6 iunie — ziua de naştere a lui Alexandr Sergheievici
Puşkin
Zilele
scrisului şi ale culturii slave s-au încheiat cu o călătorie de neuitat prin locuri puşkiniste necunoscute. Această
minunată călătorie a fost organizată de preşedintele Comunităţii Ruse, Ludmila Laşcencova. Calea necunoscută pînă
acum a poetului rus a fost posibil să fie parcursă datorită cercetărilor
ştiinţifice ale cunoscutului puşkinist din Moldova, Victor Cuşnirenco, autor al
unor cercetări fundamentale privind viaţa şi creaţia lui Alexandr Puşkin.
Cînd
excursia este ghidată de un om care este autorul a 10 filme video, 20 de cărţi,
mai mult de 200 de articole ştiinţifice consacrate creaţiei lui Puşkin, ea se
transformă într-o călătorie cu adevărat de neuitat.
Ecoul trecutului
Despre faptul că
Puşkin s-ar fi putut să viziteze satul Păuleşti, savanţii-puşkinişti vorbeau
demult. Dar nimeni nu s-a apucat să cerceteze în mod detaliat istoria acestei
localităţi. S-a considerat că tot ceea ce este legat de vizitarea de către
Puşkin a acestor locuri nu este altceva decît nişte legende născocite de
oameni. Şi această opinie s-a statornicit încă din secolul XIX, cînd viaţa şi
activitatea lui Puşkin nu erau încă studiate în mod profund.
Faţă de aceste legende a manifestat
interes puşkinistul Victor Cuşnirenco. Misiunea dumnealui în calitate de savant
consta în aceea ca să verifice faptele din respectivele legende, să ajungă la
ceea ce ar putea să corespundă realităţii şi să aducă cele aflate la cunoştinţa
opiniei publice. La drept vorbind, despre faptul că Puşkin de bună seamă a fost
şi pe la Păuleşti unii jurnalişti au scris cu vreo doi ani în urmă, bazîndu-se
pe informaţiile aflate de la Victor Cuşnirenco. Dar articolul ştiinţific al acestuia
încă n-a fost publicat în volumul său deplin.
Conform
cercetărilor savantului, în anul 1822, Alexandr Puşkin s-a aflat în vizită în
conacul lui Russo din satul Păuleşti. Puşkin a plecat într-acolo nu pe
obişnuitul de noi drum spre Călăraşi, ci pe alt drum, pe care se călătorea cu
cai de poştă şi care mergea prin Pănăşeşti, mănăstirea Căpriana, Tătăreşti…
Alături se întindea moşia boierului Ralli din 14 sate, unul dintre care e
cunoscutul sat Dolna, unde se află Muzeul «A. Puşkin».
Atunci, satele
Pănăşeşti, Tătăreşti şi Păuleşti aparţineau boierului Dinu Russo, membru al
Consiliului Superior al regiunii. Printre altele, conform unor cercetări
recente ale lui Victor Cuşnirenco, s-a aflat că, în secolul XIX, la Pănăşeşti
se creştea cea mai preţioasă specie de tutun, cunoscută prin calitatea sa
excelentă nu numai în întreaga Rusie, ci şi în multe alte ţări. Iar Pănăşeştii
erau cunoscuţi lumii prin viile lor şi prin vinurile excepţionale, acestea
fiind menţionate cu diferite distincţii la mai multe expoziţii la mai multe
expoziţii mondiale. (Cu alte cuvinte, în zona Călăraşilor poate fi crescut şi
tutun foarte bun, şi poamă foarte bună!).
Tainele legendarului sat
Satul Păuleşti e
situat într-un loc neobişnuit de frumos, înconjurat de ravene pitoreşti. Cînd
le vezi, e greu să-ţi rupi privirea de la ele. Se vorbeşte că prin aceste
locuri a trecut cîndva un boier vestit prin bogăţiile lui, care purta o pălărie
împodobită cu pene de păun, de unde, chipurile, mai tîrziu, a şi luat naştere
denumirea satului. Pentru că pe acel boier aceste locuri l-au fermecat
într-atît, că el le-a numit rai şi a hotărît să nu mai plece de aici. Încă în
acele timpuri îndepărtate, aici de acum erau lacuri ce curgeau unul în altul.
Şi, după cum a remarcat Victor Cuşnirenco, lacurile aduceau un venit atît de
mare, încît, în anul 1735, pentru a deţine dreptul de a fi proprietarul lor,
boierii îşi rupeau unul altuia bărbile. Trei din aceste locuri se alimentau cu
apă de izvor, care curgea în ele de pe colnice, de aceea peştele din ele era
foarte bun.
Şi ce a fost după ce boierul în pălărie cu
pene de păun s-a stabilit în aceste locuri? După ce şi-a construit o casă, a
început să adune aici cele mai frumoase fete din satele învecinate. Şi cînd
cineva dintre flăcăii din acele sate venea să peţească vreo fată frumoasă,
boierul nu avea nimic împotrivă, doar că îi punea o condiţie: după însurătoare,
să rămînă să trăiască aici. Aşa s-a format satul.
În anul 1817, la
Păuleşti trăiau vreo 100 de familii. În timpul lui Dinu Russo, populaţia
satului avea un număr de circa 500 de oameni. Acum aici trăiesc circa 1000 de
oameni. Dar, la fel ca şi în oricare sat de astăzi, mulţi dintre păuleşteni
astăzi se află la muncă peste hotare. Şi, aşa cum vedem şi în multe alte sate,
şi la Păuleşti sunt case părăsite şi ruinate. Dar sunt şi case frumoase,
trainice, bine îngrijite. Înseamnă că au mai rămas pe aici oameni gospodari.
Şi totuşi,
gimnaziul local a fost închis. Acum copiii sunt nevoiţi să se ducă la şcoală la
Călăraşi, iar drumurile de ţară ştiţi cum sunt…
Satul Păuleşti nu
numai că e situat în locuri foarte pitoreşti — în aceste locuri dăinuie
spiritul sacru. Împrejurul satului sunt multe mănăstiri, cea mai apropiată se
află în satul Onişcani. Mănăstirea are o catedrală frumoasă, construită în anul
1912 după un proiect al lui Alexei Şciusev, care în acei ani era student.
Păuleştii sun
învăluiţi nu numai de legende, ci şi de taine. În apropierea gimnaziului de
acum închis, încep nişte galerii subterane de mulţi kilometri şi care nu se
ştie unde duc.
Poiana însorită
Conacul familiei
Russo a fost construit în anul 1791. Vizavi de conac şi acum se înalţă mai
mulţi pini împovăraţi de vîrstă, care au peste 220 de ani. Unii din ei sunt
bine şi acum, iar alţii s-au uscat, majoritatea — în ultimii ani secetoşi,
transformîndu-se în monumente moarte ale trecutului. Se spune că la început
erau 24 şi reprezentau, de fapt, un ceasornic solar, după umbra lor
stabilindu-se ora zilei. Nu-i exclus că de ramurile acestor copaci, pe atunci
tineri, cîndva s-au atins degetele lui Puşkin.
Printre pini, se
afla o masă mare la care luau masa boierii împreună cu oaspeţii lor, iar în
ospeţie, de regulă, aici se venea mai mult în timpul verii. Şi poate fi găsit
oare un loc mai potrivit decît în sînul naturii pentru a-i servi pe oaspeţi cu
bucatele casei? Potrivit tradiţiei, cînd stăpînii şi oaspeţii se ridicau de la
masă, în locul lor se aşezau slugile, înfruptîndu-se şi ele din bucatele
boiereşti.
Mai este la
Păuleşti un copac ce creştea în timpurile cînd pe aici a fost Puşkin — e un
platan de 330 de ani. Pentru anii săi, copacul arată destul de bine, în fiecare
primăvară înverzeşte şi mereu şopteşte ceva. Ar fi minunat să putem descifra
şoaptele lui şi să aflăm ce a fost aici cu aproape 200 de ani în urmă.
Este foarte
emoţionant să vizitezi locurile în care Puşkin îşi căuta inspiraţia. Dar dacă
şi pînă acum în scoarţa acestor seculari copaci sau în pămîntul spălat de ani
se mai păstrează acele fărîme de înseninare ce l-au străfulgerat aici pe
genialul poet?!
Apărătorul dreptăţii
Dinu Russo a intrat în istorie ca un
moşier foarte aspru. De altfel, aceeaşi caracteristică i-a fost dată şui
tatălui său, Toma. După cum spune o legendă locală, odată Puşkin, ieşind din
conac, a auzit cum strigă o ţigancă — iar în robia lui Dinu Russo se aflau 12
ţigani — pe care stăpînul o pedepsea foarte aspru. Cînd Alexandr Sergheievici a
văzut această sfîşietoarea scenă, a încercat să ia apărarea ţigăncii. Se spune
că atunci prietenii s-au luat la ceartă, chiar s-au încăierat, şi că, după
acest incident, poetul a părăsit conacul lui Russo. Pentru Puşkin, violenţa şi
sclavia erau inacceptabile…
În anul 1837, după
moartea lui Puşkin, Alexandru Donici a tradus în limba română şi a publicat la
Bucureşti poemul «Ţiganii». Această operă a trezit discuţii furtunoase în
mediul criticilor din acea vreme. Printre altele, cunoscutul istoric Mihail
Kogălniceanu imediat s-a pronunţat în apărarea ţiganilor. După care acest val a
fost preluat de Vasile Alexandri. După apariţia lucrării «Istoria unui galben»,
în România a apărut o adevărată mişcare literar-socială pentru eliberarea
ţiganilor din robie. În anul 1844, în această direcţie au fost făcuţi primii
paşi, o parte din ţigani fiind eliberaţi. Iată în ce mod istoria unei obişnuite
moşii poate suprapune asupra sa numeroase fapte istorice importante.
Locuitorii din acele vremuri ai satului
nu-l cunoşteau pe Alexandr Sergheievici ca pe poet, dar l-au îndrăgit ca pe un om cu suflet mare
şi cu dreptate. De aceea au şi păstrat amintirile despre Puşkin, transmiţînd
prin generaţii dragostea şi respectul lor faţă de dînsul. În anii sovietici,
cînd puşkiniştii au uitat despre acest loc şi cînd a fost restaurat conacul,
izvorul cu apă dătătoare de viaţă, care se află în vecinătatea conacului, a
fost botezat cu numele poetului.
Un teritoriu litigios
În anul 1979, în vechiul conac a fost
făcută o reconstrucţie.
Sălile spaţioase au fost împărţite în mai multe camere, acestea fiind izolate
prin pereţi mai subţiri, iar materialele de construcţii moderne au acoperit
vechimea pereţilor seculari. În edificiul cu două etaje a început să
funcţioneze o tabără de muncă şi de odihnă, unde în timpul verii veneau copii
din satele apropiate. După aceea în acest local frumos s-a instalat cîrmuirea
colhozului local.
Dar, odată cu
venirea unor vremuri noi, în care Moldova a devenit ţară independentă, conacul
ca şi cum a rămas al nimănui. Şi un businessman din Călăraşi, care cunoaşte
bine aceste locuri şi legendele legate de istoria lor, a cumpărat şi conacul,
şi pămîntul pe care s-au mai păstrat obiecte naturale istorice.
Istoria cu moşia ruinată a servit drept
cauză a multor scandaluri. Cu trei ani în urmă, a apărut un registru online.
Agenţia pentru inspectarea şi restaurarea monumentelor a declarat că acestui
conac nu-i este atribuit un careva număr cadastral. Şi primăria, la rîndul ei,
a înaintat pretenţiile sale. Dar toate acestea, cum se spune, sunt
deşertăciunea deşertăciunilor… Acum cel mai mult contează faptul că moşia de
bună seamă este lăsată în voia sorţii. Conacul necesită o restaurare capitală,
care va solicita mulţi bani. Puţin probabil ca statul să poată pune la
dispoziţie suma necesară. Pe cînd respectivul businessman este dispus să
investească în acest obiect. El planifică nu doar să restabilească însuşi
conacul, ci şi să amelioreze teritoriul. Planifică să-i redea izvorului lui
Puşkin priveliştea lui de la începuturi, să cureţe lacurile înmlăştinate şi
chiar să construiască o moară de lemn. Dacă aceste idei vor fi realizate, spre
Păuleşti vor porni turişti, satul va prinde la viaţă. Clar lucru că
businessmanul contează pe anumite investiţii. Dar dacă el va reuşi să
restaureze acest monument istoric, investiţiile vor fi îndreptăţite.
Natalia Ustiugova
скачать dle 10.6фильмы бесплатно