Noi am iubit și am avut încredere

Este foarte interesant să-i înveți pe copii știință de carte, să le povestești despre ceea ce a fost în trecut, despre ceea ce se întîmplă astăzi și despre ceea ce va fi în viitor

A sosit anul care avea să ne aducă victoria — 1945… Tatăl meu a primit invitație să lucreze în satul Kizil: acolo a fost creat un sovhoz în care urma să fie crescute plante medicinale (războiul mai continua și țara avea nevoie de medicamente). Kizil e un sat mic plin de verdeață în care erau două străzi, un rîuleț și școala în care am mers să învățăm la 1 septembrie. Oamenii mergeau să muncească pe cîmpurile sovhozului cu mare entuziasm. Dimineața se duceau la lucru, iar seara se întorceau de la lucru tot cîntînd. Îmi aduc aminte adunarea la care oamenii au hotărît împreună cum să numească sovhozul lor. Și în mod unanim l-au numit «Biruința» («Победа»).

Peste cîțiva ani, sovhozul nostru a devenit unul dintre cele mai bune din țară, cîțiva muncitori de la noi au fost la Moscova, la expoziția agricolă unională. Eram atît de mîndri de fruntașii noștri — Anatoli Belibov, Cristina Ardelean, Eufrosinia Obadă și mulți alții. Anii de după război n-au fost ușori, dar noi iubeam și eram încredințați că ziua de mîine va fi mai bună.


Cînd eram în clasa a treia, la noi a venit Lidia Nicolaevna. Era o femeie nu prea înaltă, de acum căruntă și cunoștea foarte multe versuri și cîntece. Ne-am îndrăgostit de ea chiar de la primele lecții. Veneam la școală înaintea ei, ca s-o putem întîmpina. Iar băieții întotdeauna îi duceau geanta, pe rînd, ca nimeni să nu se supere. Noi îi povesteam toate noutățile, recitam versuri pe de rost. Ea ne asculta cu atenție pe toți, uneori ne făcea observații în ceea ce privește dicția și ne învăța cum să rostim corect un cuvînt sau altul, ne explica conținutul unor fraze din poezii. Noi am început să citim cărțile lui Pușkin, Gogol, Turghenev. Țin minte cum plîngeam citind povestirea «Mu-mu». Lidia Nicolaevna a pregătit împreună cu noi un fragment din cartea lui V. Kataev «Fiul regimentului», — o povestire despre destinul lui Vanea Solnțev, — și noi l-am prezentat la un concurs din satul Volintiri, ocupînd locul II.

În clasa a treia am fost primiți în rîndurile pionierilor. Cîtă bucurie, dar și cîtă responsabilitate am simțit în timpul acestui eveniment! Citind cartea «Timur și echipa lui» a lui A. Gaidar, am creat un detașament al nostru și îi ajutam pe oamenii în etate: le cumpăram pîine de la magazin, le scriam scrisori pentru oamenii apropiați, făceam curățenie în ograda lor, lucram în grădină. Așa înțelegeam noi datoria noastră de pionier.

În sovhozul nostru era doar școală primară, așa că în clasa a 5-ea a trebuit să mergem la școala din satul Volintiri (la 10 kilometri de satul nostru). În noua școală o aveam ca învățătoare pe Galina Antonovna, care a continuat cu noi lucrul început de Lidia Nicolaevna. Nouă ne erau dragi lecțiile cu ea, pentru că întotdeauna aflam ceva nou. Cu ajutorul ei, am înscenat un fragment din cartea lui V. Korolenko «Copiii din subterană».

Treceau anii. Eu am devenit comsomolistă. Noi, comsomoliștii, îi învățam carte pe locuitorii din sat, organizam subotnice și voscresnice, în fiecare vară lucram în sovhoz și strîngeam salvie, nalbă, beladonă și alte plante medicinale.

În anul 1955 am absolvit școala medie și am hotărît să intru mai departe la studii la institutul pedagogic, deși mama vroia foarte mult ca eu să devin medic. Deci, am intrat la Institutul Pedagogic de la Tiraspol la facultatea de limbă și literatură rusă. Nu-mi era greu deloc, și asta pentru că pînă la asta citisem mult, cunoșteam bine atît literatura rusă, cît și cea străină. La institut de asemenea am avut noroc de pedagogi foarte buni, de la care am învățat nu numai știința literaturii, dar și pe cea a vieții.

După ce am încheiat studiile la institut, am venit să lucrez la școala din sat, străduindu-mă să fiu pentru elevi o învățătoare la fel de bună, cum au fost cîndva pedagogii noștri de aici. Îi învățam pe copii să-și iubească Patria, să iubească limba rusă, să se mîndrească cu scriitorii sovietici, să citească în mod aprofundat, să-i ajute pe oamenii apropiați, să-l prețuiască pe învățătorul lor.

Cu elevii din clasa în care eram diriginte am vizitat Muzeul «A. Pușkin» de la Chișinău, organizam concursuri ale declamatorilor, marșuri pe Nistru cu rămînerea peste noapte pe malul lui, de asemenea și spartachiade. Pentru faptul că în timpul verii au lucrat bine în sovhoz, elevii din clasa mea au fost premiați de administrație cu o călătorie la Odessa, pentru a asista la o reprezentație a circului de acolo. Ei au rămas impresionați mai ales de dresoarea Margarita Nazarova și de leii ei. La încheierea clasei a 7-ea, am organizat «Balul de cit», pentru care fetele și-au cusut chiar ele rochii din țesătură de cit. M-a bucurat mult f aptul că printre elevii mei au fost și cîțiva care au ales să devină pedagogi. Și fiica mea Tatiana de asemenea a devenit pedagog.

Au trecut anii. Micul nostru sat a crescut și s-a transformat într-un orășel plăcut cu multă verdeață, centru raional, care a fost numit în cinstea marelui voievod al Moldovei — Ștefan-Vodă. Dar el nu a devenit ceea ce este astăzi de la sine — așa l-au făcut să fie locuitorii lui, buneii, părinții, elevii mei, constructorii care veneau de prin alte părți. Acum, în localitate sînt 3 școli, 2 grădinițe de copii, policlinică și spital, farmacii, blocuri locative cu mai multe etaje. Noi ne mîndrim cu orașul nostru: cu străzile lui largi, cu piața mare din centru, cu scuarurile pline cu flori, cu școala profesională. Întotdeauna mă bucur mult întîlnindu-i pe foștii mei elevi: Lidia Gurieva, Galea Valah, Zina Vrancean, Slava Dereșev, Valeriu Savcenco și mulți alții. Pentru mine, este deosebit de plăcut că fostul meu elev, Anatolie Lipovcenco, scrie versuri, iar Tolea Șcurpelo e doctor în fizică și matematică și activează într-o instituție de învățămînt superior din capitală.

Un timp am lucrat în calitate de șef al cabinetului metodic la secția raională învățămînt. Organizam multe excursii cu profesorii lingviști. Eram tineri, energici, ne doream să fim în centrul evenimentelor, învățam să ne iubim Patria, munca pe care o facem, să-i iubim pe elevii noștri. Pe parcursul a 32 de ani, am lucrat la școala profesională din orășelul nostru. Întotdeauna am depus toate eforturile ca să le trezesc elevilor interes pentru obiectul meu. Am organizat mai multe seminare republicane. În mod deosebit mi s-a întipărit în memorie conferința la care am supus discuției cartea lui Bondarev «Malul» («Берег»). Sînt fericită că mi-am găsit și eu «malul» meu: școala, profesia de învățător, apoi și cea de pedagog-metodist.

57 ani de muncă au zburat foarte repede, mulți dintre oamenii apropiați și dragi mie nu mai sînt în viață. Astăzi, sufletul meu se bucură cînd mă întîlnesc cu foști colegi, cu foști elevi și ei îmi spun că țin minte lecțiile mele, țin minte cum făceam ore suplimentare, cum organizam concursuri de compuneri, spectacole…

Munca de pedagog este grea, ea nu totdeauna te răsplătește cu un rezultat pozitiv, dar e importantă și necesară. Nu am regretat niciodată și nici pentru o clipă că, pe vremuri, mi-am ales pentru viață anume această profesie. Viața mea și a colegilor mei, — Naira Arutiunean, Ludmila Putina, Valentina Gornostali, — nu a trecut în zadar. Am reușit să facem multe. Și pe toate le-am făcut din tot sufletul și cu mare dragoste pentru Moldova noastră.

Acum, țara noastră trăiește vremuri nu dintre cele mai bune. Ea se confruntă cu migrația în masă a cetățenilor săi, care pleacă în alte țări pentru a-și găsi un loc de lucru. Mulți tineri nu se întorc acasă după studiile ce le fac peste hotare. De jur împrejur auzi vorbe cum că țara nu are viitor și multe altele de felul acesta. Și totuși, va veni un timp cînd viața va reveni în albie normală. Țara va supraviețui! Și la asta vor contribui și pedagogii. Vreau să le doresc colegilor mei niciodată să nu-și piardă curajul, să nu se dezamăgească în elevii lor, chiar dacă ei nu totdeauna le îndreptățesc așteptările».

COMUNIST.MDскачать dle 10.6фильмы бесплатно