Răsturnarea constituţională a lui Alexandru Lăpuşneanu

Referindu-ne la evenimentele trecutului îndepărtat, legat de paginile istorice ale principatului Moldovei, involuntar ajungi la ideea unui paralelism a sorţilor istorice ale ţării.

Începutul minunat al formării statalităţii principatului Moldovei. Numele de glorie ale primilor domnitori, care au promovat o politică flexibilă dar independentă în interesele Moldovei. Perioada de glorie a statalităţii medievale — 47 ani de domnie a şui Ştefan cel Mare.

Fără nici o îndoială, el este cel mai proeminent domnitor al Pămîntului Moldovenesc, domnitor moştenitor, ales prin voinţa poporului, a pledat pentru independenţa reală a principatului Moldovei, fapt pentru care a promovat politica de consolidare a puterii centrale, anihilînd opoziţie boierească. Ştefan cel Mare a rezistat cu succes şi în faţa marilor jucători ai timpurilor — Imperiul Otoman, Polonia, Ungaria. Datorită faptului că domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, ca şi personalitate întruchipa talente de conducător de oşti, de diplomat şi politician, principatul Moldovei putea duce o politică externă independentă şi a devenit o forţă politică recunoscută în Europa de Est. Linia lui dură şi fără compromisuri în ceea ce priveşte centralizarea puterii corespundea intereselor ţării şi poporului, însă, era un impediment pentru consolidarea şi îmbogăţirea clanurilor aristocratice, boierimii locale. Anume clanurile boiereşti se opuneau în fel şi chip consolidării tronului şi concentrării puterii în mîinile dinastiei ereditare. Comploturile şi trădările din partea clasei conducătoare ereditare erau un lucru obişnuit în timpurile lui Ştefan cel Mare. Este de remarcat faptul că atunci, în secolele XIV — XV, apostaţii şi trădătorii puterii centrale erau pedepsiţi dur şi principial. Iar acest lucru se întîmpla cu acordul poporului simplu, constituind, în caz de necesitate, din mii de soldaţi populari în susţinerea trupelor domneşti.

Însă, aşa s-a întîmplat că la intersecţia secolelor XV şi XVI, puterea centrală din Moldova a nimerit în mîinile cîrmuitorilor care, prin nici o comparaţie, nu mergeau cu cei de la care au moştenit-o. Nici Petru Rareş, nici Ştefan Lăcustă şi, cu atît mai mult, nici Ştefan VI Rareş nu deţineau nici o zecime din vredniciile de care a dat dovadă renumitul lor predecesor Ştefan cel Mare.

Însă, toţi ei erau reprezentanţi ai dinastiei ereditare Muşat. După legile acelor vremuri, unicii cîrmuitori posibili ai ţării. Eroziunea intelectuală, militară şi gîndirii statale a puterii centrale a dus la ceea că încercările aristocraţiei boiereşti de clan de a schimba starea lucrurilor stabilite de veacuri — a reuşit. Făcînd o analogie cu timpurile de astăzi, putem vorbi despre un fel de «subversiune constituţională» sub pretextul reformei de guvernare. Esenţa acesteia consta în faptul că nu doar un reprezentant al dinastiei Muşatinilor, care au guvernat pînă atunci, putea să vină în fruntea principatului, ci orice reprezentant al boierimii ereditare, ales, printre altele, nu de Marea adunare populară, ci de consiliul boieresc, într-o oarecare adunare secretă.

Istoria a păstrat numele principalului organizator şi promotor al acestei schimbări a formei de guvernare păguboase pentru ţară. Renumitul boier, Petru Stolnic, care a fost inclus în Letopiseţ cu numele Alexandru Lăpuşneanu. Chiar şi în acele vremuri grele, acest activist a depăşit moravurile timpurilor sale şi şi-a acoperit numele cu veşnic blestem şi ruşine. Cronologia crimelor organizate de Petru Stolnic cu scopul de a acapara puterea este următoarea: după ce, cu implicarea sa, a fost organizată asasinarea moştenitorului Muşatinilor — Ştefan VI Rareş, boierii moldoveni l-au ales în calitate de domnitor pe Ion Joldiu, boier şi el. O altă grupare boierească cu afinităţi de rudenie cu magnaţii polonezi la numit, imediat, domnitor pe Pentru Stolnic, care nu a tergiversat să apară, în principatul Moldovei, în fruntea unei armate pestriţe adunate în Polonia. Imediat, uzurpatorul Petru l-a trimis pe vornicul său apropiat — Moţoc, cu o parte a armatei, pentru a-l captura pe domnitorul Joldiu. În consecinţă, Ion Joldiu a fost înconjurat la Şipot, i s-a tăiat nasul şi a fost trimis la mănăstire. Mireasa domnitorului răsturnat — Ruxandra, a fost silită să se căsătorească cu Petru, care a urcat pe tron cu numele de Alexandru Lăpuşneanu. Pentru a duce poporul în eroare, care a fost nemulţumit de aceste perturbări, Lăpuşneanu şi-a justificat dreptul la tron prin faptul că, chipurile, el — Petru Stolnic, este fiul nelegitim al lui Bogdan III cel orb Muşat. Însă, în acest caz, reiese că el s-a căsătorit cu vara lui dreaptă, întrucît, Ruxandra era fiica lui Petru Rareş, fratele lui Bogdan cel Orb. De altfel, asemenea subtilităţi nu-l intimidau pe avarul de putere — Lăpuşneanu, neînfricat nici de Dumnezeu, nici de dracu.

De facto, din septembrie 1552, principatul Moldovei a intrat într-o instabilitate continuă şi conflicte civile, situaţie care a durat secole la rînd şi către sfîrşitul secolului XVIII, ţara şi-a pierdut în totalitate independenţa, a devenit monedă de schimb a marilor jucători: Imperiile Otoman, Rus şi Austriac. Vecinii Moldovei «interesaţi» de instabilitatea puterii în ţară, în acea perioadă, dinastia Habsburgilor l-a susţinut pe noul pretendent la tronul Moldovei — Ioan Iacob Heraclid, care l-a învins pe Alexandru Lăpuşneanu în bătălia de la Verbia. Între timp, orgia la putere continua cu o vigoare reînnoită. După asasinarea lui Heraclid de către Despot Vodă şi domnia scurtă a lui Ştefan VII Tomşa, Lăpuşneanu devine, din nou, domn al Moldovei în urma unui război civil sîngeros. A doua domnie a acestei personalităţi crunte şi fără principii s-a făcut remarcată printr-o dependenţă puternică de dinastia otomană. Se ştie că pentru susţinere în lupta cu concurenţii, Lăpuşneanu i-a plătit sultanului Imperiului Turc suma de 200 de mii de monede din aur! Cum menţionează în letopiseţul său Grigore Ureche, îndeplinind promisiunea dată turcilor, Lăpuşneanu a distrus toate cetăţile din principatul Moldovei, în afară de cetatea Hotin, care păzea frontiera cu Polonia. Anume în beneficiul otomanilor, el a transferat capitala Moldovei din inexpugnabila cetate Suceava — la Iaşi — o aşezare deschisă şi mereu accesibilă pentru trupele otomane.

În 1568, uzurpatorul puterii supreme domneşti din Moldova, Alexandru Lăpuşneanu a fost otrăvit de un complot boieresc. Un final ruşinos de carieră politică pentru devastatorul tradiţiilor stabilite de veacuri. Cu siguranţă, soarta ţării şi poporului putea fi alta dacă principiul de transmitere ereditară al puterii era păstrat. Acest lucru, cu siguranţă, ar fi contribuit la concentrarea şi centralizarea proceselor de cîrmuire a principatului, consolidarea puterii sale de apărare, ceea ce rerezintă o etapă primordială în procesul de formare a oricărui stat.

Forma de guvernare moştenitoare, principiul clar de transmitere a puterii, susţinerea poporului şi formarea atitudinilor patriotice a boierimii, ar fi întărit ţara şi ar fi permis promovarea unei politici flexibile care să răspundă intereselor principatului. Din păcate, acest lucru nu s-a produs. Respectiv, în secolul XVI, «subversiunea constituţională» realizată de reprezentanţii elitelor puterii fără scrupule, a fost predecesorul procesului de dispariţie şi pierdere a independenţei şi statalităţii moldovenilor. Statalitatea care a reînviat la voinţa destinelor istorice, deja, în secolul XX! Dar asta este o cu totul altă istorie!

Mihail Lupașco