Un alt aprilie

În aprilie 2009, ne-am aflat la un pas de un război civil, ceea ce ne-o demonstrează în mod direct şi evenimentele care au derulat mai tîrziu în ţara vecină, Ucraina

La şapte ani trecuţi de la dramaticele evenimente din 7 aprilie 2009, doar cei mai iresponsabili dintre posibilii comentatori ai perioadei ce s-a perindat de atunci ar putea să declare că aceşti şapte ani — care fie sau scurs îndelung, fie au zburat ca o clipă — au fost de folos pentru Moldova.

În locul perioadei de făurire sub egida PCRM, a venit o perioadă de profundă stagnare, în pofida pateticelor lozinci rostite în acea tragică zi de cei care au venit la putere după guvernarea comuniştilor.

Mai e nevoie oare de o altă afirmare că atunci, în 2009, pseudorăzvrătirea poporului a fost proiectată de organizatorii ei nicidecum pentru a scoate ţara noastră la un nou nivel calitativ de dezvoltare; urmînd nici pe departe voinţa colectivă a maselor populare; deloc dintr-un avînt romantic de aspiraţie spre Europa?

Rebeliunea şi, respectiv, tot ceea ce a urmat după aceasta au urmărit un singur scop — înlăturarea de la putere Partidul Comuniştilor din Republica Moldova şi, în perspectivă, nimicirea lui. Şi asta deloc nu pentru faptul că PCRM, chipurile, nu aduce statul moldovenesc nici la un progres, ci anume din cauza că acest progres — unul evident! — exista.

Vom sublinia: tot ceea ce s-a întîmplat în acest răstimp nu pur şi simplu dă temeiuri pentru a se presupune, ci demonstrează în mod direct că pentru scenariştii şi principalii operatori ai «evenimentelor din 7 aprilie» scopul cardinal era de a crea condiţii de lichidare a ideii comuniste şi a victoriosului ei promotor în Moldova — Partidul Comuniştilor — a curma ideea de la rădăcină, în principiu.

Doar pentru că cei care au venit la putere în locul PCRM le-au promis curatorilor şi sponsorilor săi să realizeze în mod complet respectivul scop — doar pentru asta, timp de şapte ani, ei sunt ajutaţi din exterior să se menţină la putere în pofida unei dezvoltări strigătoare la cer a delapidarilor de fonduri publice, a luărilor de mită, a încălcării legilor, inclusiv a Constituţiei, a sfidării principiilor de etică şi morală.

***

Intenţia de a organiza în Republica Moldova «o manifestare spontană a nemulţumirii maselor largi», care, ca rezultat, trebuia să conducă la răsturnarea de la putere a comuniştilor, a apărut şi s-a copt în minţile anticomuniste şi în birourile confortabile de peste hotare deloc nu doar în anul 2009. După cum a devenit cunoscut, realizarea respectivului scenariu a fost planificată de autorii ei pentru anul 2005 — de asemenea în legătură cu ordinarele alegeri parlamentare. Atunci, el n-a putut să fie înfăptuit din mai multe cauze, printre care atît subiective, cît şi obiective.

În particular — posedarea de către principalii oponenţi interni ai Partidului Comuniştilor a unei judecăţi sănătoase şi a unui sentiment de patriotism faţă de Moldova, pe de o parte. Pe de alta — capacitatea partidului de guvernămînt PCRM, precum şi a preşedintelui acestuia, Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, indiferent de poziţia lor conducătoare în plan politic, de a merge la compromis în numele unei democraţii adevărate, ci nu declarate, în numele unei dragoste adevărate, ci nu false faţă de Patrie, a unei griji adevărate, ci nu de vitrină faţă de binele poporului.

Către anul 2009, în ţară a dovedit să se zămislească pe deplin o cu totul altă opoziţie. Coruptibilă. Cinică. Făţarnică. Lipsită de principii. Compradoră. Bădărană. Şi anume ea a devenit sprijin în atacul împotriva comuniştilor moldoveni, atac ce demult aştepta momentul potrivit. În acest scop, au fost antrenate cele mai puternice resurse ale structurilor speciale, ale administraţiilor continentale şi de peste ocean; au fost alocate bugete mai mult decît generoase. Se făceau pregătiri atît deschise, cît şi din culise. Electoratul era supus unei propagande active, erau cumpăraţi oamenii de ale căror decizii — şi chiar de părerile lor particulare — putea să depindă schimbarea în opinia publică.

Toţi mai ţin bine minte pînă acum desele marşuri de antrenament cu mii de oameni, desfăşurate de adepţii «partidului de stejar» al lui Vladimir Filat din piaţa centrală a Chişinăului pe perimetrul dintre edificiile Parlamentului şi ale administraţiei preşedintelui ţării. La fel ţinem minte obraznica şi mincinoasa spălare a creierului electoratului, asemeni lui Hebbels, de către ceilalţi adversari ai PCRM: liberalii lui Mihai Ghimpu, AMN-iştii şui Serafim Urechean, alţi politiciani primitivi, a căror doctrină încăpea în doar un singur principiu: «ca să ajungi la putere, poţi promite absolut totul, iar ajungînd la putere, să renunţi cu uşurinţă la tot ceea ce ai promis».

Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, cînd pentru PCRM din nou şi-a dat votul un număr record de alegători, şi comuniştii urmau să aibă în Parlament mai mult de 60 de mandate, au fost recunoscute libere şi democratice de toţi observatorii străini. Şi asta a demonstrat că poporul Moldovei nu s-a lăsat indus în eroare de propaganda mincinoasă pe care au desfăşurat-o personajele indicate mai sus în mijlocul alegătorilor.

Se pare că şi ele, aceste personaje, precum şi sponsorii lor, nu prea contau pe asta. În orice caz, nu asta constituia principalul în calculele lor. Sarcina consta în aceea ca pînă în ziua X să fie creat un spectacol al cărui subiect principal să-l constituie nemulţumirea poporului de guvernarea comuniştilor, la acesta fiind atraşi cît mai mulţi figuranţi. Paralel, puterea trebuia să fie învinuită de falsificarea rezultatelor alegerilor. După care urma captivanul deznodămînt, care trebuia să fie preluat de principalele mijloace de infoprmare în masă internaţionale.

Evidenta absurditate, lipsa de temeiuri a acestei nemulţumiri imaginare — din punctul de vedere al cetăţeanului moldovean, care timp de opt ani de guvernare a comuniştilor a trăit într-o Moldovă ce s-a dezvoltat în mod stabil — nu i-a oprit pe cei care au organizat răsturnarea guvernării. Cum se spune, moldoveanul înhamă fără grabă calul, şi ei contau anume pe asta; în plus, către momentul respectiv, ei şi peste hotare au creat o opinie, chipurile, poporul din Republica Moldova, fiind nemulţumit de guvernarea comuniştilor, se pronunţă pentru o cît mai grabnică integrare europeană.

 Cu un cinism strigător la cer, ca forţă de bază a atacului planificat a fost ales tineretul. Şi nu pur şi simplu tineret, ci adolescenţi care încă nu ajunseseră la vîrsta formală a majoratului. Anume pe aceştia scenariştii «rebeliunii populare» i-au ales ca să fie aduşi la «altarul izbăvirii de predominarea comuniştilor».

Ideea era una elementară, dar extrem de eficientă: a-i arunca pe «copiii nevinovaţi» la asaltarea «bastionului comuniştilor» — Parlamentul, reşedinţa şefului statului şi, după posibilitate, şi cea a Guvernului, pentru ca «satrapii comunişti, apărîndu-şi citadelele, să facă vărsare de sînge tînăr». După care comuniştii moldoveni ar fi lăsat în istorie pentru multe secole înainte o urmă neagră.

***

Ce a fost — ţin minte cu toţii. În vîltoarea asaltului, puşlamalele revoluţionare, drogate şi alcoolizate, le spărgeau capul la carabinieri, aproape băieţandri şi aceştia, cu plite de trotuar, pe care cineva le-a adus în mod special anume în acele clipe. Ba ici, ba colo, în mulţime erau văzuţi şefi de echipă şi sotnici — profesionişti care dădeau ordinele cerute de moment şi strigau în gura mare lozinci în spiritul celor ce se întîmplau. Cei care atacau edificiile Preşedinţiei şi Parlamentului spărgeau cordoanele poliţieneşti, dar apărătorii ordinii publice nu au aplicat forţa împotriva lor.

Peste un timp, şi acest lucru le-a fost incriminat drept vină comuniştilor şi Preşedintelui Voronin. Chipurile, dezordinile din aprilie trebuiau să fie curmate cu orice preţ, cît se poate de aspru, poate chiar dur. La ce bun? De dragul salvării a două edificii administrative, fie ele şi principalele din ţară?

Răspunsul de ce nu a fost aplicată forţa există. De dragul salvării vieţii a miilor de demonstranţi prostănaci — băieţi şi fete antrenaţi cu sînge rece în măcel de nişte manipulatori. Ca să înţelegi acest lucru şi să iei unica decizie corectă de neadmitere a unei agresiuni de răspuns — pentru asta e nevoie să posezi o înţelepciune de om de stat, o experienţă politică, o responsabilitate civică, omenie.

Spre marea noastră fericire, toate aceste calităţi le posedă omul de la al cărui ordin, în aprilie 2009, depindea în care direcţie va pendula situaţia. Atunci, Preşedintele Voronin a fost acel om care a salvat ţara de un război civil. Iar faptul că noi ne-am aflat la un pas de la declanşarea acestuia ni-l demonstrează în mod direct evenimentele ce au derulat mai tîrziu în ţara învecinată cu noi — Ucraina.

***

…De acum peste un an, noua putere, liberal-democrată, a organizat o manifestaţie solemnă de consemnare a «revoluţiei din aprilie». Pogromiştii au fost ridicaţi la rangul de eroi. În interpretarea oficială, rebeliunii i-a fost ataşat statutul de «protest spontan», ceea ce i-a scutit pe interpretatori de necesitatea de a indica numele celor care au organizat rebeliunea. Alianţa care a venit la putere a pus punct investigaţiilor legate de evenimentele din aprilie 2009, respectivele cercetări fiind începute de comunişti, şi ulterior nu a mai revenit la continuarea lor.

Doar Partidul Comuniştilor, liderul acestuia, Vladimir Voronin, şi deputaţii din fracţiunea parlamentară a PCRM în mod consecvent şi cu insistenţă cer ca societăţii să-i fie adusă la cunoştinţă toată informaţia cu privire la dosarul «7 aprilie». Mai devreme sau mai tîrziu, noi o vom afla.