Cînd principiile sînt mai presus de toate

Nina Crasutscaia, veteran al PCRM: «Este necesar să se facă tot posibilul pentru ca Partidul Comuniștilor să-și recapete vigoarea politică de odinioară și să contribuie la consolidarea societății»

Hîrtiile de pe masa de lucru se află într-o ordine ideală. Și nici un obiect de prisos, doar telefonul, un tenculeț de formulare pentru deconturi globale, cîteva rechizite. Ne uităm la faximilul interesant de pe safeul sigilat. «E încă de pînă la revoluție, ne spune dumneaei. E faximilul bunicului meu. S-a păstrat datorită mamei».

— Și cum de ați reușit să păstrați acest atît de valoros lucru?

— Cînd ne-am evacuat, mama a luat din casă nu haine, nu veselă sau careva lucruri de preț, ci diferite certificate, documente. Anume acestea îi erau mai scumpe. Eu păstrez pînă acum pașaportul bunicului, care i-a fost eliberat în anul 1901 în orașul Harkov, în care eu m-am născut în anul 1939. E un pașaport din timpurile Rusei țariste! Mai avem în arhiva noastră și gramote țariste de-ale bunicului.

— Toată viața Dumneavoastră este legată de Chișinău. De ce anume de acest oraș?

— Tata a fost trimis încoace. Iar mama, eu și fratele mai mare am venit la el din Uzbekistan, unde ne-am aflat în anii de evacuare. La sfîrșitul anului 1944, tata a fost numit aici conducător al unui institut de proiectări care urma să se ocupe de restabilirea drumurilor.

Trăiam într-o casă cu două etaje în raionul în care acum se află președinția. Alături de noi, tot în acel cartier, se afla o biserică luterană, care după război a fost transformată în teatru de păpuși și Casă a ofițerilor. Țin minte cum noi, copiii, ne urcam pe turla ei destul de înaltă și priveam de acolo împrejurimile Chișinăului, care se vedeau ca în palmă. După război, rămăsese pustii mai multe case particulare; ce-i drept, ele n-aveau nici uși, nici ferestre. În anul acela, iarna fusese friguroasă și orășenii au făcut cu ele focul în casele lor.

Țin minte și clădirea în ruine a primăriei. În general, toată strada Lenin (acum Ștefan cel Mare) era în ruine. Țin minte cum îi duceau prin oraș pe prizonierii nemți. Noi, copiii, alergam curioși să ne uităm la dînșii, doar știam că sînt dușmanii noștri.

După aceea tata a fost numit director al uzinei de asfalt și beton, care fusese construită la Chișinău. Toată finanțarea venea de la Moscova. Doar la Chișinău nu era pe atunci nimic. Și astăzi, cu regret, oamenii nu prețuiesc multe lucruri, cu părere de rău, memoria generațiilor se șterge. Și asta e strașnic.

Peste un timp, tata a fost chemat la Moscova. Revenind în Moldova, el a creat aici o stație de mașini și ameliorare de importanță unională. Împreună cu lucrătorii și tehnica trimisă de la Moscova, a pus la punct de la zero sistemul de irigare în țară. Doar fără apă pe acest pămînt nu putea fi roadă. Iată un exemplu din timpul Uniunii Sovietice. Da, toți trăiau modest, se poate spune că trăiau la fel. Dar se gîndeau cu toții la țară, la popor, la viitor. Și nu exista între oameni nici un fel de invidie și vrajbă.

— În ce an ați intrat în rîndurile PCUS?

— În rîndurile partidului am intrat în anul 1966. Pînă la asta, am lucrat mult timp în structurile Comsomolului. Am fost și instructor de pionieri în școala din satul Crasnoe, raionul Slobozia, unde mi-am făcut practica la fabrica de conserve «Octombrie»(«Октябрь»). Mai întîi am lucrat la conveier, apoi normator, și abia după aceea am început să lucrez după specialitatea mea de economist.

Pionieria și Comsomolul au fost în timpul sovietic organizații foarte puternice, generatoare ale unui întreg complex educațional, care cuprindea, practic, tot tineretul unei țări enorme. Noi ne aflam între tovarăși de idei, între oameni care tot ce făceau, făceau cu tot sufletul. Pionieria și Comsomolul sînt necesare societății și astăzi, ce-i drept, într-o formulă mai modernă, dar bazîndu-se, totuși, pe principiile lor tradiționale. Principalul e ca tineretul să fie activ, să fie atras în lucruri de folos și pentru sine, și pentru țară.

— Dumneavoastră, ca om al sistemului, aveți sentimentul de nostalgie pentru acele vremuri?

— Nostalgie pentru acele vremuri nu poate fi, pentru că, trebuie să ne dăm seama, este o etapă care a rămas în urma noastră, deci, am trăit-o de acum. Iar acum trebuie să ne concentrăm la problemele zilei de astăzi, să dezvoltăm partidul, comitetele raionale, organizațiile primare ale partidului în condițiile timpului pe care-l trăim în prezent.

Bineînțeles, aș dori foarte mult ca poporul de pe acest pămînt să trăiască mult mai bine, ca statul să lucreze pentru bunăstarea omului, ca în țară să fie ordine și pace. Totodată, aș vrea ca oamenii să țină mai mult la pămîntul lor, la țara lor. Totdeauna să procedeze corect, fără a-și călca pe conștiință, să-și respecte valorile lor naționale… Pentru că astăzi oamenii sînt dezorientați.

Noi, comuniștii, astăzi trebuie să facem tot posibilul, și chiar imposibilul, pentru ca Partidul Comuniștilor să-și recapete vigoarea sa de odinioară și să contribuie la consolidarea societății. Însă chiar și cu acele forțe pe care le avem acum, noi, comuniștii, rămînem alături de oameni. Rămînem o echipă unită, devotată ideilor și convingerilor noastre.

— Unii «activiști» propun ca denumirea partidului să fie schimbată…

— Dumneavoastră v-ați exprimat corect, calificîndu-i anume așa — «activiști». Acești «activiști» nu percep că, schimbînd denumirea partidului, noi vom pierde și ideea, și oamenii, și însuși partidul. Probabil, ei anume așa ar dori să se întîmple. Dar comuniștii vor reuși să mențină vitalitatea PCRM cu ajutorul forței lor din interior. Datorită acestui nemuritor nume — comuniștii — partidul are fața sa și verticalitatea sa interioară.

— Care este forța interioară de sprijin a Dumneavoastră în calitate de comunist?

— Sînt fidelă convingerilor și principiilor mele de viață. Ele s-au statornicit în mine datorită mamei mele. Ea a absolvit gimnaziul din Harkov, l-a impulsionat și pe tata să facă studii. Mama, în primul rînd, m-a învățat să lupt pînă la capăt, să am încredere în puterile mele, să fiu, întîi de toate, om. Întreaga mea viață de pînă acum am consacrat-o oamenilor și muncii pe care o fac.

Să mă apăr pe mine însămi și pe alții m-a învățat tata. El putea să ia apărarea oricărui om. Pentru dînsul, cel mai mult conta personalitatea omului. Eu întotdeauna am făcut la fel — am luat apărarea oricărui om. În orice situație, pentru mine avea importanță faptul că față de om se făcea o nedreptate, de aceea întotdeauna săream să-l apăr. Nu mă gîndeam deloc ce se va întîmpla cu mine după asta.

Sentimentul dreptății întotdeauna l-am avut în ființa mea, uneori chiar mai mult decît era nevoie. Asta, bineînțeles, s-a reflectat și asupra vieții mele personale, dar eu nu regret nimic. Principiile sînt mai presus de toate celelalte. Mie niciodată nu mi-a fost teamă că voi pierde ceva. Da, nu am fost avansată în funcții, nu am deținut posturi înalte, însă întotdeauna am fost un lucrător bun, și asta îi aranja pe toți, inclusiv pe șefi. Dar limba mea… Nu, nu mi-a fost un dușman, dar, pentru că întotdeauna spuneam în față ceea ce aveam de spus, franchețea mea nu le era multora pe plac. Ea îi făcea să se teamă de mine toți secretarii de Comsomol. Dar nici asta nu mi-a știrbit integritatea.

— Ce nu-i ajunge societății noastre de astăzi pentru ca lucrurile să meargă bine?

— Cu regret, oamenii nu s-au învățat să aprecieze corect fenomenele negative. În toate domină superficialitatea. Mulți continuă să vorbească de rău PCRM pentru faptul că, în 2009, n-a cumpărat votul «de aur» ca să se mențină la putere.

Dar noi nu puteam să mergem împotriva conștiinței noastre. Partidul nu putea să renunțe la principiile sale. Noi niciodată n-am folosit și nici nu vom folosi metodele pe care le folosesc cei ce se află acum la guvernarea țării.

Marina Țurcanскачать dle 10.6фильмы бесплатно