Marile năpaste pentru perpetuum-mobilele noastre

Notițe dintr-un salon de spital: cardiograme ale unor vieți

Sergiu Barnaciuc, fiul unor țărani de rînd din satul Chirileni, raionul Ungheni, prin muncă și sîrguință, a ajuns la un înalt nivel de măiestrie în cardiochirurgie. Datorită lui, și inima mea, după ce dumnealui i-a schimbat o valvulă bolnavă a aortei, a început să funcționeze în deplină forță. Pentru chirurg, operația la inimă înseamnă muncă asupra principalului organ al omului. Iar mie mi-a trezit interesul de ce acest minunat perpetuum-mobile al nostru deodată are nevoie de o reparație serioasă. Doar noi deseori vorbim despre inimă ca despre ceva neînsuflețit, ci nu pur și simplu ca despre un motoraș care funcționează încontinuu.

Șofer — nu doar stăpîn al volanului

Primul om pe care l-am cunoscut în salonul de spital se numea Nicolai și era băștinaș din Soroca. Nu-mi venea să cred că în pieptul acestui om de o vîrstă departe de cea de pensionare și cu o greutate de vreo sută de kilograme se zbate o inimă bolnavă. El se străduia mereu să glumească, îl cita pe artistul Smirnov din filmul «Operația λ, iar intrînd în cantina de la spital, îi amuza pe toți cu fraza de serviciu: «Da compotul unde-i?».

— Timp de mulți ani, am transportat cu camionul materiale de construcții. Pietriș, nisip, vestita piatră de Cosăuți pentru sculptori. După aceea mi s-a propus să fiu șofer la un autobuz de rută. Și am văzut cîte și mai cîte … Și mame sărmane, care-și petreceau odraslele la învățătură în capitală, iar la despărțire își desfăceau băsmăluța cu niște bani adunați cine știe cît timp și îi dădeau de cheltuială… Odată o bătrînă își petrecea băiatul în armată. Pe timp pașnic, nici un fel de războaie, nici un fel de pericole… Da ea plîngea de nu se putea opri. Cînd am încercat s-o liniștesc, ea mi-a spus: «Și în 91, cînd am petrecut alți doi feciori, tot era timp de pace. Dacă totuna în al doilea an pe unul mi l-au înghiți apele Nistrului, iar pe al doilea mi l-au adus acasă în sicriu. Atunci cel puțin mureau nu departe de casă, da amu uitați-vă, îi duc pe la Kosovo și nu mai știu pe unde… Unde am să-i găsesc mormîntul?».

Acest șofer de autobuz, Nicolai, a avut faima de om bun. Deseori îi transporta gratuit pe studenți, iar dacă se întîmpla vreun controlor, îi dădea drept rude ale sale.

— Am avut și un caz fericit, mi-a povestit el. Odată, la Chișinău, unui flăcăuandru nu i-a ajuns bilet. El m-a rugat tare să-l iau.

Ochii îi pluteau în lacrimi. Iar cînd am ajuns la Soroca, l-a întîmpinat o fetișcană. Și au început să plîngă amîndoi. Mi-am dat seama atunci că se iubeau… Iar dragostea, se știe, nu i se dă oricui…

Dar lucruri triste am văzut mult mai multe. Și toate s-au așezat în inima mea… De aceea am și ajuns la spital…

Soartă de femeie

…Medicul curant ne-a recomandat și mie, și doamnei Elena să facem o radiografie. Acolo am și făcut cunoștință. Are un nume de familie foarte complicat. M-am străduit să-l memorizez, însă nu mi-a reușit. E îmbrăcată simplu și modest, cu o constituție a corpului aș zice chiar viguroasă pentru o femeie. Mi-a explicat că acasă, la părinți, într-un sat din raionul Edineț, erau din belșug produse lactate, de aceea și era rezistentă la muncă, și inima îi era tare. A absolvit școala medie și era pe cale să-și continue învățătura la un colegiu, dar tocmai atunci a întîlnit un flăcău ce i-a căzut pe plac. Însă el n-a dorit s-o aștepte pînă-și va termina studiile, așa că au jucat nunta, apoi, una după alta, în familia lor au apărut două fetițe. Soțul își dorea numaidecît un continuator al neamului, adică un băiat. Dar băiatul nu vroia să le vină. Și au divorțat. S-a întîmplat tocmai cînd au venit vremurile mai grele.

— Mi-era tare jale și frică să-mi las fetițele singure, dar nu am avut de ales. Trebuia să le asigur cu îmbrăcăminte și cu toate celelalte de care aveau nevoie, povestește Elena. Am hotărît să merg la Moscova. Oricum, cunosc foarte bine limba rusă.

Desigur, și acolo mă simțeam străină. Am nimerit la un stăpîn cumsecade. Pentru muncă îmi plătea regulat și nu-mi făcea nici un rău. Doar că acolo a trebuit să trăiesc împreună cu mai mulți lucrători din țările asiatice în camere foarte friguroase. M-am îmbolnăvit de reumatism. Boala mi s-a cuibărit în inimă. Și iată… banii cîștigați la Moscova sunt nevoită să-i cheltuiesc acum pentru ca să-mi lecuiesc boala…

Cînd ne-am întîlnit, de acum fusese operată. Nu arăta rău, a mai scăpat de cîteva kilograme în plus, de care nu avea nevoie deloc. Cu plecările a terminat-o. De acum înainte, a zis, va fi totdeauna lîngă fetele sale.

Mie, ca bărbat, desigur, îmi era rușine, — deși ea nu a spus nici un cuvînt rău la adresa fostului soț, — și am îndrăznit s-o întreb: oare chiar nu e supărată pe fostul ei soț care, de fapt, și-a trădat copiii?

— De le-ați vedea pe fetele mele! Cu cine aș mai fi putut face asemenea comori? Pur și simplu, între noi a fost dragoste, iar după aceea ne-a părăsit…

Acest «milostiv și inimos stat»

Cînd în salonul nostru a intrat Valentin, imediat m-a cuprins invidia. Deși e de vîrstă pensionară și părul îi este cărunt, are o chică bogată. Iar gropița de pe bărbie, care, de obicei, e un semn al unei voințe puternice, îl face să semene cu Kirk Douglas în rolul lui Spartacus. M-a provocat la discuție chiar din prima seară.

— Ești cumva fiu de țăran? m-a întrebat.

— Nu. Tatăl meu a fost meseriaș — croitor. Dar am trăit ca țăranii, într-o casă pe pămînt. Așa că în copilărie am păscut gîște, am hrănit porci, iar uneori aveam în gospodărie oi și capre.

— Înseamnă că nu ți-a fost ușor. Da eu în copilărie am avut grijă de cai, vaci și boi. Și le cunoșteam apucăturile atît de bine și-mi erau atît de dragi, încît, după ce am învățat la tehnicumul agricol, iar după aceea la academia agicolă, am devenit președinte de colhoz, apoi un șef de nivel raional, cînd ajungea rîndul la mine, mergeam să pasc vacile și caii — ai mei și ai consătenilor mei.

— E cam greu de crezut una ca asta…

— Da tu ții minte ce se vorbea în anii 50-60, ba chiar și mai tîrziu, despre președinții de colhozuri?

— Țin minte. Cînd a venit și a ocupat funcția de președinte, purta ciorapi de mărime și culoare diferită, iar cînd s-a dus, a plecat la volanul unei mașini «Volga». Și în satul nostru am avut un președinte cam de teapa asta… Soția lui zbura cu avionul la Kiev pentru a-și face o coafură de sărbătoare… Și copiii lui trăiau cu totul altfel decît noi…

— Iar copiii mei au trăit la fel ca și toți și au muncit tot așa. Eu am crescut opt copii. Și toți și-au făcut studiile fără de nici o protecție. De aceea sunt deștepți și se țin tare pe picioare.

— Pare ieșit din comun…

— Așa m-au învățat părinții. Și eu le-am urmat cu sfințenie sfaturile. Timp de mulți ani, am fost președinte al comitetului sindical în gospodărie. I-am ajutat cu tot ce a fost posibil pe toți. Pentru mine personal, nu am pus mîna pe nimic ce nu mi-ar fi aparținut. Palton de piele nu am purtat, mașini nu am avut. Am trăit cu gîndul că într-o bună zi statul îmi va aprecia truda.

— A apreciat-o?

— A apreciat-o! La vîrsta cuvenită, am depus actele necesare la organele sociale, ca să mă fac pensionar. Și m-am făcut... Cu o pensie de 600 de lei. Cu atîta m-am ales pentru mulții ani de muncă grea. Iată ce m-a răpus și m-a adus aici, în secția de cardiochirurgie…

Svetic

Pe micuța Sveta am văzut-o doar pe fotografie. Vocea ei răsunătoare umplea tot spațiul din lungul culoar al secției vara trecută, cînd eu nu eram la spital. Nu era vorba despre operație, ci doar despre tratarea inimioarei chinuite a fetiței. Ea timp de mulți ani nu și-a văzut mama, care multă vreme a pribegit prin țări europene în căutarea unui loc bun de muncă, după care, adunînd un pic de bani, a ajuns într-o țară despre care se spune că oamenii de acolo sunt fericiți — Noua Zelandă.

Istoria fetiței mi-a povestit-o tehniciana Mașa, care a încleiat fotografia copilei dindosul oglinjoarei sale. E o povestire simplă, dar spusă cu lacrimi în ochi.

— Sveta n-o ținea minte pe mama sa. Pentru întîia oară ea a plecat pe cînd copilul avea vîrsta de mers la grădiniță. După aceea au început să vorbească la telefon. Erau niște convorbiri scurte, deoarece mama economisea banii. Dar acasă trimitea bani regulat. Îi primeam eu. Sveta nu ducea lipsă de nimic. Avea de toate. Îi lipsea doar mama, care continua să agonisească bani. A promis că va veni atunci cînd fetița va împlini cinci ani. Dar nu a reușit să vină. Fetița a plîns… Eu am luat-o de mînă și am dus-o în școala din apropiere. Acolo am găsit o hartă mare a lumii. Și i-am arătat Svetei cît de departe este de noi țara în care se află mama ei. Pentru ca să ajungi încolo, trebuie să zbori cu avionul o săptămînă întreagă. Iar jos, pe pămînt, sunt papuași, și ei deseori trag în avioane săgeți otrăvite… «Spui minciuni! a strigat fetița. Papuași demult nu mai sunt!».

A mai trecut un an. Împlinirea a șase ani a Svetei am sărbătorit-o amîndouă. Mama fetei n-a telefonat. A uitat sau, poate, n-a putut…

Anul trecut, în luna august, medicii cardiologi au înregistrat un suflu cardiac în inima copilului și au hotărît să-i facă un tratament. Eu am rugat s-o interneze în secția mea, ca s-o pot supraveghea. Pedagogii au înscris-o în clasa întîi și mi-au spus că n-ar fi rău ca fetița să vină la sărbătoarea de 1 septembrie, iar la lecții poate veni atunci cînd îi va permite sănătatea. Și deodată… știți ce mă întreabă fetița? «Ce zici dacă o invităm și pe mama la sărbătoare?». Copiii tocmai îmi dăruise un calculator, l-au conectat la Internet, așa că nu a fost mare problemă să facem legătura cu Noua Zelandă. «Acuș vei vorbi cu mama!», i-am spus Svetei. Am văzut-o pe mama Svetei, schimbată, îmbătrînită. Avea pe față o expresie foarte serioasă. «Mamă, o să vii?», a întrebat-o fetița. «Nu, fiica mea… Iartă-mă! Nu pot lăsa lucrul…».