Faptele mari ale unui om mic

Nu a fost nici consilier, și nici nu l-a delegat nimeni, însă, moș Dumitru nu s-a lăsat: dați-ne ceea ce ni se cuvine, dați-ne ceea ce ați promis înainte de alegeri

 

…Dis de dimineață, cu cîteva zile înaintea alegerilor parlamentare, locuitorii satului au depistat pe stîlpii din sat, cu mult mai sus de placatele mari impunătoare ale tot felul de partide democratice, niște pliante mici cu text scurt și portretul lui Vladimir Voronin. Textul scris cu litere mari se citea cu ușurință și conținea mult adevăr. Adevărul care era demult așteptat.

Partidul Comuniștilor, proaspăt fondat, a trecut imediat în Parlament și a obținut majoritatea mandatelor. Peste cîțiva ani, liderul formațiunii va deveni președinte…

Însă atunci, la sfîrșitul secolului trecut, la portița casei sale stătea și trăgea dintr-o țigară moș Dumitru Potîngă. În imediata apropiere se află stația de autobuz. Așteptînd transportul, oamenii se întrebau unii pe alții de unde au apărut aceste pliante mici pentru că de cu seară nu erau.

— Am ieșit noaptea să fumez și am văzut un OZN, a spus moș Dumitru cu o față foarte serioasă.

— Dar pe pliante nu este un extraterestru, ci un pămîntean în toată legea, — i s-a reproșat lui. — Noi l-am văzut la televizor. I-a făcut praf și pulbere și pe frontiști și pe agrarieni. Doar că nu știm dacă va putea el oare să ne întoarcă ceea ce ni s-a luat alții.

— Va putea! — spunea Dumitru Potîngă.

— Tu știi mai multe ca noi?

— Poate că știu!

Sub mustața lui a apărut un zîmbet. Pentru că anume el, împreună cu fratele Alexei, verișorul Fiodor Potîngă, sub conducerea primului secretar al organizației primare PCRM din Seliște, au încleiat noaptea trecută aceste pliante. Ulterior au muncit cu zor în perioada preelectorală. În acele alegeri, cînd Partidul Comuniștilor a obținut întietate în Parlament, deținînd 40 de mandate, și în acest sat numărul voturilor pentru comuniști a fost mare. Iar în cadrul alegerilor prezidențiale, voturile au fost majoritare.

— În perioada alegerilor, fratele meu, Dumitru, nu mă lăsa în pace nici noapte, nici zi, — povestește astăzi, Fiodor Potîngă. — Noi, pe atunci, nu aveam telefon staționar acasă, așa că el, locuind pe o stradă asfaltată, cobora la vale, prin noroi pînă la casa mea și împreună frămîntam glodul prin tot satul. Nu doar odată am căpătat-o rău, atunci cînd dădeam peste adepții altor partide, mai ales peste cei cărora le era bine atunci cînd tuturor — rău. Însă, Dumitru nu se întrista niciodată. El era călit în această activitate. Cum n-ai da, în tinerețe, și-a încercat abilitățile în rol de proletariat.

Despre viața și activitatea lui Dumitru Potîngă mi-a povestit fiica lui — Valentina, care, acum, își cîștigă existența la Moscova.

— Tata s-a născut în 1929. Din copilărie a știut ce înseamnă munca pe cîmp. Însă, după război, a decis să studieze la Școala FZO, dar pentru aceasta a trebuit să plece la Taganrog. Acolo, pe litoralul Mării Azov, a obținut o profesie și muncea la o uzină mare. În acel oraș a întîlnit-o pe mama, s-au căsătorit și tot acolo au venit pe lume frații mei mai mari. Ulterior, la începutul anilor 60, părinții mei s-au mutat în Moldova, în satul nostru și-au construit o casă, unde m-am născut, deja, eu. Pe atunci, locuri de casă se ofereau în cele mai incomode sectoare, unde colhozul nu putea să sape și să semene. Chiar și pe pantă, tata a reușit să construiască o casă, să planteze viță de vie și pomi fructiferi. Iar noi, copiii, de mici, am păscut vacile, aveam grijă de animalele de pe lîngă casă. Mama și tata, uitaseră de oraș, munceau la colhoz, lucrau cu tutunul, pe care-l uscau pe gardul nostru sau pereții casei. Ulterior, au venit anii grei post-sovietici. Primele «alegeri democratice» cu promisiuni mari dar goale. Tata nu era preocupat de politică. La putere au venit frontiștii și nu au făcut nimic bun. Apoi, au guvernat agrarienii și poporul a sărăcit și mai mult. Au venit anii «prihvatizării» și tata nu a mai putut răbda nedreptatea. Și eu țin minte acei ani.

Cîțiva hoți au distrus colhozul. Oamenii nu aveau de lucru, au refuzat să împartă pămîntul și tehnica. Oamenii s-au adunat în fața clădirii în care-și avea sediul conducerea colhozului și primăria. Dar administrația dispăruse pe undeva. Oamenii nu mai știau cum să procedeze.

— Haideți să dăm un semnal conducerii raionale! — a propus, atunci, Dumitru Potîngă.

— Cum? Dacă sunăm, nu ne vor asculta, s-au indignat oamenii.

— Acum a venit altă modă: să blocăm drumurile. Se spune că are efect.

Mulțimea a mers pe cărărușă prin grădină, direct spre șoseaua Chișinău — Nisporeni. Oamenii nu erau mulți, vreo 50 de persoane, însă, imediat ce au blocat transportul, s-au găsit proprietarii mașinilor, care, în jumătate de oră, s-au dus la comitetul raional și l-au adus pe vicepreședintele comitetului raional executiv. Împreună cu el am revenit în sat, am găsit un măsurător de pămînt și pînă în seară, fiecare a primit bucata sa de pămînt. Era primăvară și țăranii au reușit să însămînțeze terenurile pe care colhozul nu mai era în stare să-l îngrijească. Anii au trecut, iar Dumitru Potîngă și-a mai pierdut din puteri.

A început să bolească, iar staționarul din spitalul din sat a fost închis. A început să bată pragurile guvernanților raionali și republicani, cerînd să fie redeschise măcar două saloane de spital — unul pentru femei și unul pentru bărbați pentru ca oamenii să se poată trata. Despre acele vremuri povestește fostul deputat în Parlament și președinte al comitetului raional Nisporeni, Mihail Ciorici, actualmente, secretar al comitetului raional PCRM.

— L-am cunoscut bine pe Dumitru Potîngă și l-am respectat mult, în pofida faptului că mă deranja mai mult ca oricine. Venea, mă telefona, nu mă lăsa în pace pînă nu vedea problema rezolvată. Nu pentru el personal, ci pentru tot satul. Și el nu era consilier, nimeni nu-l delegase, însă, moș Dumitru nu se lăsa: dați-ne ceea ce ni se cuvine, dați-ne ceea ce ați promis înainte de alegeri. Îmi amintesc un episod interesant. A venit la Nisporeni în ajunul alegerilor prezidențiale Mircea Snegur. În fața clădirii, în care era pregătită întîlnirea, era deja instalat aparatajul radio cu microfon, a fost adunată lume din diferite sate, iar pe clădirea cu trei etaje era atîrnat portretul lui Lucinschi, care, de asemenea, pretindea la funcția de președinte al țării.

Snegur a observat acest lucru și a început să facă glume, chipurile, — îl vor scoate cu tot cu ochelari. A venit și o delegație din satul Seliște. Lui moș Dumitru, ca celui mai în vîrstă, i s-a dat un buchet de flori. El a ieșit, l-a salutat pe Snegur și a revenit la tovarășii săi, uitînd să-i dea buchetul.

— Moșule, ce faci, dă-i buchetul lui Mircea Ivanovici! — la mustrat tînărul primar.

— Du-l personal. El, oricum, va pierde alegerile. Va veni la putere acesta cu ochelari, care atîrnă de perete și parcă văd că va fi și mai rău. Așa s-a și întîmplat. Iar moș Dumitru și-a făcut dușmani după ce a făcut agitație pentru comuniști și de această dată nu a dat greși. Însă, în ultimii săi ani de viață a avut să vadă cum se distruge ceea ce s-a făcut în timpul guvernării comuniste. Suferințele i-au acutizat starea de sănătate. Dumitru Potîngă a plecat încet din viață și foarte puțini și-au mai amintit cît de multe a făcut acest om pentru consătenii săi. Bătrînețea sa a fost bucurată de nepoți. Fiica Valentina, lucrînd la Moscova, a fost la Mănăstirea unde se află moaștele și icoana făcătoare de minuni a Matroanei din Moscova și a aprins o lumînare pentru sufletul tatălui său. Luînd legătura cu ea, am întrebat-o: de ce la bătrînețe moș Dumitru a renunțat la mustața sa.

— Pentru că așa a vrut nepoțica Elena, pe care el o numea Lenca, a remarcat Valentina. — Îi plăcea să o sărute, iar ea protesta, pentru că o înțepa mustața. De aceea le-a și ras, spunînd că voința nepoatei iubite este lege pentru el!

Ion Mardari