Cu Leica și blocnotul de la Volga pînă la Berlin

…În lupte s-a manifestat ca un activist politic dîrz și combativ. În calitate de colaborator al ziarului diviziei, a parcurs împreună cu divizia întreaga ei cale de luptă…

De el în mod deosebit «se lipeau» practicanții de la facultatea de jurnalistică. Mai întîi se uitau la dînsul de sus, ca la un exponat de muzeu. Dar, cunoscîndu-l mai îndeaproape, se mirau cît de multe cunoaște acest om domol, calm, care a trecut prin infernul războiului.

Cunoștința

Primindu-mă la serviciu la ziarul raional de la Leova, redactorul acestuia, Denis Starîș, mi-a găsit loc în biroul minuscul al secției de scrisori, al cărei șef era Tatiana Voronova. Eu am intrat timid în birou, avînd subsuori o carte groasă, pe care, înainte de a veni la redacție, am luat-o de la biblioteca raională de vizavi. Era primul volum al antologiei de amintiri despre corespondenții militari ai celui de Al Doilea Război Mondial și se numea «Nu s-a întors la redacție…». Tatiana Procopievna a recunoscut cartea după copertă și, zîmbind, a zis:

— Iar noi avem un om care s-a întors. Viu și nevătămat. Peste cîteva minute vom avea planificarea și îl vei cunoaște.

În biroul redactorului, ca și în oricare instituție sovietică respectabilă de pe atunci, se afla un divan de piele. La planificare toți s-au așezat pe scaune și doar un ins pleșuv s-a așezat pe divanul de piele, și-a sprijinit coatele de masă, după care a observat prezența mea.

 — Avem lucrători noi? l-a întrebat el pe redactor.

 — Și, sper, bineveniți, a răspuns Denis Antonovici. E învingător la olimpiada republicană la literatură. Scrie și versuri.

 — Bine, bine, a clătinat satisfăcut din cap bătrînul. Știi că nu are cine face pagina de satiră și umor…

 Eu m-am simțit un pic fîsticit. Știam că satira și umorul sun lucruri bune, însă nu pe placul tuturor. La școală, pentru versurile mele înțepătoare, deseori eram chemat în cancelarie, s-a întîmplat și să mă ciondănesc cu unii dintre colegi…

 După planificare, Tatiana Procopievna mi-a povestit că insul de pe divanul de piele a fost corespondent militar. Îi rămăsese mai puțin de doi ani pînă a se pensiona în această calitate și tocmai atunci Armata Sovietică, spre invidia imperialismului mondial, a fost redusă cu un milion și 200 mii de militari. Acești un peste un milion de foști militari au fost trimiși la muncă în diferite organizații civile. În acest fel, Mihail Isidorovici Slivco a ajuns prin părțile noastre.

El trăia într-o casă cu două etaje, în care mai locuia șeful secției raionale de asigurări de stat, bunelul violonistului cunoscut acum în toată Europa, Ilian Gîrneț. Am observat imediat că Mihail Isidorovici pășește foarte neîndemînatic, tropăind ca un urs, iar intrînd în biroul lui, l-am văzut scriind cu mîna stîngă, în timp ce dreapta îi atîrna ca fără viață. Mai tîrziu am aflat că nu din cauza războiului. De acum aflînd-use în Moldova, a nimerit într-o ploaie torențială rece și, fiindcă n-a avut unde să se adăpostească, a răcit foarte tare. În urma acelei răceli, jumătate de corp i-a fost atacată de o paralizie. Dar a scăpat cu viață.

După această întîmplare, își păzea cum putea sănătatea, îndeplinindu-și cu mult calm obligațiile sale redacționale. El era unicul om care îl putea înlocui pe secretarul responsabil atunci cînd acela pleca în concediu. Pentru noi, ceilalți lucrători din redacție, acea lună era minunată. Și asta pentru că el nu umbla supărat prin birourile noastre să ne preseze ca să urgentăm predarea materialelor. Cînd vedea că nu reușim la timp, nu ne înjura, ci, ca totdeauna, foarte calm, căuta informații adecvate din ceea ce ne trimitea Agenția TASS.

Peste un an, mi s-a mărit familia. Soția mi-a născut un fiu la o maternitate din Chișinău. Cînd mi-a telefonat să-mi comunice noutatea, radiam de bucurie. Dar nu puteam pleca imediat la ea, deoarece trebuia urgent să scriu un articol pentru ziar. În timp ce îl scriam, deodată în birou a intrat Mihail Isidorovici.

 — E adevărat ce vorbesc băieții noștri — ai devenit tată a doua oară? m-a întrebat.

 — E adevărat! am dat eu afirmativ din cap.

 — Și cum de ești treaz? s-a mirat el.

I-am explicat că nu consider un lucru neapărat să te îmbeți cu un asemenea prilej. Și că articolul va fi și mai bun, dacă îl voi scrie în această stare de euforie. El nu a zis nimic, s-a dus la redactor cu un material pe care-l ținea în rezervă și l-a convins pe acela că materialul meu poate apărea și în numărul următor. După care a venit să mă anunțe că sunt liber și eu, clar lucru am luat-o fuga — mai întîi, spre părinții mei — să-i anunț că mai au un nepot, după aceea — la soție și la fiu…

Doi cu numele Mihail, care, de fapt, se numeau altfel

S-au perindat cîțiva ani, redacția și tipografia s-au mutat într-o clădire nouă din beton armat, iar eu am fost ales secretar al organizației comsomoliste. În redacție eram unicul comsomolist, așa că «compania» mea se compunea din lucrătorii de la tipografie, în temei, din fete. Ca să le fac viața mai interesantă, am hotărît să le organizez o întîlnire cu veteranii noștri de război. În afară de lucrătorul redacției, adică Mihail Slivco, la Leova mai trăia un veteran: Mihail Sigal, corespondent al radioului republican, care se afla la evidență în organizația de partid a redacției.

La întîlnire, amîndoi au venit îmbrăcați în vestoane de paradă, cu decorații. Mihail Osipovici Sigal a povestit despre luptele fierbinți la care a participat, despre tovarășii pe care i-a pierdut în lupte, despre rănile sale și despre contuzie. Și încă despre faptul cît de greu a ajuns să lucreze în jurnalistică. Dar nu a vorbit în mod direct, ci doar prin niște aluzii. În anii șaptezeci ai secolului trecut, era interzis să se pomenească despre așa-numita «a cincea rubrică». Mihail Osipovici era evreu și noi cu toții știam că în pașaport el se numește Șmil Oizerovici. Iar cînd i s-a dat cuvîntul veteranului Slivco, el a început în felul următor:

— Aveți în față doi oameni cu numele Mihail, dar, de fapt, nici unul, nici celălalt nu sunt Mihail. Eu în pașaport mă numesc Mefodii. E un frumos nume vechi slav, dar acum, nu știu de ce, nu se bucură de simpatie. Este considerat de modă veche. Puțină lume știe că, dacă nu ar fi fost Chiril și Mefodii, astăzi noi am scrie cu litere grecești.

Cineva dintre participanții la întîlnire l-a întrebat ce a făcut el în timpul războiului.

— Beam hîrtia de ziar! a răspuns veteranul zîmbind vesel. Adică, hîrtia pentru ziarul diviziei o schimbam pe spirt. M-am aranjat bine, nu-i așa?! Și porecla îmi era «hîrtia»…

Cei prezenți și-au dat seama că el glumește.

— Și pentru asta ți-au dat decorațiile pe care le ai pe veston? a glumit unul din comsomoliști.

Într-o clipă, Mihail Osipovici a devenit serios.

— Pentru așa ceva puteai nimeri în batalionul disciplinar. Da cîntecul despre război al lui Utiosov nu-l știți? «Cu Leica, cu blocnotul, iar uneori și cu pușca!». «Leica» era aparatul de fotografiat. Eu doar nu m-am aflat în spatele frontului, m-am aflat chiar pe linia frontului, cu soldații. Și în atac am mers, și la mitralieră să stau și să împușc atunci cînd locul rămînea «vacant» mi s-a întîmplat… Adică, atunci cînd mitraliorul era rănit… Și grenada m-am învățat s-o arunc taman unde trebuia să ajungă… Cu mîna asta, care a ieșit la pensie înaintea mea…

Mihail Isidorovici a început să povestească despre misiunea sa de corespondent militar.

 — Să zicem, mă duc într-un blindaj unde știu că îl voi găsi pe un soldat dintre cei mai neînfricați. Stau cu el de vorbă, îl fotografiez, după care toată noaptea, la lumina gazorniței, fac ziarul. Dimineață, mulțumit și fericit, alerg în companie să-i duc ostașului ziarul, bucurîndu-mă că-l va putea trimite și la ai săi de acasă. Cînd ajung, în loc de blindaj, găsesc o groapă adîncă… Proiectilul a nimerit într-însul dis-de-dimineață, în timpul pregătirii de artilerie… Și eroul meu nu mai era în viață… Iată ce gust avea pîinea jurnaliștilor de război. Cît privește jurnaliștii militari, dușmanul avea socoteală aparte cu noi. Frițul care omora un corespondent militar primea pentru asta o decorație specială. Iar eu, începîndu-mi calea de luptă pe Volga, am ajuns aproape pînă la bîrlogul fascist. Dar nu mi-a fost dat să particip la luarea în prizonierat a lui Hitler. El, canalia, a avut grijă să plece în iad înainte de a se sfîrși războiul.

Ca să țină minte

Chiar în centrul orașului, nu departe de piață, se înalță biserica localității. Ea nu are nici un fel de valori arhitecturale — e pur și simplu o biserică obișnuită, care, în anii cincizeci ai secolului trecut, ca și multe alte locașuri sfinte, a fost închisă. În clopotnița ei le plăcea să vină cioarelor. Dar creștinii aveau grijă de biserică. Preotul, care, de cînd biserica fusese închisă, nu mai putea săvîrși slujbe, totuși, în orele de noapte îi boteza pe copiii nou-născuți. Mama a avut grijă ca și micuții mei să fie botezați. Odată, la planificarea unui număr de ziar, redactorul ne-a spus:

— Iată, Mihail Isidorovici a scris un material neplanificat, dar interesant. El propune ca în localul bisericii să fie deschis un muzeu. Cum se va numi, ne vom gîndi după aceea. Dar fiindcă ideea îi aparține dumnealui, consider că tot dumnealui trebuie să se ocupe de realizarea ei practică.

După care localul bisericii a fost adus în bună ordine, au început să apară și exponate, iar Mihail Slivco a avut grijă ca în cadrul acestui muzeu să fie și un ungheraș al gloriei de luptă. Într-o zi, la redacție a intrat un orășean ca să ne facă o propunere.

— Într-un loc de nădejde, am păstrat o mitralieră adevărată din timpurile războiului. Ce-i drept, nu mai împușcă, dar, dacă am curăța-o bine și am vopsi-o, ar fi bună pentru muzeu. Dacă vreți — o dăruiesc muzeului.

— Nici într-un caz! s-a împotrivit Mihail Isidorovici. Poate să băgăm în biserică și un tanc?! Un asemenea lucru nu va fi pe placul credincioșilor! Armele nu au ce căuta într-un locaș sfînt!

În timpul amenajării expoziției, el de multe ori intra în biserică și ruga ca altarul să nu fie cumva atins. A dumnealui a fost ideea ca să fie separat de expoziție printr-o perdea. Și iată care i-a fost argumentul: «Trebuie să respectăm sentimentele credincioșilor!».

Cînd de acum a ajuns la pensia de vîrstă, familia Slivco a primit un apartament din partea statului într-un bloc cu cinci etaje.

Deși acolo nu era atît de confortabil ca în fosta lui locuință, în schimb, permanent era apă caldă. Împreună cu băieții de la tipografie, l-am ajutat să-și ducă lucrurile. Astfel, am văzut că are doar ceea ce-i este mai necesar omului — adică, nu avea nici un fel de obiecte de cristal, de argint și așa mai departe. În schimb, avea cărți, multe din ele fiind dintre cele rare. Atunci, m-am gîndit cu tristețe: uite, pînă la asta am trăit aproape unul de altul, iar eu nici n-am știut că are asemenea cărți. Dacă aș fi știut, l-aș fi rugat să mi le împrumute ca să le citesc. Cînd am plecat în alt oraș, Mihail Isidorovici nu mai lucra la redacție. A avut de suferit două infarcturi… După asta, în fiecare zi, urca fără grabă pe trotuar în susul orașului, pînă la autogară. Asta pentru că medicii i-au prescris să facă zilnic cît mai multă mișcare. Cînd a făcut ultima sa plimbare, din păcate, nu știu…