Tragicul an 1918: lecţiile de acum un secol
РУС. MOLD.
» » Tragicul an 1918: lecţiile de acum un secol

Tragicul an 1918: lecţiile de acum un secol

24-07-2016, 12:34
Viziuni: 361
  
Versiunea de tipar   
Tragicul an 1918:  lecţiile de acum un secolIstoricii-românizatori, pur şi simplu nu observă perioada care a început odată cu 27 martie 1918 şi tratează evenimentele din acea dată
ca ceea ce a săvîrşit «unirea»

În istoria Moldovei, anul 1918 este fatidic. Este vorba despre intervenţia României regale, declararea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, «adoptarea» actului din 27 martie 1918 cu privire la dobîndirea iluzorie a regiunii «autonomiei provinciale» , lichidarea forţată a statalităţii moldoveneşti şi transformarea Moldovei într-o provincie a regatului României.

 

Cel mai important, însă, trebuie de considerat actul din 27 martie, care a lichidat statalitatea naţională a poporului moldovenesc, declarată pe 2 decembrie 1917. Pentru cercurile de conducere din România nu a fost simplu să realizeze visul lor mult rîvnit.

 

Escrocheria din 27 martie (9 aprilie)


În primul rînd, Basarabia aparţinea Rusiei — aliata României în tripla poliţie Antanta. În al doilea rînd, era în plină desfăşurare războiul, două treimi din teritoriul României se afla sub ocupaţia trupelor austro-germane. În al treilea rînd, în Rusia a avut loc Revoluţia din Octombrie şi a fost declarat dreptul naţiunilor la autoidentificare, fapt care a consolidat periferiile naţionale în lupta pentru apărarea cuceririlor revoluţionare. Rămînea o singură soluţie: schimbarea aliaţilor, adică, părăsirea fără avertisment a Antantei — un fenomen deja testat în practică în politica externă a României.

 

Pe 26 noiembrie 1917, încheind un acord de pace separat cu blocul germano-austriac, România regală a primit acordul pentru ocuparea Basarabiei cu preţul pierderii potenţialului economic al ţării. Nemţii au cerut Dobrogea de Nord şi de Sud, regiunile carpatice, transmiterea în mîinile nemţilor a comunităţilor comerciale petroliere, căile ferate şi porturile, de asemenea, transferarea sub controlul Germaniei a finanţelor româneşti. România nu avea decît să «legifereze» anexarea Republicii Democrate Moldoveneşti, să demonstreze comunităţii mondiale şi, în primul rînd aliaţilor trădaţi din Antanta, «bunăvoinţa» asocierii RDM cu România, ca şi eliberarea Basarabiei de sub influenţa bolşevicilor.

 

Evenimentele au demonstrat faptul că nu exista nici o speranţă de a sconta pe loialitatea moldovenilor. De la Hotin pînă la Ismail au fost adoptate declaraţii de condamnare a Sfatului Ţării pentru trădare. Peste tot, apărătorii statalităţii moldoveneşti s-au opus eroic intervenienţilor. În apropiere de Chişinău, Bălţi, Bender, Chilia, Ismail, Vilcovo patru divizii române (50 de mii de baionete) au trebuit să înfrunte rezistenţă armată. Rămînea de partea intervenienţilor dispoziţiile naţionaliste a conducerii Sfatului Ţării, moşierii şi capitaliştii care tindeau să-şi păstreze proprietăţile. La Iaşi se ştia că în pofida deciziilor congresului militar-moldovenesc, conducerea Sfatului Ţării nu a organizat alegeri generale a Adunării Constituante, în mod abuziv şi-a atribuit competenţe executive şi legislative, uzurpînd, în acest fel, puterea.

 

Se pare că din prostia diplomaţiei româneşti, din Iaşi, conducerea Sfatului Ţării a fost somată, la 21 ianuarie 1918, să proclame independenţa RDM fără recunoaşterea Guvernului Sovietic a dreptului la autoidentificare, aşa cum a fost în cazul Ucrainei, Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Cu toate acestea, conducerea României nu atrăgea atenţia la situaţia creată şi acţiona în baza principiului «bate fierul cît e fierbinte!» creînd argumente juridice pentru viitoarele relaţii româno-sovietice pe marginea problemei basarabene.

 

Pe 23 martie, liderii Sfatului Ţării I. Inculeţ, D. Ciugureanu, P. Halipa au fost invitaţi la Iaşi la şedinţa cabinetului de miniştri al României. Inculeţ — în calitatea sa de preşedinte — a primit, în mod secret, mită în valoare de 2 milioane de lei. Ascultînd sarcinile pentru prelucrarea deputaţilor Sfatului Ţării în favoarea unirii, Inculeţ l-a întrebat pe prim-ministrul A. Marghiloman dacă va fi păstrat Sfatul Ţării, de asemenea, dreptul de vot al femeilor declarat de revoluţie, cum va fi soluţionată problema agrară ş.a.m.d. Lui i s-a răspuns că Sfatul Ţării va fi desfiinţat pentru că «naţiunea este reprezentată» în ambele camere ale parlamentului, unde vor avea loc şi reprezentanţii Basarabiei.


Nu va exista nici Guvernul Republicii Moldoveneşti, pentru că reprezentanţii regiunii vor face parte din componenţa consiliului de miniştri la fel ca şi miniştrii români. În acest fel, capii Sfatului Ţării ştiau deja ce se va întîmpla în timpul şedinţei ce urma să aibă loc — a fost o manevră de sustragere a atenţiei, o demagogie, scopul căreia a fost realizarea anexării.

 

Înregistrarea de protocol denotă: şedinţa «istorică» din 27 martie 1918 a început la ora 4 şi 15 minute sub preşedinţia lui I. Inculeţ. După cuvîntul introductiv, preşedintele i-a oferit cuvîntul şefului guvernului României, A. Marghiloman, care a venit la Chişinău în compania ministrului apărării şi alte persoane apropiate, precum şi a reprezentanţilor guvernului român. Cu ce nu este «armadă prosperă» dacă e să luăm în calcul că regiunea a fost indusă în stare de asediu în timpul celor patru divizii ale trupelor româneşti, atrocităţile de pretutindeni ale militarilor care făceau «regulă».

 

Politicanul şiret, sluga ocupanţilor germani, care au acaparat două treimi din teritoriul României, minţea cu neruşinare. Remarcăm că odată cu ocuparea Basarabiei, românii minţeau, lansau zvonuri precum că trupele lor sunt menite doar pentru apărarea căilor ferate, depozitelor cu armament şi alimente, după care, vor pleca imediat…

 

Peste aproximativ trei luni de zile, premierul României a continuat să mintă în parlamentul RDM: «unirea Basarabiei cu România trebuie să se producă doar în condiţiile păstrării particularităţile locale ale acestei regiuni… Basarabia va păstra autonomia regională, propriul ei Consiliu regional va deţine propriul organ executiv şi propria administraţie» ş.a.m.d.

 

Fiind sigur de atingerea obiectivului propus, ştiind foarte bine că Sfatul Ţării este parlamentul Republicii Democrate Mol­doveneşti, el a numit republica Basarabia, subliniind, în acest fel, ignoranţă faţă de cuceririle revoluţionare ale moldovenilor. În replică, nu s-a spus nici un cuvînt! Ulterior, oratorul a continuat: «legile existente şi autogestionarea locală — orăşenească şi ţărănească — vor fi păstrate şi nu pot fi schimbate de parlamentul român pînă cînd în activitatea acestuia nu vor fi implicaţi reprezentanţi din Basarabia».

 

Prin această declaraţie, A. Marghiloman tindea să facă o impresie bună deputaţilor de opoziţie, populaţiei din regiune orientată negativ împotriva trupelor române, fiind convins de faptul că puţini dintre cei prezenţi în sală ştiau că alegerile în parlamentul României fuseseră, deja, stabilite pentru luna noiembrie 1919.

 

Au urmat dezbateri îndelungate care au adus argumente în favoarea incompetenţei Sfatului Ţării în ceea ce priveşte adoptarea unor asemenea decizii. Oratorii au solicitat organizarea unui plebiscit. În urma unei pauze îndelungate, în rezultatul şantajului şi ameninţărilor armate, rezistenţa fracţiunii ţărăneşti a fost oprimată. A mai existat şi un proces «de vot» nominal şi deschis, nemaiîntîlnit în istoria democraţiei, cu prezenţa diviziei soldaţilor români înarmaţi în sala de şedinţe. În rezultatul «gărzii de onoare», «pentru» au votat 86 de deputaţi, împotrivă s-au pronunţat 3, alţi 36 s-au abţinut. În confirmarea ilegalităţii deciziei Sfatului Ţării din 27 martie, adoptate în condiţiile ocupaţiei române şi situaţiei excepţionale induse în Basarabia, vom prezenta opinia renumitului diplomat român — Nicolae Titulescu.

 

În scrisoarea adresată regelui Carol al II-lea al României, în legătură cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, referindu-se la problema autoidentificării Basarabiei, el afirma următoarele: «La drept vorbind, autodeterminarea presupune un plebiscit. Pentru a fi recunoscut juridic pe arena internaţională, orice plebiscit trebuie să fie organizat în condiţii libere. De aceea, acolo unde a fost organizat … anume forţele internaţionale au asigurat ordinea, ci nu militarii unei sau altei părţi interesate».

 

Ţinînd sub control situaţia din sală, premierul român a regizat cu dibăcie scenariul pregătit din timp. El a susţinut propunerea parvenită din partea blocului moldovenesc de a accepta basarabeanul, la vremea lui revoluţionar rus din rîndul poporului, care a fugit în România în anii 90 — C. Stere în rîndul deputaţilor Sfatului Ţării. Propunerea a fost acceptată cu ascultare.

 

Acest episod aparent curios, oferă posibilitatea de a ne imagina componenţa Sfatului Ţării pe parcursul activităţii sale pînă în momentul încetării existenţei sale. Sistematic, din componenţa organului erau excluşi deputaţii incomozi «în legătură cu expirarea mandatului», deşi, termenul de activitate în acel parlament nu exista în mod oficial. Erau modificate măsurile de intimidare. Cinci deputaţi, conducători ai celui de-al III-lea congres ţărănesc al guberniei, au fost împuşcaţi fiind învinuiţi că sunt agenţi ai bolşevicilor, sub acelaşi pretext a fost executată activista  menşevicului şi socialistul — redactorul ziarului «Basarabia Liberă». După arest, cîţiva deputaţi au fost exilaţi peste Nistru, unii au fost nevoiţi să fugă singuri. În locul persoanelor suspendate, au fost alese personalităţi comode.

 

Marghiloman nu se potolea. El a propus ca preşedintele Sfatului Ţării, Inculeţ şi preşedintele Consiliului directorilor generali, Ciugureanu să fie înaintaţi în componenţa guvernului României în calitate de miniştri fără portofolii. Printr-un singur gest, Sfatul Ţării şi guvernul au rămas fără preşedinţii săi. În locul lor au fost înaintaţi oameni loiali C. Stere şi P. Cazacu — aduşi din România.

 

Metoda de substituire a conducerii de vîrf din regiune a fost aprobată imediat după ocuparea Chişinăului de către trupele române. Atunci, preşedintele Consiliului directorilor generali P. Erhan, care nu a plăcut generalului Prezanu, a fost schimbat cu unionistul Ciugureanu. Substituirea lui Inculeţ şi Ciugureanu cu Stere şi Cazacu a demonstrat cine este adevăratul stăpîn în Basarabia.

 

Pe calea şantajului şi ameninţărilor

 

Nu trecuseră nici două luni de la adoptarea actului din 27 martie 1918, cum «dăruirea» autonomiei provinciale pentru Basarabia a stat Iaşului în gît (acolo încă era capitala României).

 

A demarat înaintarea organizată asupra autonomiei locale. Autorităţile române au demarat modificarea componenţelor zemstvelor, dumelor orăşeneşti şi consiliilor urbane, adică, substituiau reprezentanţii «nesiguri» cu oameni loiali, care, erau aduşi cu sutele din regat.

 

Au fost blocate proiectele reformei agrare şi constituţiei regionale. Iar în numele dezvoltării «libere» şi «paşnice» a «românilor din Basarabia», pe 13 iunie 1918, a fost desemnat comisarul militar — generalul A. Voitoneanu. La acea vreme, în regiune au fost concentraţi 110 mii de români cu scopul de a accelera procesul de românizare pe «cale democratică».

 

Politicienii români conştientizau că pînă şi păstrarea formală a autonomiei Basarabiei ar putea servi un exemplu prost pentru alte provincii, care se preconizau a fi incluse în componenţa României (Transilvania şi Bucovina). Începînd cu data de 1 iunie 1918, prin decret regal, pe teritoriul Basarabiei a fost prelungită starea de asediu, ceea ce a permis introducerea cenzurii în presă şi corespondenţă, interdicţia adunărilor ş.a.m.d.

 

La indicaţia comisarului militar, a fost desfiinţată miliţia orăşenească şi cea judeţeană, în urbe, aceasta a fost substituită de poliţia română, iar în judeţe — de jandarmerie. În octombrie 1918, prin decret regal, au fost desfiinţate zemstvele de gubernie, Uniunea oraşelor Basarabiei, organele administraţiei locale. În acest mod s-a pus punct chestiunii cu privire la «respectarea» «autonomiei».

 

De rînd cu trădătorii-slugarnici a existat şi o altă Basarabie. Este vorba despre poporul muncitor şi deputaţii credincioşi neamului din Sfatul Ţării, reprezentanţi ai clasei inteligente progresive.

 

Cu toate acestea, nici istoriografia română, nici istoricii-românizatori locali contemporani, pur şi simplu nu recunosc perioada istorică a regiunii începînd cu data de 27 martie (aderarea condiţionată; aderarea necondiţionată s-a produs pe 27 noiembrie) şi tratează data de 27 martie ca pe un eveniment ce a săvîrşit unirea. În realitate, ei trec în tăcere cele mai negre pagini, care demască ipocrizia străinilor şi trădarea naţională a lor «ai noştri», nu comentează faptul că Sfatul Ţării, fiind un organ vremelnic, nereprezentativ (care s-a auto-convocat), nu avea competenţa de a decide fuzionarea — chiar şi condiţionată — a RDM cu România.

 

În perioada critică ce a urmat, opoziţia a acţionat decisiv. Pe 14 octombrie s-a desfăşurat şedinţa comună a fracţiunii ţărăneşti şi fracţiunii minorităţilor naţionale, care au cerut de la prezidiumul Sfatului Ţării să convoace şedinţa Parlamentului nu mai tîrziu de data de 1 decembrie.

 

S-a întmplat ceea la ce s-a aşteptat cel mai puţin conducerea României. O mare parte a deputaţilor blocului moldovenesc, arma ascultătoare a ocupanţilor, şi-au părăsit fracţiunea. Iar fracţiunea ţărănească şi reprezentanţii minorităţilor naţionale au creat un bloc comun, care deţineau majoritatea constituţională şi care, juridic, era pe măsură să stopeze orice acţiuni ce vizau fuziunea ulterioară. În continuare, s-au produs evenimente care nu se înscriu în concepţia istoriografiei unioniste, or, ele demonstrează faptul că unirea din 1918 a fost cauza unui cerc restrîns al trădătorilor corupţi din rîndul poporului mol­dovenesc.

 

Revelaţii şi proteste

 

La Bucureşti, unde fusese deja strămutată capitala, spiritele s-au încins la modul serios. Existau toate motivele. Pe 20 noiembrie, blocul noii majorităţi constituţionale a expediat un memorandum în adresa guvernului României. Memorandumul conţinea cerinţe reieşind din actul din actul din 27 martie: de a restabili libertatea cuvîntului şi anularea cenzurii, (…) de a anula starea de asediu — de a organiza realegerea prezidiumului Sfatului Ţării şi Consiliului directorilor generali, de a lichida Comisariatul general, evacuarea jandarmeriei din sate. Semnatarii documentului au solicitat un răspuns pînă pe data de 3 decembrie 1918.

 

S-a început! Deschiderea sesiunii Sfatului Ţării, planificată pentru 22 septembrie, a fost anulată. De la Bucureşti, în regim de urgenţă, a sosit la Chişinău «desantul» de lovitură — care amintea oarecum despre inchiziţia medievală — în frunte cu comisarul general (tot el devenise, deja, ministrul de război al României) A. Voitoneanu.

 

Prin decret regal, sesiunea extraordinară a Sfatului Ţării a fost stabilită pentru data de 25 noiembrie 1918. Însă, din motive tactice, aceasta a fost deschisă pe 26 noiembrie, totodată, s-a făcut totul ca despre începutul sesiunii să ştie doar un anumit cerc al deputaţilor, evident, cei care au avut «discuţii» cu generalul.

 

Despre felul în care a fost organizată activitatea sesiunii a declarat un grup de deputaţi în actul lor de protest. «Noi, deputaţii Sfatului Ţării, în interesul demascării şantajului politic nemaivăzut şi inacceptabil, abuzului şi falsificării, am dispus constituirea actului după cum urmează: pe 25 noiembrie 1918, la iniţiativa blocului moldovenesc, a fost stabilită deschiderea sesiunii Sfatului Ţării, fără publicarea prealabilă în ziar şi distribuirea înştiinţărilor. Au fost informaţi doar deputaţii unui grup al blocului moldovenesc. În acest fel, restul grupurilor parlamentare nu au fost absolut informaţi despre deschiderea sesiunii», au declarat deputaţii protestatari.

 

Fiind din întîmplare în clădirea parlamentului, grupul protestatar a participat la discuţiile pe marginea chestiunii agrare, iar atunci cînd dezbaterile s-au încheiat (la 02.30 noaptea), în sala de şedinţe mai rămăseseră 46 de deputaţi. În acest moment, preşedintele sesiunii P. Halipa a dat citire rezoluţiei cu privire la dorinţa de unire a Basarabiei cu România fără nici un fel de condiţii, ceea ce însemna anularea autonomiei Basarabiei». Venind în sala de şedinţe, fostul comisar general, generalul Voitoneanu, a citit decretul regal cu privire la închiderea sesiunii Sfatului Ţării.

 

La sfîrşitul actului de protest, grupul de deputaţi menţionează: «… împuternicirile primite din partea diferitor grupuri parlamentare în vederea constituirii unui act adevărat, consideră toate dispoziţiile Sfatului Ţării din 25-26 noiembrie 1918, reieşind din încălcările legislative vizibile, limitrofe cu minciuna, drept false, ilegale şi noi, cu toată energia, protestăm împotriva renunţării la autonomie, un act abuziv împotriva voinţei poporului Basarabiei». Pe 27 noiembrie 1918, s-a încheiat drumul lipsit de slavă al Sfatului Ţării.

 

* * *

Basarabia s-a transformat într-o provincie a regatului României, care a devenit cel mai reacţionar stat din Europa. Înapoierea sa pe fundalul alipirii provinciilor (Basarabia, Transilvania şi Bucovina) era izbitoare. Cercurile de conducere din România au contrapus acestor provincii jafuri, şovinism şi naţionalism, lichidarea şi răfuiala împotriva dizidenţilor în baza principiilor «decapitare, demoralizare, dezorganizare». Peste o scurtă perioadă de aflare a regiunii în componenţa «României Mari», mulţi dintre cei care au luat parte la actul marii trădări (Ciugureanu, Halipa, Inculeţ şi alţii), după anexarea Basarabiei, s-au luat de cap vîzînd ce au făcut şi în mîinile cui au dat ţara.

 

În al cincilea an de aflare a Basarabiei în «raiul» românesc, în septembrie 1923, ziarul «Adevărul» scria: «Abuzurile funcţionarilor; legile care se modifică de două ori pe an; dispoziţiile care se anulează în ziua următoare; impozitele necontrolate de nimeni; birurile; batjocora; maltratările — au îndepărtat atît de mult Basarabia de România, încît chiar şi toată istoria şi toată literatura românească studiată în şcoli, nu va fi în măsură să redreseze situaţia în următoarele cîteva decenii».

 

Spre deosebire de capacitatea jurnaliştilor de la «Adevărul», dezvăluirile martorilor oculari ai realităţii din Basarabia nu pot fi negate. În ceea ce priveşte, însă, istoriei şi literaturii române — sărmanii de ei, nu au prevăzut că anume cu ajutorul lor va continua prelucrarea creierilor moldovenilor, mai ales după un secol de la «actul unirii», adică în 2018 cu scopul revenirii în acel «rai» în care au trăit moldovenii din 1918 pînă în 1940.
 
Piotr Boico, doctor în științe istorice
 
скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: