Dragostea pentru lalele, viaţă, oameni sau În căutarea literei pierdute

Mihail Gavrilovici îşi amintea deseori acel caz. S-a întîmplat la sfîrşitul anilor 40.

În mica tipografie din Leova, s-a muncit toată ziua pentru a colecta din litere metalice separate, ziarul raional de două pagini, care se numea pe atunci «La Strajă». Şi atunci cînd matricea a fost formată şi a rămas doar de a o consolida cu sfoara, cineva a trecut pe lîngă masă şi a atins-o cu cotul. Pagina gata a căzut de pe masă şi s-a împrăştiat.

Pentru a o strînge din nou era nevoie de cîteva ore, însă, cînd au făcut o imprimare de probă şi redactorul a citit textul, s-a dovedit că lipseşte o literă. Iar literele, chiar dacă şi de metal, erau atît de mici că puteau încăpea în crăpăturile podelei sau se puteau lipi de talpa de la încălţăminte. Abia spre dimineaţă, litera a fost, în sfîrşit, găsită. Cu toţii au răsuflat uşuraţi şi s-au grăbit să tipărească un tiraj impresionat la acea vreme — de cîteva sute de exemplare astfel încît publicaţia să ajungă la timp la cititori.

Se întîmpla asta pe vremea cînd Mihail Gavrilovici Baldovici era responsabil pentru tipărirea ziarului raional. Despre asta ne povesteşte soţia lui, Antonina Nicolaevna. În acea vreme, ea încă locuia în satul de baştină — Rotari din raionul Camenca.

Potrivit ei, satul a fost fondat de bunicul femeii — din neamul Palamarciuc, ucraineni de origine şi care putea să taie păduri şi să extragă piatră pentru construcţie. Strămoşii neamului Palamarciuc trăiau în satul Hristovaia, situat într-o depresiune înconjurată de stînci pietroase. Iar atunci cînd nu mai erau locuri pentru construcţia caselor, bunicul ei a fost primul care şi-a construit casă într-un loc nou, la marginea pădurii. Aşa a şi apărut satul Rotari cu accentul pe «i» ceea ce înseamnă că acolo locuiau meşteri în rotărie. Anul apariţiei satului se consideră a fi 1893. Ulterior, pe vremea românilor, satul a început să fie numit Rotari, acum, în general, denumirea oficială este de Rotar.

Calea grea spre lumea cărţilor

Obişnuită cu muncile ţărăneşti, Tosea — fiica lui Nicolae Palamarciuc, la absolvirea şcolii a aflat din ziar că foarte aproape, la Soroca, are loc selecţia cadrelor în departamentele de bibliotecari şi şcoala profesională de cultură generală. Transport nu au căutat, s-au dus cu mulţimea pe jos. Şapte fete au decis să susţină examenele de admitere. Trei au picat testul. Odată ce au devenit studente, au aflat că pe lîngă corpusul de studii, instituţia mai are 80 de ha de pămînt care trebuie prelucrat. Trei prietene ale Antoninei au fluturat din mîini şi au plecat acasă, a rămas de una singură pentru aşi bătători mîinile şi să afle, timp de trei ani de zile, cît de măreaţă este lumea cărţilor şi cît de greu este de a ajunge la ea pentru a-i iniţia, ulterior, pe cititori.

— La absolvirea şcolii profesionale, am fost trimisă în oraşul Leova. Eu mă tot găndeam: voi lucra doi ani cît se cuvine după care voi merge acasă. Mie, care eram obişnuită cu apa Nistrului, nu mi-a plăcut faptul că Leova se află chiar pe malul Prutului, iar acolo este graniţa şi scăldatul este interzis. Însă, mi-a fost destinat să rămîn aici pentru totdeauna. Exact în acea vreme, la începutul anilor 50, Mihail s-a întors din armată, care şi în timpul serviciului militar, aşa cum spunea chiar el, visa acea pagină de ziar împrăştiată. El a revenit la munca sa tipografică, iar pe mine, cu farmecul şi umorul lui contagios, m-a atras, iniţial, la film, apoi, la Oficiul Stării Civile. Înalt, slăbuţ şi la fel de sărac ca şi mine îmi putea propune doar dragostea şi fidelitatea lui.

Decenii la rînd trăiţi împreună, mi-a demonstrat că am pe cine mă baza în cele mai grele momente. Împreună am construit o casă ţărănească simplă, am crescut doi copii şi am muncit cum am putut în beneficiul oraşului nostru. Pentru început, conduceam biblioteca raională pentru copii. Ea era amplasată într-o clădire mică adaptată. Însă, cu cîtă poftă se citeau atunci cărţie şi de cei mici şi de adolescenţi, dar şi tineri! Duminicile, sala de lectură era plină de doritori de a citi reviste pentru copii şi privi diafilme. Ulterior, mi-a fost încredinţat postul de conducere a bibliotecii raionale pentru maturi. Au fost vremuri de aur!

Fondul de carte se completa vertiginos, se tipăreau publicaţii noi, oamenii citeau informaţii despre războiul care se încheiase, la modă era literatura clasică, de asemenea, fantastica ştiinţifică — lucruri deştepte care nu se compară cu detectivele contemporane sau peliculele sîngeroase. Sala de lectură avea două încăperi, în una — cititorii răsfoiau publicaţiile periodice, în alta — puteau asculta muzică. Atunci, nu existau computere, în schimb, era o sete nemărginită de cunoştinţe. Cu ajutorul tovarăşilor mei de muncă, am obţinut ca, în anii 70, biblioteca noastră să ocupe locul I în Moldova şi locul II în Uniune!

Durerile de cap ale conducerii oraşului

Revenit la literele lui tipografice, Mihail Gavrilovici Baldovici a contribuit la faptul ca tipografia să fie dotată cu maşini performante linotip. A montat personal noul echipament care tipărea, deja, cîte trei ediţii săptămînale ale ziarului raional în cîteva mii de exemplare. Iar atunci cînd colectivul fusese deja format şi era cunoscut în toată republica, Mihail Gavrilovici a fost ales în funcţia de preşedinte al consiliului orăşenesc. A preluat brazdele conducerii din mîinile fostului preşedinte Feodor Nicolaevici Vereşco, tatăl actualului conducător al întreprinderii municipale «Lumteh», Nicolae Vereşco, responsabil pentru iluminarea capitalei. Baldovici a început de la a face ordine pe străzi. Chiar în centrul oraşului Leova se află un pod de granit, construit încă în anii dinaintea războiului. El a dispus ca această stradă să fie zilnic curăţată şi măturată, iar vara pe aici şi pe alte străzi adiacente să circule maşina cu stropitoare pentru a împrospăta aerul.

— Ulterior, Mihail al meu a fost declarat, pe neaşteptate, fascist! — îşi aminteşte Antonina Nicolaevna. — Pe marginea străzii principale, creşteau salcîmi. El a adus de departe puieţi de castani. Atunci cînd salcîmul a fost defrişat, în cabinetul preşedintelui consiliului raional a sunat telefonul. Era certat, înjurat şi ameninţat că se vor plînge pe el la Chişinău şi chiar la Moscova pentru că strada a devenit asemănătoare cu un pustiu. Însă, primăvara viitoare, au apărut paturi de flori — Mihail Gavrilovici a adus seminţe de flori frumoase la fel ca în oraşele mari. Astăzi, cînd castanii au crescut, strada este minunată, iar cei din Leova se mîndres cu ea, iar oaspeţii oraşului neapărat se fotografiază aici. Mihail Gavrilovici iubea foarte mult florile. Cănd a reuşit să construiască în oraş au apeduct de calitate, a ordonat să fie amenajată o seră la staţia de filtrare.

Acolo se creşteau cale şi garoafe minunate, iar mie, de 8 martie, el îmi aducea obligatoriu lalelele noastre preferate. Eu imediat uitam de nopţile nedormite cînd el dispărea pentru acel apeduct, cînd lucra alături de muncitori la Prut, sau unde, uneori, barajul ceda din cauza îngheţului sau inundaţiilor. Nopţi nedormite au fost multe. Mai ales în timpul celor trei cutremure din cauza cărora, în anii 70, cel mai mult a avut de suferit oraşul Leova. Şi asta se întîmpla în acea vreme cînd administratorul oraşului Baldovici răspundea cu capul pentru toate. Cu cîteva zile înainte de producerea celui mai puternic cutremur din anul 1977, proaspeţii locatari s-au mutat cu traiul în clădirea multietajată abia edificată. Examinînd în grabă dacă nu sunt crăpături în pereţii casei, Mihail Gavrilovici a alergat să se convingă dacă nu cumva au avut de suferit locatarii noii clădiri. Ulterior, toată noaptea, împreună cu şefii serviciilor orăşeneşti, au verificat clădirile, au încurajat oamenii şi au estimat pagubele. În oraş, în acea perioadă, se construiau primele clădiri cu cinci etaje. Darea în exploatare a fiecăreia dintre ele era o adevărată bucurie pentru locatari şi o durere de cap pentru administraţia oraşului. Apartamentele se construiau cu zecile, iar în rînd erau sute de doritori de a le primi, unde mai pui că cei mai mulţi dintre ei erau beneficiari de facilităţi şi cu prioritate.

Nu s-a trecut fără supărări şi lacrimi. Dar preşedintele avea o singură inimă. Şi ea suferea. El singur avea copii de crescut şi care ştiau că în casele noi este apă caldă şi nu trebuie de aprins focul în sobă. Baldovici aşa şi nu şi-a rezervat un apartament pentru sine, a rămas alături de familie în casa ţărănească pe care a construit-o cu forţele proprii. După opt ani de activitate în calitate de preşedinte al consiliului raional, M.G. Baldovici a devenit redactor adjunct al ziarului raional ajutînd activ şi tipografiei sale. Apoi a avut şi alte responsabilităţi, însă, cel mai mult suferea pentru că fotoliul de preşedinte al consiliului orăşenesc a fost ocupat de oameni cu altă mentalitate, mulţi dintre ei erau pur şi simplu nişte egoişti, care se gîndeau numai la ei. Culmea aroganţei a fost faptul că succesorul său a evacuat-o din casa sa pe Maria Dimitrievna, mama cunoscuţilor compozitori fraţi Petru şi Ion Teodorovici, a mutat-o într-un apartament, casa i-a demolat-o şi în loc a ridicat o vilă de toată splendoarea pentru el adoratul.

În suflet mai arde flacăra speranţei

În anii 90, a venit timpul ca Mihail Gavrilovici să rămînă pentru multă vreme de unul singur acasă. Antonina Nicolaevna este cunoscută în calitate de fondatoare a organizaţiei raionale PCRM în raionul Leova. Zeci de deplasări prin sate, lucrul cu oamenii, ulterior, şi responsabilitatea de deputat în Parlament din partea PCRM. Despre această perioadă din viaţa Antoninei Nicolaevna Baldovivi, ziarul nostru a scris deja, ca şi despre faptul că ei îi aparţine ideea de a înainta de funcţia de şef al statului candidatura lui Vladimir Nicolaevici Voronin. Tovarăşii din partid ghiceau pe cine dintre candidaţii propuşi de alte partide să facă miza, ea a cerut dreptul la cuvînt şi a spus: «Oare noi nu avem candidatul nostru destoinic? Oare puţini cetăţeni aşteaptă un candidat din partea noastră? «La toate cele spuse, pot să adaug un singur lucru: se apropie luna aprilie, cînd poporul aşteaptă indexarea pensiilor. În aceste zile, toţi îşi amintesc despre anii de preşedinţie a lui Voronin, atunci cînd pensiile creşteau cu 20 la sută şi mai mult de două ori pe an. Iar acum ne promit tocmai 10 % doar că nu se ştie din ce surse.

În ultimii ani din viaţă, Mihail Gavrilovici a activat în calitate de intendent în clădirea comitetului executiv raional. Clădirea stă exact acolo unde cîndva se afla consiliul orăşenesc într-un singur nivel şi unde erau generate proiectele oraşului cu clădiri multietajate. Decesul fostului preşedinte a fost dureros nu doar pentru familia sa, dar şi pentru mii de orăşeni care cîndva au venit în biroul lui cu speranţă şi întotdeauna auzeau un cuvînt bun. Iar în casa lui mai arde, încă, flacăra speranţei. În fiecare zi, diferite persoane o sună pe Antonina Nicolaevna pentru a se consulta cu ea — cum să trăiască în continuare. În era informaţională, a planşetelor şi tabletelor, pe masa şi rafturile doamnei Antonina se găsesc întotdeauna cărţi. Fetiţa din satul Rotari aşa şi nu şi-a potolit setea de cunoaştere. Şi pe copiii ei i-a învăţat să iubească cărţile, Valeria şi Viorica — iar acum îşi iniţiază în lectură urmaşii — cinci nepoţi şi şapte strănepoţi.

Primăvara este aproape. Va fi mai cald, iar Antonina Nicolaevna va fi ocupată în mica sa grădină, pe care a prelucrat-o atîta timp împreună cu soţul ei iubit — Mihail. În martie, chiar lîngă casă, în competiţie cu narcisele vor răsări şi florile lor preferate — lalelele.

Ion Mardari