Mereu cu gîndul acasă

 

Undeva în anii 90, în unul dintre restaurantele din Moscova, unde sărbătorea unul dintre savanţii iluştri, printre oaspeţi s-au pomenit şi doi pămînteni de-ai noştri.

Jubiliarul se cunoştea cu primadona operei noastre naţionale — Maria Bieşu, ea tocmai venise la Moscova să concerteze, tot el a invitat-o la banchet. Alături de ea stătea un ofiţer cu care Maria Luchianovna a vrut să facă cunoştinţă.

—Unde vă faceţi serviciul? — a întrebat ea. 

— La Tiraspol, — a răspuns el. 

— Păi, acum acolo se află armata rusă! Dumneavoastră sunteţi rus? 

Ofiţerul s-a uitat la ea cu o privire vinovată. 

— Am învăţat în şcoală rusă. Însă, după naţionalitate sunt evreu. 

— Ei şi ce? Mulţi dintre discipolii mei în arta operei au fost evrei. De unde sunteţi? 

— Din Făleşti. 

Primadona a afişat un zîmbet larg. 

— Păi, eu ştiu un adevăr: cetăţenii ruşi din Moldova învaţă greu moldoveneasca, însă, evreii, chiar dacă pleacă peste hotare, nu o pot uita. 

Aşa au început cei doi băştinaşi să vorbească în limba moldovenească, în ciuda moscoviţilor, care au crezut că ei comunică în italiană. Interpreta de operă era obligată să cunoască limba lui Verdi şi Donizetti, ea a învăţat-o la Teatrul La Scala, iar un ofiţer poliglot — este un lucru absolut minunat! 

Mihail Arpuhovici îşi aminteşte des acest episod ascultînd, cu mare satisfacţie, în Internet, ariile din operele interpretate de Maria Bieşu. El aşa şi nu a mai fost la concertele şi spectacolele ei. Pentru că şi-a petrecut copilăria şi anii de şcoală la începutul anilor 50, iar în 1967, atunci cînd Maria a devenit cunoscută în toată lumea cucerind premiul mare pentru cea mai bună Cio-Cio-San din lume în Japonia, Arpuhovici a absolvit şcoala militară din oraşul Ussuriysk, regiunea Primorsk. Reieşind din obligaţiile sale, a cutreierat toată Uniunea pînă cînd în 1980 nu a fost trimis la studii la una din academiile militare din Sankt-Petersburg. Pînă la acel moment, el reuşise să cunoască Germania, oraşul Wittenberg, unde, de asemenea, şi-a făcut serviciul militar. După ce a absolvit academia a fost nevoit să «miroase praful de puşcă» la propriu în Afganistan, în ştabul armatei a 40-a. 

— Am fost în Afganistan, aproape că definitiv, timp de doi ani, — povesteşte Mihail. — Am cutreierat această ţară în lung şi-n lat. Am fost şef al serviciului auto de reparaţii în armată la Cabul. La întoarcere mi s-au propus două alternative de serviciu: Ţările Baltice sau regiunea Mării Negre. Am ales regiunea militară Odessa. Pentru că soţia mea, Ana, este originară din oraşul Leova. Era imposibil să nu mă îndrăgostesc de ea. Din două motive: în primul rînd, este foarte frumoasă, în al doilea rînd, numele ei de fată este Trandafir. În timpul serviciului meu militar a avut de îndurat, sărmana, multe. S-a bucurat toată familia cînd ne-am mutat cu traiul în Tiraspol. Însă, trăiam anume acele vremuri complicate — sfîrşitul anilor 80 — începutul anilor 90, atunci cînd Nistrul a devenit, peste noapte, rîul care delimita două lumi diferite. Puteam oare să privesc duşmăneşte spre malul unde locuiau toate rudele mele şi rudele soţiei mele? După asta, imediat ce m-am pensionat, am stat puţin în locurile de baştină, după care, profitînd de posibilitate şi recomandarea medicilor, am plecat, împreună cu familia, în Israel. Aici m-au tratat din temelie, în Moldova nici nu puteam visa la aşa ceva reieşind din starea medicinii noastre. Acolo, copiii mei au beneficiat de studii de calitate şi s-au angajat cu succes. Nu mă judecaţi, dar aici, noi nu aşteptăm, în fiecare an, începutul lunii aprilie, atunci cînd la pensie ni se vor mai adăuga cîteva copeici. Locuim pe malul Mării Mediterane, unde timp de cîteva ore, corpurile noastre pot încerca forţa tuturor elementelor din tabelul Mendeleev. 

Arpuhovici a enumerat ţările pe care le-a vizitat, deja, în calitate de turist în ultimii ani: Italia, Spania, Turcia, Cipru, Grecia, Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Germania, Luxemburg, Cehia. Unde să mă pun cu el, eu, în afară decît la Moscova şi Leningrad, am fost doar la Iaşi şi atunci cu trenul gratuit în timpul «podului de flori». Ah da, am fost şi eu o dată în vizită la fiică, în Italia, pe banii ei. 

Şi totuşi, cu toate beneficiile pe care le oferă ţara îndepărtată de noi, Mihail Arpuhovici nu ascunde faptul că este cu gîndul acasă, la locurile unde a bătut mingea alături de prieteni. În albumul său sunt circa patru mii de fotografii din toată fosta Uniune şi multe ţări din Europa. 

Însă, cele mai scumpe sunt cele cîteva alb-negru, făcute cu aparatul de fotografiat «Smena» — popular în acele vremuri, care imortalizează episoadele copilăriei îndepărtate — atît de dragi inimii sale…