dotată cu mașinării, treptat, agricultura se apropia de întreprinderile industriale; un șir de sate-colhoz s-au transformat în așezări orășenești. Un șir de întreprinderi industriale executau comenzi ale sectorului de apărare, iar mai tîrziu — a sectorului cosmic.

Viziuni peste secole

Justificînd dezastrul regimului militar de ocupație pe teritoriul Moldovei, devastarea totală a țării, actualii unioniști încearcă să demonstreze că, chipurile, Basarabia a fost deja așa. Însă, faptele denotă absolut contrariul.

La mijlocul secolului al XVII-lea, s-au activizat relațiile bilaterale între Cnezatul Moldovenesc și Rusia. Negocierile cu privire la includerea sa în componența Rusiei s-au purtat în anii 1654- 1657 și 1674, Rusia însă a fost nevoită să dea răspuns negativ din cauza posibilei acutizări a relațiilor cu Polonia și Imperiul Otoman.

Domnitorul moldovean, Dimitrie Cantemir l-a ajutat pe țarul rus Petru I în campania sa de pe Prut (anul 1711). În anii 1780, după războiul cu Turcia, teritoriul Cnezatului Moldovenesc a nimerit sub protecția Rusiei, iar pe 16 mai 1812, a intrat oficial în componența Imperiului Rus. Din acest moment și pînă în 1917, teritoriul Republicii Moldova contemporane (de la Prut la Nistru) s-a numit «Basarabia».

Faptele fiabile denotă că populația Cnezatului (principalul indicator al dezvoltării sale economice) s-a majorat de la 200 de mii de oameni (în 1812) pînă la peste 2,5 milioane de persoane (în 1915).

În 1818, la Chișinău locuiau doar 5 mii de oameni, iar orașul, conform amintirilor contemporanilor, prezenta în sine o asociație haotică a cîtorva sate construite fără un plan și regularitate.

Iar la începutul secolului XX, era deja al cincilea după numărul populației în Imperiul Rus, prezentînd în sine un oraș european modern cu construcții regulate, iluminare electrică, tramvai, sistem de canalizare și alimentare cu apă. Alte localități din Basarabia — Bender, Bălți, Akkerman, de asemenea, s-au transformat în orașe în deplin sens al cuvîntului.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, volumul comerțului intern și extern din Basarabia era în permanentă creștere, totodată, exportul a prevalat asupra importului. La mijlocul secolului XIX, numărul iarmaroacelor a crescut pînă la 35. În Basarabia se construiau căi ferate (în 1871 a fost inaugurată calea ferată între Chișinău și Tiraspol, a început construcția liniei pînă la Odessa), a crescut volumul producției agricole (numai recoltarea anuală de pîine a sporit, în 80 de ani, de 13 ori!).

La realizarea materialului au fost utilizate informații preluate de pe site-urile http: //kosarev.press.md/Utopia-life. htm, http: //library.sgu.ru, https: //ru.wikipedia.org/wiki, russkievesti.ru, http: //actualitati.md, https: //www.kp.md/daily/26576.4/3591322/

Ana Vetrovaскачать dle 10.6фильмы бесплатно