Războaie diferite, iar tristeţea — una şi aceeaşi…
РУС. MOLD.
» » Războaie diferite, iar tristeţea — una şi aceeaşi…

Războaie diferite, iar tristeţea — una şi aceeaşi…

17-05-2016, 10:05
Viziuni: 339
  
Versiunea de tipar   
Războaie diferite, iar tristeţea — una şi aceeaşi……Vasile Potlog a plecat la război în toamna lui 1944, iar drumurile lui militare au trecut de-a lungul Cehoslovaciei pînă în Austria…


Nu s-au perindat nici doi ani de cînd am fost ultima oară în satul Mileşti din raionul nostru, Nisporeni, pentru a-i vizita pe patru veterani ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Ei m-au întîlnit fiecare în felul lui. Ion Vîrlan, părăsit de toţi cei apropiaţi, a izbucnit în plîns. Vladimir Basoc s-a căinat de faptul că cineva şi pînă acum împrăştie prin sat zvonul că el, chipurile, nici n-a fost la război, şi asta în timp ce vestonul lui este plin de decoraţii militare.


Iar la patul lui Foma Roman i-am găsit pe fiii săi, care permanent aprindeau lumînări şi se rugau Celui de Sus să-i mai prelungească viaţa tatălui lor. 

 

Anul acesta, înainte de ziua Victoriei, am aflat că acum este în viaţă doar unul din cei patru — Vasile Potlog. Cu doi ani în urmă l-am găsit tare supărat. El repara pompa cu care îşi stropea grădina. Mai bine zis, din două pompe, care nu mai funcţionau, încerca să asambleze una, înjurîndu-i de mama focului pe producătorii de pompe şi pe cei care iau bani grei pentru reparaţia pompelor, iar după reparaţia lor pompele funcţionează şi mai prost. Iar în una din zilele de Paşti am stat de vorbă mai pe îndelete cu dumnealui. Dar nu am simţit în spusele lui nici o picătură de dispoziţie de sărbătoare.


— Din cei nouă copii ai mei, doar fiul Vitalie a putut să-mi vină în ospeţie de Paşti, mi-a povestit el. Poate a venit anume el, pentru că noi cu dînsul nu suntem doar, cum s-ar spune, rude apropiate, dar şi suflete înrudite. El tot a fost la război, doar că la altul — a luptat în Transnistria. Astăzi mulţi, îndeosebi şefii, nu prea iau în serios acest război. Dar fii de-ai noştri au murit şi în acest război. Şi Vitalie nu o dată a văzut acolo moartea ochi în ochi. Iar anul ista primarul nostru democrat nici nu i-a adunat pe foştii luptători, ca să-i felicite aşa cum se cuvine. Cam tot aşa se poartă dumnealui şi cu cei care au luptat în Afganistan. Oamenii l-au ales ca primar în iunie trecut. Şi în prima sărbătoare a Victoriei din mandatul său nu ar fi trebuit oare să organizeze o adunare festivă la monumentul eroilor căzuţi? Înseamnă că şi el consideră că moldovenii n-au avut ce căuta la război?


Cînd a izbucnit războiul, Vasile Potlog îi argăţea pe moşierii de peste Prut, în apropierea oraşului Iaşi. Fiind bărbat vînjos, muncea cu rîvnă, dar totuna mai că nu trecea zi ca să nu audă la adresa sa: «Ei tu, rusule! Ei, tu, bolşevicule! Basarabean necioplit!».


— Da, acolo e tot Moldova, dar pe toate le conduceau nu moldovenii, le conduceau funcţionari din alt capăt al României. Şi în satul nostru, Mileşti, care nu e mare, era o secţie de poliţie cu 16 jandarmi. Ei îi băteau pe consătenii mei cu şi fără motiv, tot zicîndu-le: «Îi aşteptaţi pe bolşevicii de peste Nistru? Noi vom scoate din capetele voastre sninteala asta!». După aşa ceva, pot eu să fiu unionist?


…La fel ca majoritatea basarabenilor, Vasile Potlog a plecat la război în toamna lui 1944. El a învăţat foarte repede limba rusă, iar drumurile lui militare au trecut de-a lungul Cehoslovaciei pînă în Austria. Luptînd în componenţa Frontului II Bielarus sub comanda lui Rokosovski, aproape de sfîrşitul războiului a fost rănit grav şi timp de jumătate de an după asta s-a aflat într-un spital din oraşul polonez Krakov. Acest oraş, care era frumos chiar şi după ce fusese bombardat, i-a rămas în memorie pentru totdeauna. După ce s-a întremat, a revenit la baştină. Aici îl aşlteptau «lupte» paşnice.


 — La spital mi s-a dat gradul I de invaliditate, povesteşte Vasile Potlog. Iar acasă trebuia mereu să trec fel de fel de comisii din care făceau parte oameni care nici nu mirosise războiul. De fiecare dată, îmi scădeau gradul de invaliditate şi, pînă la urmă, mai să mă scoată din listă. Astăzi, pentru rănile mele, primesc de la stat nu pensie, da pomană. Slavă Domnului că mai am puteri şi mă pot ocupa de gospodărie. Lucrez pămîntul, cresc păsări. Pe cînd alţii de vîrsta mea nu lucrează cu sapa şi furca, da îşi plimbă căţeii. În timpul guvernării comuniştilor, ne-au adăugat ceva bani, dar de atunci a trecut timp, toate se scumpesc pe zi ce trece. Nu sunt supărat pe copiii mei. Ei vin rar, pentru că viaţa i-a silit să se împrăştie prin toată lumea.

 

Cine-i la Făleşti, cine- la Tiraspol, cine — la Sankt-Petersburg, doar doi fii au rămas în sat. Dar deseori mă cuprinde tristeţea: biruinţa în război am sărbătorit-o împreună cu tovarăşii mei la spitalul militar din Krakov. În acele zile uitasem de dureri, eram cu sufletele pline de bucurie. Iar acuma nu prea am motive de bucurie. Din nou văd la televizor cum la monumentele eroilor căzuţi în război vin guvernanţii frumos îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, zîmbesc şi vorbesc frumos, pentru ca după aceea, încă un an pînă la viitorul 9 mai, să uite despre cei care au luptat şi împotriva hitleriştilor, şi în Afganistan, şi în războiul pentru independenţa Moldovei.

 

Ion Mardari

 

скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: