O nouă răscruce

Moldova: istoria ne îndeamnă să înţelegem, politica modernă — să protestăm

România e un stat relativ tînăr. Începutul creării lui porneşte de la unirea principatelor Valahia şi Ţara Moldovei, care, după îndelungate peripeţii, cu participarea Rusiei, în 1871 au fost recunoscute de către Imperiul Osman ca stat unitar.

În 1859, cînd Valahia şi Moldova l-au ales ca domnitor al lor pe Alexandru Ioan Cuza, faptul în cauză a trezit un protest hotărît din partea Turciei. Protestul acesteia a fost susţinut de Anglia. Apoi şi Austria, ameninţînd principatele, a început să se pregătească de acţiuni militare. Dar în apărarea principatelor s-a ridicat Rusia, care le-a prevenit pe Austria şi Turcia că, în cazul unei imixtiuni militare în treburile interne ale principatelor, ea nu se va mărgini doar la proteste verbale. Astfel, Turcia şi Austria, negăsind sprijinul pe care mizau din partea Franţei, au fost nevoite să renunţe la intenţiile lor. Tot atunci, la nivel internaţional s-a ajuns la o înţelegere că statul român va fi confederativ. Trebuie însă menţionat faptul că la Bucureşti, care a devenit capitală a statelor unite, respectiva înţelegere a fost foarte degrabă dată uitării.

Oare toţi românii sunt români?

După războiul ruso-turc din anii 1877-1878, România a obţinut statutul de regat şi a încetat să plăteacă bir osmanilor. Tot atunci, locuitorii ei au început să fie numiţi români, deşi, de fapt, erau oameni de diferite naţionalităţi, în temei slavi sudici, care foloseau în comunicare limba slavă veche. După formarea regatului România, anume aceştia, în mod foarte activ, au început să fie transformaţi în români de provenienţă latină.

Şi în anul 1918, alipind-o la sine pe Basarabia, Bucureştii «au uitat» s-o facă regiune autonomă în componenţa Regatului Român. Totodată, nu e secret faptul că şi pînă astăzi între Budapesta şi Bucureşti există coliziuni diplomatice provocate de nedorinţa conducerii române de a le oferi ungurilor din Transilvania cel puţin o autonomie culturală, nemaivorbind de alte aspecte ale acesteia.

În mod deosebit se cere subliniat faptul că partea istorică a Ţării Moldovei — iar din aceasta fac parte judeţele Iaşi, Galaţi, Suceava, Botoşani, Neamţ, Vaslui, care atunci, la mijlocul secolului XIX, au devenit una din părţile componente ale statului român nou-format, — acum este cea mai săracă din punct de vedere social şi economic regiune a României. Moldovenii care locuiesc în acest teritoriu şi pînă astăzi sunt lipsiţi de dreptul de a-şi păstra identitatea lor naţională. Lor li se permite să se numească pe sine moldoveni doar în localităţile în care trăiesc, după analogie cu locuitorii din alte regiuni române — olteni (Oltenia), munteni (Muntenia), transilvăneni (Transilvania) etc. Totodată, prin intermediul întregii mass-media din ţară, permanent li se insuflă ideea că ei, chipurille, sunt «români», şi nicidecum altcineva.

Să ajungem la «unire» şi să dispărem

Comparînd şi analizînd toate aceste fapte istorice, nu e greu să presupunem că, în cazul în care România o va înghiţi pe actuala Moldovă, popoarele ce o locuiesc — doar o locuiesc nu numai moldoveni, ci şi găgăuzi, şi bulgari, şi ruşi, şi alte etnii — imediat se vor pomeni lipsite de drepturile lor naţional-culturale, ceea ce, inevitabil, e în stare să dea naştere la conflicte din motive naţionale.

 Pentru nimeni nu este un secret faptul că, pe parcursul întregii perioade de existenţă a statului român, elita română întotdeauna i-a tratat cu dispreţ pe moldovenii din Basarabia, considerîndu-i «români de sortul doi» sau «români stricaţi». Şi asta chiar dacă, pînă la crearea României, români ca atare în general nu existau, ci existau etnii care populau respectivele teritorii, care după aceea au fost unite într-un singur stat, şi abia după asta a apărut denumirea de «român».

În acest context, vorbind despre perspectivele cetăţenilor Republicii Moldova, oricare ar fi naţionalitatea lor, într-un viitor apropiat, în statul unificat moldo-român, ei toţi pot deveni minorităţi naţionale de calitatea a doua ale «Marii Românii». Iar într-o perspectivă de durată medie îşi vor pierde identitatea lor etno-culturală.

Parcursul spre finiş

Mulţi cetăţeni asociază România cu Uniunea Europeană, de aceea tind spre ea cu gîndul că, în componenţa ei, vor avea, cum se zice, o viaţă fără de griji. Pe cînd, în realitate, România, chiar şi, formal, fiind membru cu drepturi egale al UE, din cauza sărăciei şi stării sale de înapoiere, nici măcar nu este inclusă în zona Chengen. Ar fi bine ca părtaşii aderării Moldovei la UE prin unirea cu România să-şi aplece urechea la semnalele pe care le dau înşişi politicienii din UE, aceştia exprimîndu-şi profunda îngrijorare în legătură cu intensificarea activităţii României în scopul unirii la ea a Moldovei şi, mai ales, în legătură cu faptul că, în chestiunea dată, ea este pe toate căile sprijinită de SUA.

Este evident că România promovează faţă de Moldova propria sa linie, separată de cea a Uniunii Europene, mai mult decît atît, fără a o lua în consideraţie pe cea a UE. Să ne amintim: la mijlocul lui ianuarie, cînd Victoria Nuland şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu crearea unei noi majorităţi în Parlamentul nostru şi cu propunerea lui Pavel Filip la rolul de şef de guvern, diplomaţii europeni nici nu l-au felicitat cu prilejul investirii lui în această funcţie şi, spre deosebire de cei americani şi români, chiar pînă în ultimul timp nu au făcut nici un fel de declaraţii cu privire la noua putere din Moldova. Iar cînd au început să le facă, ne-au dat tuturor de înţeles că sunt foarte nemulţumiţi de ea.

Şi apare întrebarea: cum poţi să te pronunţi pentru intrarea în UE şi, totodată, să promovezi în viaţă programul «Unirea-2018», direcţionat spre subminarea şi destabilizarea Uniunii Europene?

Chestiune de interes vital

Este clar că interesele Washington-ului se încadrează în contextul confruntării lui globale cu Rusia. El este dispus să pună în funcţiune orice şiretlicuri, să urce la putere orice fel de marionete, doar ca să-i joace Rusiei o festă cît mai mare. Iar toată elita politică a României s-a smintit de ideea alipirii Moldovei. În felul acesta, Washington-ul şi Bucureştiul încearcă fiecare să-şi soluţioneze propriile interese pe seama Moldovei şi lor, cum se spune, nu le este nici în cot de faptul că, cel mai probabil, după o asemenea unire — semiforţată, semipungăşească — în Moldova se poate aprinde un devastator război civil, iar Uniunea Europeană se va pomeni destabilizată şi mai puternic decît e destabilizată acum de valurile de migranţi din Orientul Apropiat ruinat.

Dar pentru noi, cetăţenii Moldovei, în a căror uşă războiul bate împreună cu programul «Unirea-2018», ceea ce se întîmplă este o chestiune ce ţine de interes vital în deplinul înţeles al acestei noţiuni, deoarece, în cazul în care — nu dea Domnul! — se va declanşa un asemenea război, vor arde caselele noastre, îşi vor pierde viaţa copiii noştri...

Alexandru Bunescu