Marea familie Medvițchi

Dacă se adună cu toții la un loc, se convoacă un întreg Parlament moldovenesc

Ideea de a scrie despre această familie minunată mi-a venit atunci cînd în una dintre edițiile Ziarului «Comunistul» am citit un mesaj de felicitare din numele biroului organizației raionale de partid din Ungheni, adresat domnului Ivan Medvițchi cu ocazia împlinirii vrstei de 70 de ani. Eu, însă, prin anii 80, m-am întîlnit de multe ori cu frații Medvițchi! I-am telefonat pe trei dintre ei și am aflat că toți trei sunt membri ai PCRM și cititori fideli ai ziarului nostru. Am avut dialoguri interesante cu ei.

Și în zona Codru creștea o pîine excelentă

În anii 80, nu o dată am participat la sărbătorirea încheierii recoltării grîului în gospodăriile asociației, care se numea pe atunci «Moldvinprom», din raionul Ungheni. Pe stadionul sătesc din satul Boghenii Noi veneau coloane de tractoare și combaine ce aparțineau gospodăriilor asociației și care se aflau, în mare parte, în zona rîulețului Cula. În cadrul acestor reuniuni, deseori, se făcea auzit numele de familie Medvițchi. Erau doi: voinicul și deja, pe atunci, cărunt — brigadierul mecanizatorilor sovhozului în numele celui de-al XXIY Congres al PCUS și tînărul combiner din aceeași gospodărie — frații Serafim și Ivan Medvițchi.

— Am marcat frumos, atunci, Ziua ultimului spic! — își amintește, astăzi, Ivan Medvițchi. — În acea perioadă, asociația era condusă de directorul general Iurie Petrovici Jurbab, care și în timpul sezonului de recoltare era permanent alături de noi în cîmp. Deseori, venea în taberele de cîmp și președintele comitetului raional executiv de atunci — Vladimir Nicolaevici Voronin. Cel mai tare se interesa de condițiile noastre de muncă, dacă suntem bine hrăniți, dacă serviciul de reparații lucrează cum se cade — astfel ca să nu stăm locului, dacă ne odihnim suficient după o zi de muncă. Pe atunci, în raionul Ungheni existau gospodării cu terenuri mult mai extinse de culturi cerealiere. Noi, însă, demonstram constant că și în zonă de codru se poate crește pîine de calitate. Nu o dată, m-am regăsit printre primii pe raion. Dar și acum mă străduiesc să-mi păstrez «Niva», combainul vechi, care nu este la fel de rapid ca mașinile aduse de peste hotare de băieții noștri, în schimb, este nepretențios și de nădejde.

Ivan mi-a și povestit că familia Medvițchi numără cinci frați și souă surori. Cea mai mare în familie — Vasilisa, mezinul — Vasile. Iată ce «sandwich» a ieșit. Iar cei din mijloc — frații Serafim, Constantin, Ivan, Efim, sora Elizaveta. Toți ei sunt copiii lui Pantelei și Parascovia Medvițchi — plecați, deja, în lumea celor drepți.

— Noi, însă, împreună cu soția Elena, am adus pe lume trei voinici — spune cu mîndrie Ivan. — Cel mai mare, Valentin, a decis să se facă grădinar, a sădit 70 de ha de nuci. Cel mijlociu, Vasile trăiește alături de noi, el are și pămînt și tehnica necesară. Iar mezinul trăiește la Sociteni, lîngă Chișinău. Iată asta este modesta mea biografie. Biografia fratelui meu Efim este mai complexă. Să vă povestească el.

Și croitor, și agricultor, și interpret la cimpoi!

Pe cînd eu, din toți cei cinci frați, anume pe Efim Pantilievici, îl cunosc cel mai bine. Încă de pe atunci cînd el ocupa funcția de secretar al organizației partinice a sovhozului «Sinești». Mic de statură, cu părul creț și seamănă nițel cu actorul de cinema francez — Pierre Richard. La fel ca și actorul, adoră să facă glume, însă, întotdeauna, a avut o atitudine foarte serioasă față de responsabilitățile sale. Despre asta mi-a povestit chiar el.

— Pentru prima dată m-am angajat bibliotecar la biblioteca din sat cu 30 de ruble pe lună. Ulterior, m-am făcut profesor, primeam un salariu de tocmai 65 de ruble. Se pare că nu am fost un organizator rău, pentru că am fost ales în calitate de secretar al organizației comsomoliste din sovhoz. Iar din sovhozul nostru făceau parte cîteva sate și în toate aceste sate trăiau comsomoliști. Să fi încercat să-i adune cineva pe toți în condițiile în care nici drumuri nu existau! Însă, după trei ani de muncă, am reușit să consolidez tinerii și tinerele gospodăriei, despre noi se vorbea, la modul serios, la nivel de raion, iar eu am fost numit în calitate de secretar al comitetului de partid din Sinești, acolo unde ne-am și cunoscut cu dumneavoastră. Satul Sinești nu este mare, însă, este atît de înșirat că a fost numit de oameni «Chile în miniatură». Casele au fost ridicate între două dealuri, iar pămînturile sovhozului se aflau de cealaltă parte a rîulețului Cula. De muncă era mai mult decît suficient. Totuși, am muncit acolo șase ani și jumătate, pînă nu mi s-a propus un loc de muncă, pe care nici măcar țigăncile nu-l puteau prezice: 11 ani de zile am ocupat postul de președinte al societății cooperative de consum din Hîncești. Și asta, în perioada febrilă a «deficitului», atunci cînd societatea punea pe seama lucrătorilor în comerț toate necazurile. Nu am devenit milionar, dar nici nu am avut probleme cu organele de drept.

Efim Panteleivici a plecat din comerț pentru că majoritatea alegătorilor din satele primăriei Hîncești au decis că el, reprezentant al PCRM, poate face ordine în perioada acelor ani de groază — anii 90. Se gîndea că va munci patru ani în funcția de primar, după care se va preocupa de gospodăria personală. Însă, a stat în fotoliul de primar trei mandate consecutive.

— Din păcate, atunci cînd am devenit președinte al societății cooperative de consum, V.N. Voronin nu mai activa în raionul nostru, — spune Efim Panteleivici. — El, însă, a făcut multe pentru dezvoltarea comerțului, ar fi putut să ofere, și în continuare, sfaturi bune. În schimb, cînd eram secretar al organizației de partid, ne vizita foarte des. Își dorea foarte mult ca în fiecare sat să se construiască cît mai mult. Așa a apărut la Sinești școala cea nouă. Dar oare numai acolo! Pe timpul lui Voronin, în raionul Ungheni au fost edificate primele blocuri cu nouă etaje, ulterior, acea fabrică imensă de covoare. Deși, astăzi, mulți preferă să nu-și mai amintească aceste lucruri. Acum, fiecare șefuleț nou este convins că istoria satului, orașului sau raionului începe de la el.

Polonezi moldoveni autentici

Nu am putut să nu-l întreb pe Serafim Panteleivici, pe cel mai mare dintre frați, de ce familia Medvițchi se întîlnește atît de rar în satele Mînzătești și Drujba, acolo unde locuiesc frații, în raionul Ungheni, dar și în republică.

— Noi, cu toții, suntem urmașii unui singur strămoș, Afanasie Medvițchi, conducător militar polonez, care a venit cu trupele sale pe teritoriul Basarabiei medievale pentru a-l ajuta pe voievodul locului să scape de turci. Pentru faptele sale eroice, voievodul moldovean i-a dăruit pămînturi în locurile noastre. El s-a însurat cu o moldoveancă, care i-a născut doi fii — Ion și Melentie. Iar bunicul nostru Grigore este nepotul lui. Bunicul a trăit o viață lungă, a decedat în anul 1944. De la fiul lui — Pantelei, ne tragem noi. Bunicii și străbunicii noștri și-au construit case în Mînzătești, iar noi, cu mîinile noastre, am fondat alături un sat nou, pe care l-am numit Drujba. În anii 90, au fost tentative de a schimba această denumire, însă, noi am reușit să o păstrăm. Nu știu cum, dar sună mai greu și mai convingător decît cuvîntul moldovenesc «prietenie» — mult mai moale și mai lung, deși, mai muzical. Noi, însă, ne considerăm moldoveni, iubim limba noastră moldovenească și o transmitem urmașilor noștri.

Serafim Panteleivici a învățat meseria de tractorist la Orhei. S-a angajat în sovhoz gata școlit și cu armata făcută. Are o siluetă impunătoare. El personal recunoaște că nimeni și niciodată în viață nu a reușit să-l învingă. Și acum, ar putea lupta pentru «berbecul viu», dar anii nu mai sunt aceea. Iar în brigada de tractoare era un eșec total. Din cele 13 tractoare, doar unul era funcțional. Directorul sovhozului l-a întrebat dacă ar putea face față funcției de brigadier. Serafim a răspuns: dacă ordonați, voi putea.

— Pe 20 octombrie 1966, am fost numit brigadier, — povestește veteranul. — Iar la data de 7 noiembrie, toate tractoarele erau funcționale. În continuare, nimeni și niciodată nu a mai spus un cuvînt de rău de brigada noastră. Pe Cula noi nu aveam concurenți serioși. Puteam să concurăm doar cu mecanizatorii din Pîrlița. Dar acolo, însă, în colhozul imens în numele lui Lenin, erau cinci brigăzi de tractoare, o grămadă de tehnică. Totuși, s-a ivit ocazia de a le arăta tractoriștilor din Pîrlița de ce sunt în stare meseriașii din Cula. Cu ajutorul combinei mele, eu am executat tăierea de jos a grîului, lucrare care necesita o adevărată virtuozitate. Exact ca în filmul acela în care tanchiștii bat un cui în copac cu mașina lor. Da, eu nu doar că am fost brigadier patru decenii la rînd, dar și un combainer bun. Puteam să muncesc la recoltarea grîului 22 de ore fără întrerupere. După care, transmiteam combina fratelui Ivan, care nu se lăsa niciodată pe tînjeală, întotdeauna era printre primii. Pe pămînturile noastre deluroase, nu dintre cele mai fertile, noi recoltam pînă la 3,5 tone de grîu la ha. 

Serafim Panteleivici se arată fericit să povestească și despre familia lui.

— Ne-am luat, două pacoste, eu și soția mea Anca, am creat o familie, am construit o casă în satul Drujba. Forțe am avut suficiente, pentru că am slujit pe Marea Neagră, mai întîi la școala nautică, apoi — mecanic în aviația maritimă. Țin minte, ni se acordau 8 ore pentru pregătirea avionului pentru zbor. Eu, însă, făceam toate lucrările timp de patru ore, iar în restul timpului citeam cărți, ziare, reviste, tot ce aveam sub mînă. A fost și o istorie de dragoste, ca în filme, despre care, evident, soția mea știe. Îmi era dragă fiica comandantului meu, pe care o chema Catea. Ea n-a vrut să meargă cu mine în Moldova, eu, însă, am decis ferm că revin acasă. Aici m-am însurat și soția mă rabdă pînă acum, altfel nu mi-ar fi născut cinci copii, care acum, ne bucură cu nepoți. Ei bine, dacă v-au spus, deja, frații mei, vă spun și eu că l-am cunoscut foarte bine pe Voronin. Noua ani la rînd am fost membru al comitetului raional de partid din Ungheni, de mai multe ori — deputat în consiliul raional și sătesc, nu o singură dată am purtat discuții interesante și utile cu Vladimir Voronin. Iar acum, fratele meu Ivan a fost ales în calitate de consilier în primăria noastră și în raion. În linii generale, noi, familia Medvițchi, avem un nume și încă ne vom manifesta prin intermediul urmașilor noștri!

* * *

Elena, nora lui Ivan Medvițchi și una dintre cele cîteva femei din familie ce poartă numele Elena, a numărat și ne-a comunicat că cei cinci frați și cele două surori Medvițchi au, în total, 29 de copii, 50 de nepoți și 11 strănepoți. Dacă se adună la un loc toată familia, se convoacă un întreg parlament moldovenesc!

Ion Mardari