Referindu-ne
la evenimentele trecutului îndepărtat, legat de paginile istorice ale
principatului Moldovei, involuntar ajungi la ideea unui paralelism a sorţilor
istorice ale ţării.
Începutul
minunat al formării statalităţii principatului Moldovei. Numele de glorie ale
primilor domnitori, care au promovat o politică flexibilă dar independentă în
interesele Moldovei. Perioada de glorie a statalităţii medievale — 47 ani de domnie a şui Ştefan cel Mare.
Fără nici o
îndoială, el este cel mai proeminent domnitor al Pămîntului Moldovenesc,
domnitor moştenitor, ales prin voinţa poporului, a pledat pentru independenţa
reală a principatului Moldovei, fapt pentru care a promovat politica de
consolidare a puterii centrale, anihilînd opoziţie boierească. Ştefan cel Mare
a rezistat cu succes şi în faţa marilor jucători ai timpurilor — Imperiul Otoman,
Polonia, Ungaria. Datorită faptului că domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, ca
şi personalitate întruchipa talente de conducător de oşti, de diplomat şi
politician, principatul Moldovei putea duce o politică externă independentă şi
a devenit o forţă politică recunoscută în Europa de Est. Linia lui dură şi fără
compromisuri în ceea ce priveşte centralizarea puterii corespundea intereselor
ţării şi poporului, însă, era un impediment pentru consolidarea şi îmbogăţirea
clanurilor aristocratice, boierimii locale. Anume clanurile boiereşti se
opuneau în fel şi chip consolidării tronului şi concentrării puterii în mîinile
dinastiei ereditare. Comploturile şi trădările din partea clasei conducătoare
ereditare erau un lucru obişnuit în timpurile lui Ştefan cel Mare. Este de
remarcat faptul că atunci, în secolele XIV — XV, apostaţii şi trădătorii
puterii centrale erau pedepsiţi dur şi principial. Iar acest lucru se întîmpla
cu acordul poporului simplu, constituind, în caz de necesitate, din mii de
soldaţi populari în susţinerea trupelor domneşti.
Însă, aşa s-a
întîmplat că la intersecţia secolelor XV şi XVI, puterea centrală din Moldova a
nimerit în mîinile cîrmuitorilor care, prin nici o comparaţie, nu mergeau cu
cei de la care au moştenit-o. Nici Petru Rareş, nici Ştefan Lăcustă şi, cu atît
mai mult, nici Ştefan VI Rareş nu deţineau nici o zecime din vredniciile de
care a dat dovadă renumitul lor predecesor Ştefan cel Mare.
Însă, toţi ei erau
reprezentanţi ai dinastiei ereditare Muşat. După legile acelor vremuri, unicii
cîrmuitori posibili ai ţării. Eroziunea intelectuală, militară şi gîndirii
statale a puterii centrale a dus la ceea că încercările aristocraţiei boiereşti
de clan de a schimba starea lucrurilor stabilite de veacuri — a reuşit. Făcînd
o analogie cu timpurile de astăzi, putem vorbi despre un fel de «subversiune
constituţională» sub pretextul reformei de guvernare. Esenţa acesteia consta în
faptul că nu doar un reprezentant al dinastiei Muşatinilor, care au guvernat
pînă atunci, putea să vină în fruntea principatului, ci orice reprezentant al
boierimii ereditare, ales, printre altele, nu de Marea adunare populară, ci de
consiliul boieresc, într-o oarecare adunare secretă.
Istoria a păstrat
numele principalului organizator şi promotor al acestei schimbări a formei de
guvernare păguboase pentru ţară. Renumitul boier, Petru Stolnic, care a fost
inclus în Letopiseţ cu numele Alexandru Lăpuşneanu. Chiar şi în acele vremuri
grele, acest activist a depăşit moravurile timpurilor sale şi şi-a acoperit
numele cu veşnic blestem şi ruşine. Cronologia crimelor organizate de Petru
Stolnic cu scopul de a acapara puterea este următoarea: după ce, cu implicarea
sa, a fost organizată asasinarea moştenitorului Muşatinilor — Ştefan VI Rareş,
boierii moldoveni l-au ales în calitate de domnitor pe Ion Joldiu, boier şi el.
O altă grupare boierească cu afinităţi de rudenie cu magnaţii polonezi la
numit, imediat, domnitor pe Pentru Stolnic, care nu a tergiversat să apară, în
principatul Moldovei, în fruntea unei armate pestriţe adunate în Polonia.
Imediat, uzurpatorul Petru l-a trimis pe vornicul său apropiat — Moţoc, cu o
parte a armatei, pentru a-l captura pe domnitorul Joldiu. În consecinţă, Ion
Joldiu a fost înconjurat la Şipot, i s-a tăiat nasul şi a fost trimis la
mănăstire. Mireasa domnitorului răsturnat — Ruxandra, a fost silită să se
căsătorească cu Petru, care a urcat pe tron cu numele de Alexandru Lăpuşneanu.
Pentru a duce poporul în eroare, care a fost nemulţumit de aceste perturbări,
Lăpuşneanu şi-a justificat dreptul la tron prin faptul că, chipurile, el —
Petru Stolnic, este fiul nelegitim al lui Bogdan III cel orb Muşat. Însă, în
acest caz, reiese că el s-a căsătorit cu vara lui dreaptă, întrucît, Ruxandra
era fiica lui Petru Rareş, fratele lui Bogdan cel Orb. De altfel, asemenea
subtilităţi nu-l intimidau pe avarul de putere — Lăpuşneanu, neînfricat nici de
Dumnezeu, nici de dracu.
De facto, din
septembrie 1552, principatul Moldovei a intrat într-o instabilitate continuă şi
conflicte civile, situaţie care a durat secole la rînd şi către sfîrşitul
secolului XVIII, ţara şi-a pierdut în totalitate independenţa, a devenit monedă
de schimb a marilor jucători: Imperiile Otoman, Rus şi Austriac. Vecinii
Moldovei «interesaţi» de instabilitatea puterii în ţară, în acea perioadă,
dinastia Habsburgilor l-a susţinut pe noul pretendent la tronul Moldovei — Ioan
Iacob Heraclid, care l-a învins pe Alexandru Lăpuşneanu în bătălia de la Verbia. Între timp,
orgia la putere continua cu o vigoare reînnoită. După asasinarea lui Heraclid de către Despot Vodă şi domnia
scurtă a lui Ştefan VII Tomşa, Lăpuşneanu devine, din nou, domn al Moldovei în
urma unui război civil sîngeros. A doua domnie a acestei personalităţi crunte
şi fără principii s-a făcut remarcată printr-o dependenţă puternică de dinastia
otomană. Se ştie că pentru susţinere în lupta cu concurenţii, Lăpuşneanu i-a
plătit sultanului Imperiului Turc suma de 200 de mii de monede din aur! Cum
menţionează în letopiseţul său Grigore Ureche, îndeplinind promisiunea dată
turcilor, Lăpuşneanu a distrus toate cetăţile din principatul Moldovei, în
afară de cetatea Hotin, care păzea frontiera cu Polonia. Anume în beneficiul
otomanilor, el a transferat capitala Moldovei din inexpugnabila cetate Suceava — la Iaşi — o aşezare deschisă şi mereu accesibilă pentru trupele
otomane.
În 1568, uzurpatorul puterii supreme domneşti din Moldova, Alexandru Lăpuşneanu a fost otrăvit de un complot boieresc. Un final
ruşinos de carieră politică pentru devastatorul tradiţiilor stabilite de
veacuri. Cu siguranţă, soarta ţării şi poporului putea fi alta dacă principiul
de transmitere ereditară al puterii era păstrat. Acest lucru, cu siguranţă, ar
fi contribuit la concentrarea şi centralizarea proceselor de cîrmuire a
principatului, consolidarea puterii sale de apărare, ceea ce rerezintă o etapă
primordială în procesul de formare a oricărui stat.
Forma de guvernare
moştenitoare, principiul clar de transmitere a puterii, susţinerea poporului şi
formarea atitudinilor patriotice a boierimii, ar fi întărit ţara şi ar fi
permis promovarea unei politici flexibile care să răspundă intereselor
principatului. Din păcate, acest lucru nu s-a produs. Respectiv, în secolul
XVI, «subversiunea constituţională» realizată de reprezentanţii elitelor
puterii fără scrupule, a fost predecesorul procesului de dispariţie şi pierdere
a independenţei şi statalităţii moldovenilor. Statalitatea care a reînviat la
voinţa destinelor istorice, deja, în secolul XX! Dar asta este o cu totul altă
istorie!
Mihail Lupașco
скачать dle 10.6фильмы бесплатно