«Mă mîndresc atît de mult cu voi, pionierii mei!»

…Cusută, spălată și călcată așa că nu are nicio cută, cucerită în luptele stradale, cravata mea pionierească mi-a devenit și mai scumpă... Pentru toată viața...

…Bătaia festivă a tobelor. Steagul roșu. Cravata roșie în piept legată de tovarășii mai mari. «Fii gata! Întotdeauna gata!»

Am făcut față — sînt pionier. Iar acest lucru, în sufletul meu — pentru mine, pentru toți oamenii care mă înconjoară, sună mîndru. Fericită, am zburat spre casă, în curtea mea natală, pentru ca neapărat să împărtășesc această fericire din viața mea. Sînt demnă, iar acum, nu trebuie să dezamăgesc această încredere care mi-a fost acordată.

... Pe terenul de joacă pentru copii, de lîngă casa părintească, umbla fără treabă un băiețel din vecinătate.

«De ce nu ai fost la școală? Astăzi am fost acceptați în rîndul pionierilor!», am declarat eu cu mîndrie înaintînd pieptul pentru ca cravata roșie fluturată de vănt să nu cumva să rămînă neobservată.

«Am lipsit, nu am vrut să mă duc, mama mi-a permis. Mare lucru, pionier. Tu ai fost acceptată? Nu mai spune. Așa mici nu-i primesc niciodată nicăieri!» Iată așa a spus tăios băiatul.

Ei bine, ai lipsit de la școală, problemele tale. Poate că nu te-au acceptat în rîndul pionierilor și te-ai supărat — și asta se poate înțelege. Da, sînt mică, obișnuită cu asta, cum se spune, adevărul este adevăr. Dar să pună la îndoială faptul că sînt pionier și că așa pur și simplu mi-am agățat o cravată străină — a fost ultima picătură.

După ce am stat puțin pe gînduri, în ciuda înălțimii mele mici, i-am data una între ochi. Și s-a început... Nu mai țin minte cît a durat bătaia. Maturii ne-au separat, și mult timp au încercat să înțeleagă motivul bătăii. Dar rezultatul a fost următorul — genunchi și pumni răniți, vănătăi și cravata roșie ruptă... Catastrofă!

…Cusută, spălată și călcată așa că nu are nicio cută, cucerită în luptele stradale, cravata mea pionierească mi-a devenit și mai scumpă... Pentru toată viața...

În anii copilăriei mele, mișcarea pionierească era foarte puternică. Tot felul de ședințe, manifestații, acțiuni, inclusiv, «detașamentele timuriene», grație cărora pionierii acordau ajutor pensionarilor și veteranilor singuratici și neputincioși. Detașamentului nostru i-a revenit sectorul cu cîteva adrese una dintre care niciunul dintre noi nu avea curajul să o viziteze. O bătrînică singuratică, gîrbovită, năcăjită și certătoare care locuia într-o casă veche, în care rar se aprindea lumina — îi speria chiar și pe maturi. Mai în scurt «am avut noroc», ne-am gîndit noi, dar nu aveam ce face. Tovarășii mai mari ne-au spus că «trebuie», înseamnă că trebuie.

Am venit. În curte nimeni. Băieții s-au bucurat: «Nu este nimeni, dar noi sîntem aici. Așa și vom spune: bătrîna nu era acasă». Cum nu este acasă dacă așa cum ni s-a spus la școală, bătrîna merge greu, anume de asta și are nevoie de ajutorul pionierilor. Ne-am uitat, am verificat. De lucru — foarte mult. De strîns gunoiul din ogradă. De legat arbuștii și florile în grădină, de făcut curat în curte. Am făcut lista obligațiunilor și o oră și jumătate am lucrat. Nouă înșine ne-a plăcut rezultatul. Doar că bătrîna așa și nu a ieșit la noi.

Ziua următoare vom decide ce facem. De lucru la bătrînă, pentru noi — pionierii — este încă mult. Mergem. În curte ne-a întîmpinat o figură gîrbovită a unei femei în etate. Privirea ei pătrunzătoare ne-a stupefiat. Ne-am gîndit că toate ororile ce se vorbesc despre ea în curte vor fi realitate. Imaginația copilărească și fantezia creativă ne jucau festa. «Acum cînd v-a zbura!», au strigat băieții și au zbughit-o. De frică, fetele nici măcar nu se puteau mișca din loc. Stăteau și tremurau.

«Voi sînteți pionierii?»

«Da-a-a», am răspuns noi cu voce tremurîndă.

«Ei, atunci, treceți. Am văzut ce ați făcut ieri. Demult trebuia de făcut curat, dar mie îmi este foarte greu. Astăzi mă veți ajuta. Băieții să taie crengile uscate, fetele cu mine în casă, la bucătărie!».

Iată așa a început istoria, care, ulterior, a trecut într-o adevărată prietenie. Nu trebuia să ni se mai reamintească, singuri alergam în această curte. Care, acum, era îngrijită grație eforturilor noastre. Casa avea geamurile proaspăt vopsite, iar stăpîna parcă nici nu mai era gîrbovită și întotdeauna ne primea zîmbăreț. În acea vară, noi încă nu știam ce este prietenia. Pînă într-o zi.

1 septembrie. Clasa noastră stătea în linie la careul festiv. Elevii — pregătiți din nou să se așeze în bănci. Cum brusc, diriginta noastră s-a agitat, s-a înroșit toată, se pare că ceva se întîmplase. Și iată, prin mulțimea de elevi în primele rînduri ale clasei noastre «B» se profilează figura mică gîrbovită. Baba Nina, așa o numeam noi, era de nerecunoscut. Părul cărunt pieptănat pe spate și prins într-un coc frumos, rochia din acel cufăr vechi pe care nu a mai îmbrăcat-o, așa cum spunea chiar ea, de 40 de ani. Iar în mînă avea multă tartă cu cireșe.

«Copii, scumpii mei. Felicitări cu Ziua cunoștințelor. Am copt asta pentru voi, cu dulceață din cireșe, pe care am fiert-o împreună cu voi. Țineți minte? Nu uitați! Eu mă mîndresc atît de mult cu voi, pionierii mei!».

Olga Dzeatcovschi

Mulțumesc, Pionierie!

În copilărie, eu vroiam tare-tare să devin pionier. Pînă la lacrimi. Pînă la tăieturi în burtă. Îi invidiam pe colegii mei de clasă care fuseseră primiți în organizația pionierească înaintea mea. Pe mine m-au lăsat «să mă coc» pînă la 19 mai, Ziua Pionieriei, deși s-ar fi putut să fiu primit cu mult înainte, pentru că eram considerat printre cei mai buni elevi, învățam numai pe note de «4» și «5».

Perspectiva de a deveni pionier mă bucura și, totodată, mă speria. Pentru un ștrengar de opt ani, nu era deloc simplu să devină pionier.

Mai întîi, a fost o repetiție generală. Noi trebuia să învățăm pe de rost jurămîntul pionierului, legile pionierilor, numele eroilor-pionieri, iar pe lîngă asta, să mai susținem și ceva asemănător cu un examen. Acest examen avea loc în camera pionierească de la etajul doi al școlii. Și tot procesul acesta era dirijat de conducătoarea noastră de pionieri. (Unde ești, conducătoare de pionieri? A-ha, iată unde ești — candidezi la funcția de primar de Chișinău…).

În ajunul intrării, nu am putut adormi multă vreme. Îmi închipuiam că am uitat cuvintele jurămîntului și m-am făcut de rușine pentru totdeauna. După care, învelindu-mă pînă peste cap cu plapuma, repetam a cîta oară în șoaptă cuvintele acelui jurămînt.

Și iată că a sosit ziua de 19 mai, anul 1973. Am fost cu toții aliniați în sala de festivități a școlii. Părinții mi-au cumpărat aproape tot completul pionieresc: cămașă albă cu emblemă pionierească pe mînecă, șorturi de culoare albastră și chiar o curelușă oranj, pe catarama căreia de asemenea era emblema — rugul cu steluță. Doar că nu au putut să-mi găsească nicăieri un chipiu. Cu alte cuvinte, străluceam de bucurie ca o monedă nou-nouță de aramă.

Cravatele le țineam pe umăr cu mîna îndoită și rosteam cuvintele jurămîntului. Spre mirarea mea, nu am uitat nici un cuvînt din acel jurămînt. După aceea elevii din clasele superioare ne-au legat la gît cravatele roșii. Cineva dintre proaspeții pionieri a recitat cunoscutele versuri «Dacă ți-au legat la gît cravata, tu ai grijă s-o păstrezi!». Cu asta, ceremonia s-a încheiat.

Cît privește partea neoficială, bunica mi-a cumpărat o înghețată (cea mai scumpă — 19 copeici, Plombir între două napolitane) și m-a dus la atelierul de fotografiat de pe strada Dimitrov de lîngă cinematograful «Șipka». Acolo unde a și fost făcută această fotografie…

…Îi sînt sincer recunoscător Pionieriei pentru excelentul fundament moral al personalității mele, fundament care e capabil să reziste la cele mai complicate coliziuni ale vieții și care niciodată nu m-a indus în eroare.

Mulțumesc, Pionierie, că ai fost în viața mea, mulțumesc pentru acel nesecat foc al veșnicei copilării, pe care mi l-ai oferit în dar!

Eugeniu Marianскачать dle 10.6фильмы бесплатно