Marcat cu aurul istoriei

 

Pe comunistul Mihai Vieru, decorat pentru munca sa cu mai multe ordine, îl cunosc bine și îl respectă toți locuitorii satului Coșcalia din raionul Căușeni. Mulți ani de-a rîndul el s-a aflat în fruntea brigăzii legumicole, care, în acele timpuri, a reușit să depășească toate recordurile în producția de legume. Și acum, la cei 82 de ani ce-i are, e un membru al PCRM la fel de activ, un om energic și un tovarăș devotat.

— Acei ani de bună seamă au fost grei pentru toată lumea, ani cu foamete. În timpurile cînd se ducea război cu nemții, eram un băiețandru, însă îmi dădeam bine seama cît de necruțători sînt fasciștii — am văzut-o cu ochii mei. Dar mai mult decît asta am memorizat momentul cînd se apropiau trupele sovietice. Atunci pe nemți i-a năpădit frica și ei au început să-și strîngă în grabă lucrurile. Iar bătrînii noștri au săpat o tranșee ca să ne adăpostim în ea cu toții în timpul bombardamentelor. Nemții, văzînd că noi ne ascundem în tranșee, au aruncat în ea o grenadă, ca să ne omoare. Dar, spre norocul nostru, grenada n-a explodat.

— După aceea nemții s-au pus pe fugă, nu le mai ardea de noi. Apoi au venit soldații sovietici. Noi i-am întîlnit cu multă bucurie. Nu eram bogați în bucate, i-am servit doar cu lapte. Ei au băut laptele și au plecat mai departe. Iar pentru noi a început viața pașnică. Foarte degrabă ea urma să ne aducă și foametea. În anii de război și de foamete, noi făceam supă din lobodă, mîncam și alte ierburi, prindeam ciori, țistari, uneori cîte 10-15. Pieile țistarilor le predam cu cîte 10 copeici bucata. După aceea s-a întors tata de pe front, el a trecut războiul, cum se spune, de la și pînă la.

— Pe mine m-au educat nănașii părinților mei. În familia noastră erau șase copii, eu — al șaptelea. Complicat lucru să hrănești atîtea guri. Un litru de lapte mama îl adăuga cu apă și făcea mămăliguță. Asta și era mîncarea noastră, în cel mai bun caz. Cînd am împlinit doi ani, părinții m-au dat să mă crească nănașilor săi — aceștia n-aveau copii. În felul acesta am nimerit în Coșcalia, unde am trăit întreaga mea viață. Iar cu frații mei s-a întîmplat o nenorocire. Asta de acum după război. Mai întîi, s-a prăpădit fratele Costea, pe urmă a dispărut fără urmă și fratele Gheorghe. Nimeni nu știe ce s-a întîmplat cu dînșii. Sora a murit de tifos încă fiind tînără. În anii ceea, pe la noi bîntuiau multe boli înspăimîntătoare.

— Cel care m-a educat, bunelul Efim, a participat la Primul Război Mondial. Și el deseori își amintea cum lor acolo, pe front, li se spunea că va veni un timp cînd fiecare om va avea pămîntul lui, și că despre asta le spune tuturor Vladimir Ilici Lenin. Pe soldați asta îi însuflețea, ei îi aplaudau pe oratorii care le vorbeau despre aceste lucruri nemaiauzite de dînșii pînă atunci. Dar mai tîrziu, după cum se știe, s-a întîmplat anume așa cum le spuneau acei oratori. Bunelul în general povestea multe despre ceea ce a fost în trecut. De exemplu, cum erau nevoiți să lucreze pentru români. Cum argaților moldoveni care culegeau struguri li se puneau botnițe la gură, ca să nu poată mînca poamă. Erau hrăniți prost, mai mult cu lapte și mămăligă, iar la sfîrșitul sezonului boierii români le scoteau din plată pentru ceea ce au mîncat. Așa că, pînă la urmă, nu se alegeau aproape cu nici un cîștig. Adică, țăranii moldoveni, practic, munceau doar pentru hrana care li se dădea în zilele cînd lucrau.

— La Răsăritul Depărtat, în regiunea Primorsk. Am fost chemat să-mi fac datoria față de Patrie în anul 1955. Trecuse doar zece ani de la sfîrșitul războiului, comandanții noștri știau cît este de importantă în luptă pregătirea militară. Și pe noi ne pregăteau ca pe niște adevărați ostași. Îmi aduc aminte, în timpul unor exerciții am fost însărcinat să nimicesc tancurile dușmanului. Aveam trei grenade antitanc, aruncător de grenade și automat Kalașnikov. Dar în timpul cînd am început exercițiul, am căzut și mi-am vătămat tare genunchiul. Atît de tare, încît de la rană mi s-a umplut ciubota cu sînge și nu mă puteam ridica de durere. În starea ceea, îl aud pe comandant: Vieru, dacă nu vom opri tancurile, pierdem lupta. Și atunci mi-am adunat ultimele puteri și am aruncat în aer tancurile dușmanului convențional. Pe front, soldații luptau avînd răni și mai grele. Noi i-am învins pe nemți datorită bărbăției lor. După aceste exerciții am stat în spital, iar după ce mi-am revenit mi s-a dat un concediu de 10 zile.

— Da, m-am întors în locurile unde am crescut. Aici am fost socotitor, ajutor de brigadier și conducător al unei brigăzi legumicole. După aceea m-am căsătorit, s-au născut fiul și fiica. Fiul trăiește nu departe, la Căinari. Iar fiica și nepoata de multă vreme trăiesc în Italia. Pot să spun că am avut o viață plină de tot felul de evenimente. În aprilie, anul viitor, voi împlini 83 de ani. Mama îmi spunea că m-am năsut a treia zi după sărbătorile de Paști, iar în buletinul de identitate data nașterii mele e 19 aprilie. Dar să precizez așa și nu am putut, deoarece m-am născut în România, unde pe atunci lucrau părinții mei. Așa că nu am reușit să găsesc nici un fel de documente referitoare la data nașterii mele. Nu cunosc nici denumirea localității unde am apărut pe lume.

— Desigur. El a fost creat și s-a dezvoltat chiar sub ochii mei. Colhozurile au început să apară după război. La început nu aveam nici un fel de tehnică. Aram pămîntul cu boii și caii, la semănat foloseam semănători manuale. Mai tîrziu au apărut tractoare mici, combine, pămîntul am început să-l lucrăm după niște reguli ale științei agricole. Viața a devenit mai ușoară. În anul 1960 am fost numit conducător al unei brigăzi legumicole, în care lucrau vreo 150 de oameni. Pînă în 1970, răsădeam roșiile cu mîna, pe urmă au apărut mașini mecanice de plantat răsadul de legume. În raionul Căușeni, noi am început să le folosim primii. La început creșteam cîte 500 tone de legume, după aceea 3 mii tone, după aceea 5 mii tone și mai mult… Brigada legumicolă am condus-o pînă în anul 1993. După aceea, colhozurile au dispărut.

— Pentru munca mea, în anul 1970 am fost decorat cu Ordinul Lenin, iar în anul 1975 — cu ordinul Gloria Muncii (Трудовая Слава) de gradul 3, apoi încă o dată cu acest ordin, dar de gradul 2. Sînt lucrător emerit al agriculturii din republică, numele meu este înscris în Cartea de Aur a Moldovei. Acum, pentru toate decorațiile mele primesc lunar cîte 50 de lei.

— Le trimiteam în Rusia, în alte republici unionale. Vagoane întregi. O parte din legume era prelucrată la fabrica de conserve din Căușeni. Peste un timp, și la Coșcalia a fost construit un punct de prelucrare a legumelor, după care am început să exportăm suc de roșii. Noi aveam sere cu o suprafață de 3 mii de metri pătrați. Cultivam diferite legume: roșii, castraveți, varză, dovlecei și altele.

— Toți locuitorii satului lucrau la creșterea legumelor. Cînd ajungea timpul să le strîngem, în fiecare an veneau să ne ajute cîte 200-300 de studenți din Moldova și din Rusia. Lucram și ziua, și noaptea. Făceam regulat planificarea lucrărilor pe care trebuia să le îndeplinim, organizam adunări de partid. În timpul recoltării legumelor dormeam doar cîte 2-3 ore pe noapte. Iar acum oamenii de la sate nu au un loc permanent de lucru, lucrează cîte ceva doar în timpul sezonului și atunci primesc cîte 150 de lei. Dar vine iarna și ei stau pe la casele lor fără a avea ceva de lucru.

— În anul 1963. În rîndurile partidului intrau doar cei mai buni, și eu eram printre aceștia. Pe seama comuniștilor se punea o mare răspundere. De la noi se cerea mai mult decît de la ceilalți oameni, și noi purtam răspundere pentru tot ceea ce făceam.

— Imediat cum el a fost format, în anul 1993. Atunci încă mai exista raionul Căinari. Noi umblam prin sate și le povesteam oamenilor că partidul comunist s-a renăscut.

— Majoritatea oamenilor ne salutau, își puneau anumite speranțe în noi, aveau încredere în noi. Și vreau să spun că nu în zadar. PCRM a demonstrat în fapte că Moldova trebuie să fie și poate fi o țară înfloritoare, în care se respectă munca fiecărui om. În cei opt ani cît comuniștii au condus țara, Moldova a renăscut din ruine, iar acum din nou este distrusă.

— Eu am un album în care scriu toate amintirile mele și o fac anume pentru ca și copiii, și nepoții să cunoască trecutul și locul meu în acest trecut.

— La anii mei, de acum e tîrziu să visezi la ceva grandios. Dar eu, ca om și comunist, aș dori să arunc o privire în viitorul nu prea îndepărtat, să aflu rezultatele alegerilor parlamentare și să mă conving că totul e bine. Și că în țară din nou va fi ordine.

— Vom comunica activ cu oamenii, le vom povesti despre programul nostru electoral. Cam ca totdeauna — vom face propagandă și agitație pentru partidul nostru. Ne vom strădui să ajungem la fiecare om. Aceste alegeri vor fi foarte complicate, dar de rezultatele lor depinde viitorul Moldovei.