Gherasimîci. Dragostea neexprimată

...Noi cu Casiunea ne uitam unui altuia în ochi. Ea își ștergea, în tăcere, ochii cu batista, iar din ai mei curgeau, pe drumul prăfuit, lacrimi, asemenea picăturilor mari de ploaie...

— Ai văzut-o pe Casiunea? Cum arăta ea?

Numai ce am povestit lui Andrei Gherasimîci, că am fost în casa moşului Trebiş, m-a servit cu brînză de oaie însăşi Casiunea — soţia lui.

— Seamănă cu o coasă, — spun eu.

— Abia de mai poate merge.

— Am să-ţi arăt eu ţie coasă! Iată cu acest ciocan!

— M-a ameninţat cu pumnul Gherasimîci.

— Despre Casiunea nu-i voie să vorbeşti urît în casa mea! Ea este dragostea vieţii mele.

Îmi vinea greu să nu zîmbesc. Aceste cuvinte măreţe ies din gura unui bătrînel simplu, care a trecut cu mult peste 70 de ani!

Ziua responsabilă pentru soartă

Interlocutorul meu s-a aşezat comod pe canapeaua veche şi a început să povestească fără grabă.

— Am iubit-o pe Casiunea încă din copilărie. Trăiam în satul nostru de baştină Celacovca Veche. Iar atunci cînd a crescut, am început să mă gîndesc cum pot să fac ca să-mi devină soţie. Am încetat să mai fac huliganisme, mă îmbrăcam frumos, nu fumam şi nu serveam peste măsură. Într-o seară, la o sărbătoare, am reuşit să o invit la dans. I-am şoptit la ureche că nu sunt un mire rău, deşi sunt sărac dar pot să le fac pe toate. Voi face armata şi mă voi însura cu ea. Casiunea nu mi-a răspuns nimic doar a rîs zgomotos. În ajunul plecării mele la armată, au venit prietenii la mine şi mi-au spus: Casiunea este dusă în alt sat. Părinţii o mărită. Am fugit pînă la casa ei, iar acolo — un echipaj întreg de cai. Venise un mire bogat. Prietenii m-au avertizat: dacă te bagi, ajungi la închisoare. Într-un final, m-am uitat eu mai bine la caii impetuoşi împodobiţi cu flori, apoi — la picioarele mele desculţ şi m-am gîndit: va trebui să mă supun destinului.

— Dar pe mire trebuie, totuşi să-l cunoşti! — A spus unul dintre prieteni. — Avem tot dreptul.

Aşa cum era tradiţia veche am alergat pÎnă la marginea satului şi am aşteptat cu răbdare pÎnă nu a apărut căruţa. Prietenii au îngrădit calea echipajului şi au luat caii de hăţuri, l-au privit mîndru pe mire şi i-au ordonat:

— După tradiţia locului, datorezi o căldare de vin pentru mireasă!

El nu s-a împotrivit, a sărit din căruţă şi a fugit în curtea vecină după băutură. Pînă el s-a întors, noi cu Casiunea ne-am privit în ochi. Pe ai ei, ea şi-i ştergea în tăcere cu batista, iar dintr-ai mei curgeau, pe drumul prăfuit, lacrimi asemenea picăturilor mari de ploaie. Mă durea sufletul pentru această pierdere imensă, dar şi plăcut că prietenii mei, respectÎndu-mi suferinţa, nu îndrăzneau să facă glume şi să rîdă.

…Eu, în acea zi, abia revenisem din deplasare. Am fost în satul Boghenii Noi şi am intrat pe la familia Trebiş împreună cu fiul lor Simion, în acea perioadă — şeful inspecţiei raionale de stat pentru seminţe. Acel mire şi acea mireasă, despre care povestea Gherasimîci, erau deja bătrîni, am avut prilejul să scriu despre ei În ziarul raional Ungheni ca despre nişte oameni care au muncit cu dăruire în colhoz, au crescut copii. Plus la toate, în tinereţe au fost declaraţi culaci şi au trecut prin represiunile staliniste, însă, în acei ani, nouă, jurnaliştilor nu ni se indica să scriem despre asta.

Drapelul roşu sub pumnul jandarmeriei

— Văd că nu te-ai speriat de pumnul meu, — continuă Andrei Gherasimîci. De-ai fi văzut ce pumni aveau jandarmii! Ei doar erau hrăniţi ca nişte boi şi nu erau impuşi să muncească. M-a lovit unul dintre ei, avea gîtul ca la bandiţii de astăzi. S-a întîmplat pentru acest lucru mic dar rîvnit. Scoate din dulap un pacheţel Împăturit atent, iar din el — o pînză roşie mică, asemenea celor ce se puneau, cÎndva la gîtul pionerilor. Doar că pe pînză nu era nici un fel de inscripţie, dar era desenat secera şi ciocanul, nu de o mÎnă profesionistă — s-a văzut din start.

— Atunci desenau cu pulbere pentru dinţi, — a spus Gherasimîci. Iar pulberea a fost cumpărată de la taraba uni evreu din Făleşti. Am decis cu prietenii să mergem pe jos pînă la Pîrliţa iar de acolo să urcăm în tren pînă la Chişinău unde, se auzea, că trebuie să aibă loc un miting în susţinerea Armatei sovietice care era, deja, aproape. Noi ştiam cîteva cîntece revoluţionare ruseşti. Poate că şi rosteam cuvintele anapoda, pentru că părinţii noştri erau ucraineni, dar ne străduiam să cîntăm frumos.

Trecînd pe lîngă un sat am fost auziţi. Şi pînă a ajunge în capitală, ne-au ajuns din urmă jandarmii călare. Deja la Pîrliţa am fost aruncaţi în subsolul jandarmeriei şi bătuţi pe sub coaste. A doua zi ne-au dus la acel «gangster», care ne-a organizat o adevărată profilaxie politică, după care a fost nevoie să ne lecuim îndelung. Din cauza acelor năsădiri nici pe front nu am fost luat.

Andrei Gherasimîci scoate din sertarul mesei o mapă din care mai scoate o hîrtie. Este extrasul din arhiva militară de la Bucureşti în care se menţionează acest episod. Este scris negru pe alb: «Eliberată lui Andrei Antoniuc pentru că el, împreună cu prietenii săi, pe drum din Făleşti spre Pîrliţa, au cÎntat piese antistatale, fapt pentru care au fost reţinuţi şi amendaţi». Şi cu asta tot. GherasimÎci i-a arătat unui instructor la comitetul raional documentul şi drapelul, acela s-a uitat cu ironie la moş şi i-a spus: «Ascunde-l mai bine, de altfel ţi-l va lua şi nu-l mai vezi Înapoi».

Acel episod memorabil a avut loc atunci cînd frontul se apropia de Basarabia, abia începuse operaţiunea Iaşi-Chişinău. Deja după eliberarea Moldovei de fascişti, Andrei Antoniuc ajuta cu ce putea frontului, depunea tot efortul. La Celacovca Veche a fost ales în calitate de preşedinte de colhoz. Adevărat, preşedinţia lui a fost de scurtă durată, nu avea suficientă carte, însă, ulterior, a fost brigadier, după care s-a mutat la Ungheni. Cînd l-am cunoscut, Andrei Gherasimîci lucra la vestiarul restaurantului local. Salariul mic abia de-i ajungea pentru strictul necesar. Însă, cel mai obijduitor îi era faptul că, deşi, a fost decorat cu medalia «Pentru muncă sîrguincioasă în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei», el nu făcea parte din categoria veteranilor. Aşa era legea.

Recunoştinţa întîrziată

Am revenit în redacţie demoralizat. Povestirile lui Gherasimîci sunt interesante, însă, nu puteau fi scrise în ziarul raional. Casiunea şi soţul ei sunt încă în viaţă, s-ar putea supăra, deocamdată, legile nu sunt de partea lui moş Andrei, medalia lui nu înseamnă nimic. Şi iată că exact atunci mă telefonează colegul meu de universitate — Ion Proca, în acea perioadă — şef al departamentului scrisori la ziarul «Tinerimea Moldovei».

— Dă-mi ceva interesant despre un om bun! Despre vreun bătrînel care să-i sfătuie pe tineri cum să trăiască. M-am aşezat la maşina de scris şi am înşirat un eseu despre Andrei GherasimÎci. Lucrarea a fost publicată, chiar a doua zi, în ziarul republican şi chiar pe prima pagină. Am cîştigat atunci o mînă de copeici!

La prînz, la patru gherete din oraş nu mai rămăsese nici un exemplar din «Tinerimea Moldovei». Toate exemplarele au fost cumpărate de Andrei Gherasimîci. După serviciu mă întorceam acasă. Mă uit, lîngă poarta lui — o mulţime de oameni. Mă apropii — bătrînul ţine Într-o mînă ziarele, iar cu cealaltă — le distribuie tuturor. Faţa lui strălucea, era fericit.

— Eu astăzi nu am mîncat nici la dejun şi nici la prînz — îmi strigă el de Îndată ce mă zăreşte. — Cu două ruble am cumpărat 100 de ziare. Şi deja se termină!

În ziua următoare, mă aştepta dis de dimineaţă, la intrarea în redacţia raională. — Nu ai nici un ziar din ziua de ieri? Prostul de mine le-am împrăştiat pe toate. Nu mi-am lăsat şi mie pentru amintire. Nici rudelor nu am ce la face cadou.

A trebui să merg la Chişinău la Casa Presei şi să cer de la Ion Proca cîteva exemplare de «Tinerimea Moldovei».

După acest episod memorabil, Andrei GherasimÎci a mai trîit cîţiva ani. Apoi, a plecat în linişte din viaţă. Şi abia după moartea lui a fost semnat decretul care stabilea că deţinătorii medaliilor «Pentru muncă sÎrguincioasă în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei» sunt atribuiţi la categoria veteranilor de război şi se bucurau de aceleaşi Înlesniri.

Ion Mardari