Pantofiori pentru Maria

În anii războiului, tînăra moldoveancă Mariica Cociu, lucrînd la uzina militară de la Tula, într-un schimb îndeplinea două norme şi jumătate

Jurnalistul militar, poetul Alexei Nedogonov, într-un singur rînd a exprimat unitatea tuturor oamenilor care au făurit Victoria: «Din acelaşi metal, se toarnă medalii pentru lupte şi medalii pentru muncă». Din metal victorios sunt turnate şi medaliile Mariei Nicolaevna Sergheeva. În preajma Zilei Victoriei, la ea au venit în vizită elevii clasei a 7-ea «b» de la Liceul «B.P.Haşdeu».

Conform unei bune tradiţii, liceiştii din diferite clase vin în vizită la martorii evenimentelor militare, pentru a asculta de la ei istorii adevărate, neredactate de nimeni. Cu regret, numărul celor care au fost martori ai războiului, au participat la luptele lui, au apropiat ziua Victoriei, muncind în spatele frontului, din an în an devine tot mai mic. Cei mai «tineri» dintre dînşii au de acum peste 90 de ani...

Copilărie în saboţi de lemn

Maria Nicolaevna s-a născut la Chişinău în anul 1925. Copilăria ei a fost flămîndă. Pe atunci, copiii umblau în pufoaice şi saboţi de lemn. Micuţa Maria Cociu (numele de fată al Mariei Sergheeva) a învăţat în «Casa Hărniciei». Acolo educatori români îi deprindeau pe copiii moldoveni din familii sărace să coase şi să croşeteze, iar uneori îi luau pe la casele lor pentru ca să culeagă cireşe sau vişine. Bineînţeles, copiii lucrau fără nici o plată, doar că îi hrăneau. Bogaţi în acea vreme erau, în temei, românii.

Această instruire în şcoala română, unde a învăţat nu ştiinţă de carte, ci munca, i-a prins bine. De la 11 ani, ea îşi coase tot de ceea ce are nevoie. Şi pînă acum, în bucătăria ei stă o maşină de cusut, de care uneori se foloseşte, ajutată de vecină. Dar întotdeauna a regretat că, din cauza că nu a putut merge la altă şcoală, nu a făcut carte aşa cum şi-ar fi dorit.

În anul 1940, după eliberarea Moldovei, Maria s-a aranjat să lucreze la policlinică. La început, făcea focul în sobe, după aceea a lucrat sanitară. În familia lor erau şase copii, bani nu ajungeau niciodată pentru toţi, iar fetişcana vroia foarte mult să arunce saboţii de lemn şi să poarte pantofiori adevăraţi.

Maria Nicolaevna îşi aminteşte cum a început să fie bombardat Chişinăul. Atunci lucra la policlinică şi zi, şi noapte, fără pauze. Aici erau aduşi răniţi. Îi era jale de dînşii şi vroia să-i ajute pe toţi.

 Cumnatul ei lucra la aeroport şi, cînd aeroportul a fost evacuat, în evacuare au plecat şi familiile lucrătorilor de aici. Împreună cu sora şi micul nepot Tolea, a plecat în Ural şi Maria. În drum, trenul lor era mereu bombardat. Sora a rămas în urma trenului şi tînăra Maria, strîngîndu-l la piept pe micul său nepot, plîngea şi se ruga ca acest infern să se termine mai repede...

Uzina nr.314

Destinul a aruncat această familie de moldoveni în localitatea Nikitino, situată alături de oraşul Mednogorsk din regiunea Cikalov. Timpurile flămînde continuau. De foame, au ajuns să mănînce ghinde, pe care, înainte de a le întrebuinţa, le măcinau. Mîncarea era foarte amară.

La început, tînăra Maria lucra unde se întîmpla. Apoi, după ce a absolvit o şcoală de meserii, a fost trimisă la uzina militară din oraşul Tula, căreia pentru timpul războiului i-a fost stabilit numărul 314. În primele zile de lucru la uzină, o speria şi faptul că uzina era foarte mare, şi că în toate secţiile ei domnea un zgomot infernal. Dar omul se obişnuieşte cu toate. Ea trebuia să lucreze la trei strunguri. Fiind slăbuţă şi mică de statură, nu ajungea la ele, de aceea urca pe nişte lăzi. Alături de ea, închizătoare pentru arme făceau lăcătuşi şi frezori la fel de tineri ca dînsa, ba chiar printre băieţi erau unii şi mai mici decît Maria.

— Moldovenilor — pentru că pînă la asta se aflase sub români — nu li se prea încredinţau muncile responsabile, povesteşte Maria Sergheeva. Pentru că, la începutul războiului, românii au luptat de partea fasciştilor. Dar pentru mine a pus cuvînt maistrul Gorcinschi, îl ţin minte şi pînă acum. La început au vrut să mă trimită la bucătărie, la curăţit cartofi, dar eu doream să merg la uzină, unde lucra mult tineret.

La fel ca şi ceilalţi, Maria lucra şi ziua, şi noaptea, uneori fără nici o pauză. În schimb, pentru asta primea «paioc» — 800 grame de pîine pe zi. După aceea l-au micşorat pînă la 700 de grame — 100 de grame se duceau în Leningradul blocat. La uzină, la fel ca şi pe front, era o adevărată disciplină militară. Dacă întîrzii 5 minute, din «paioc» ţi se iau 300 grame de pîine, şi asta pe parcursul întregii luni. Mai aproape de sfîrşitul războiului, alimentaţia la cantină a devenit mai bună, au apărut conserve americane. Contribuţia SUA la viitoarea victorie.

— Ne era foarte greu, îşi aminteşte Maria Nicolaevna. Uneori cădeam de pe picioare de oboseală. Lucram cîte 36 de ore, uneori şi mai mult — atîta cît era nevoie pentru front. Eu îndeplineam cîte două norme şi jumătate. Ca să nu fac rebut, am învăţat să ajustez eu singură strungurile...

100 de grame de la uzină

Tinerii muncitori la uzina militară trăiau împreună cu toţii în bărăci mari pentru 120 de oameni, dormeau pe paturi de scîndură în două etaje. La uzină se transmiteau regulat comunicate despre acţiunile militare de pe front. Cînd a început eliberarea oraşelor sovietice, în bărăci şi la uzine deseori se auzeau strigăte victorioase şi pe feţele muncitorilor se vedeau lacrimi de bucurie. Tinerii de acum simţeau că ziua victoriei nu e atît de departe şi au stabilit să fie cineva de serviciu lîngă difuzor. Dar copiii sunt copii şi, în momentul cînd a fost transmisă informaţia despre capitularea Germaniei, ei dormeau după schimbul greu de muncă.

După aceea la uzină a fost o adevărată sărbătoare, care i-a unit şi mai mult pe toţi. Moldoveanca Maria Cociu, pe atunci o fetişcană sveltă cu cosiţe îndesate roşcovane, a fost recunoscută drept stahanovistă. În sala mare, cînd i-a fost rostit numele, la început,figura ei subţirică nici nu se vedea printre ceilalţi. Iar cînd au felicitat-o, au ridicat-o pe masă — ca simbol al biruinţei. În afară de premiul bănesc, i s-a făcut un cadou la care ea doar putea să viseze — o pereche de pantofiori cu toc şi o stofă pentru palton. Iar pe lîngă asta..., şi jumătate de litru de rachiu... La început, nu ştia ce să facă cu dînsul, dar după aceea au început să sărbătorească biruinţa. Fiecăruia i-a revenit cîte 100 de grame. Nu aveau nici o gustare... Şi, bineînţeles, din cauza celor 100 de grame de rachiu, i-a fost mai apoi rău...

Între prezent şi trecut

În Moldova Sovietică, Maria Sergheeva a revenit în anul 1947. Casa lor fusese bombardată, aşa că a fost nevoită să închirieze un loc de trai. Cu mare greu, s-a aranjat la lucru la spital. Carnetul ei de muncă este împestriţat de mulţumiri pentru atitudinea conştiincioasă faţă de munca sa, iar fotografia dumneaei mulţi ani la rînd a împodobit Tabla de Onoare a spitalului.

Acum ea trăieşte de una singură, primeşte o pensie mizeră şi o compensaţie pentru medalii. Aproape jumătate din aceşti bani este nevoită să-i cheltuie pentru medicamente. Ceilalţi se duc pentru lapte şi cartofi, deşi uneori, la fel ca şi în anii războiului, şi-ar dori ceva gustos pe masă...

* * *

…Maria Sergheevna nu se plînge de viaţă grea. Deşi pachetul cu alimente pe care l-au adus liceenii a venit tocmai la timp. Dar şi mai mult ea este recunoscătoare pentru faptul că poate povesti istoria propriei sale vieţi, care este un fragment al marelui tablou cu numele Victoria. Ea preţuieşte ceea ce i-a fost dat să trăiască în viaţa sa. Şi, probabil, răsfoind în memorie cele mai impresionante pagini ale biografiei sale, ea, întîi de toate, îşi aminteşte Ziua Victoriei şi acei pantofiori cu toc...

Natalia Ustiugova