Maluri ale divizării sau ale înţelegerii?

Interesele omului care trăieşte pe unul şi pe celălalt mal al Nistrului — oare ele nu dictează necesitatea ca acestea să devină maluri ale păcii şi prieteniei?

Mai mult de douăzeci de ani, Moldova există în stare de separare. Asemenea situaţii sunt în lume destul de multe. Şi douăzeci de ani nu constituie limita unei astfel de stări de lucruri. Există ţări, ca, de exemplu, China şi Taiwan, teritoriul cărora e separat de aproape şaptezeci de ani. Dar dacă în cazul dat China continentală şi insula Taiwan sunt despărţite de mile marine şi de motive politice aproape de neînvins, ţara noastră a fost divizată de bătrînul rîu Nistru, care a văzut multe de toate în timpul dăinuirii sale.

Malurile drept şi stîng există într-un fel de paralelism reflectat. Problemele ce le au ambele maluri sunt foarte asemănătoare. Astăzi, şi la Chişinău, şi la Tiraspol, situaţia politică este extrem de instabilă. Oamenii o duc greu, de aceea populaţia şi de aici, şi de dincolo pleacă de acasă în căutarea unei vieţi mai bune.

Generaţie fără pocăinţă

S-ar părea că poate fi un motiv ca să se uite de supărările de altădată, să fie lăsate la o parte neîncrederea şi stereotipele propagandistice, pentru a percepe că, mai departe, situaţia se va agrava şi mai mult. Ţara învecinată, atît de tulburata Ucraină, care de multă vreme nu-şi găseşte calea pe care să poată păşi fără de război, sporeşte riscul unui conflict militar cu consecinţe imprevizibile pentru toţi cei ce locuiesc în regiune, indiferent de faptul drept cine se consideră ei — ucraineni, moldoveni, ruşi, români, găgăuzi, bulgari..., putem continua şi cu alţii.

Ţara noastră este populată dens şi pestriţ. Aşa s-a trăit aici pe parcurs de secole. Tinerii se căsătoreau, îşi sărbătoreau nunta împreună cu toţi vecinii, cu ei împărţeau după aceea greutăţile. Oamenii au luptat umăr la umăr împotriva fasciştilor, după aceea au ridicat oraşele distruse de război, au ajuns pînă la perestroica gorbaciovistă, lua-u-ar naiba! Şi pe neaşteptate s-au separat în două părţi adverse, uitînd lucrurile bune, înţelepte şi veşnice, care au fost pînă la asta între ei.

Să ne amintim că divizarea ţării, practic, a avut loc odată cu instalarea independenţei. Dar cu un zîmbet ironic şi amar al istoriei: «Aţi dorit să trăiţi de sine stătător, fără o mînă tare? Poftim!». Astfel, am început să trăim de sine stătător. Şi nici pînă acum nu ne putem da seama cum de s-a întîmplat că prietenii de ieri, multe dintre rude şi colegi s-au ciocnit într-o confruntare armată... Am ajuns să luăm armele în mîini... Şi s-a vărsat sînge... Dar nu ne-am pocăit nici pînă acum pentru asta... Aşa şi am rămas împărţiţi în două... De două decenii, umblăm de jur-împrejurul «discuţiilor-negocierilor», fără a găsi o modalitate de reunificare ce ar fi acceptată reciproc.

Dividendele unui arbitraj

Totodată, în toţi aceşti ani, atît de mult adoraţii «fraţi mai mari şi iubiţi pe veci» nu uită să ne sugereze cum să negociem. Aceşti flăcăi îşi fac jocurile lor geopolitice, de aceea, în linii mari, nu-i doare nici în cot de separarea noastră. Pentru ei contează să-şi întărească interesul lor în regiunea noastră. De aceea sunt gata să-i sprijine pe toţi nemernicii şi hoţii de la putere, doar ca să-şi apere aceste interese, de altfel, foarte depărtate de ale noastre.

Între timp, diferiţii funcţionari europeni înalţi, care, pe parcursul a şase ani sprijinind povestea cu «istoria de succes» a Moldovei şi conducerea noastră compromisă, prin asta au condus la furtul unui miliard de dolari din trei bănci şi, în plus, au lăsat să se înţeleagă că deloc nu sunt interesaţi ca divizarea ţării noastre să dispară. Iar conducerea noastră (îndeosebi partea ce ţine de partidul lui Ghimpu) este interesată ca malul drept şi cel stîng al Nistrului să vieţuiască cît se poate de mult timp în paralelismul reflectat al problemelor, fără careva încercări de a se unifica.

Iată de ce este promovat unionismul făţiş, dar şi cel şi camuflat, iată de ce este atacat atît de agresiv stratul valoric al Marii noastre Victoriii comune asupra fascismului. Şi o fac în mod conştient şi cu un scop bine ţintit, înţelegînd că o asemenea politică îi motivează pe cei de pe malul stîng să promoveze linia «cetăţii asediate», sperînd doar la sprijinul economic din partea Moscovei şi prin asta aprofundînd criza şi apropiind ora inevitabilului crah, deoarece ziua de mîine poate fi mult mai amară decît cea de azi. Asta, de regulă, e soarta paraziţilor — fie din rîndul «fraţilor», fie din rîndul «străinilor»...

Cine şi cînd

Dar interesele omului care trăieşte pe un mal sau pe celălalt al Nistrului — oare ele nu dictează necesitatea de a se proceda astfel, ca ele să devină maluri ale păcii şi prieteniei? Oare Moscova va putea să aibă ceva împotriva unei asemenea abordări a problemei? Dar cine şi cînd va face un pas real spre acest mod de soluţionare a ei? Deocamdată, vedem doar divizare şi paralelism în probleme, şi nici un fel de paşi reali spre apropiere.

La Chişinău avem haos în structurile puterii, lupta unor clanuri împotriva altor clanuri, unionismul ce-şi înalţă tot mai sus capul, discreditarea a însuşi proiectului statal şi torpilarea ţării din toate direcţiile. La Tiraspol domneşte o fază nu mai puţin acută de confruntare între actualul lider transnistrean, Evgheni Şevciuc, şi forţele finanţate de cartelul oligarhic local. Se face tot mai simţită senzaţia apropierii unei furtuni.

Faptul că cei din actuala putere de la Chişinău, care caută verigile slabe în rîndurile partidului în destrămare a lui Filat-Streleţ, nu va activa în planul unui dialog cu malul stîng este evident. Ei nu au nevoie de asta. Dar de asta avem nevoie noi, fiii bătrînului şi înţeleptului rîu Nistru, adică cei care trăim pe ambele maluri ale lui.

Şi acest dialog sunt capabili să-l iniţieze doar adevăraţii patrioţi ai Moldovei inseparabile şi independente — comuniştii. Comuniştii de pe ambele maluri ale Nistrului. Eu aşa cred.

Mihail Lupașco