Rusofobia în politica revanșistă a României

România a moștenit rusofobia de la regimul otoman și a implementat-o activ și cu entuziasm în teritoriile controlate

Fudulindu-se cu originile sale «nobile», elita românească de la guvernare a tins, în fel și chip, să ridice România  în ochii țărilor din Occident deasupra vecinilor slavi, care, de asemenea, se aflau în dependență de Turcia. Concomitent, își demonstra orientarea antirusească căutînd tot felul de motive pentru ațîțarea rusofobiei în țară. 

(partea a II-a, începutul  — în ediția Ziarului «Comunistul» din 28 octombrie a.c.)

În prima jumătate a anilor 60 ai secolului XIX, a mai fost găsit un motiv. Guvernul român a reanimat problema ce a apărut la transmiterea sudului Basarabiei Principatului moldovenesc în legătură cu nerecunoașterea de către partea moldovenească vinderea a 13712 de acri de teren pe care le dețineau cazacii de pe Dunăre. În pofida faptului că, în rezultatul examinării dosarului în 1857, Consiliul Administrativ al Moldovei  a recunoscut legalitatea acestei acțiuni, după unificarea principatelor dunărene, pretențiile față de Rusia au fost reluate și se intensificau deliberat cu fiecare an și cu multă încredere de impunitate. 

De rînd cu această etalare de incitare a rusofobiei în favoarea Occidentului, mai apăruse încă un motiv — suprimarea de către Rusia a răscoalei poloneze din 1863 — 1864. Însă, în scurt timp, cercurile politice românești au înțeles că pentru marile puteri coloniale occidentale, care s-au răfuit cu cei nemulțumiți pe propriile lor pămînturi, polonezii răsculați în Rusia reprezenta un eveniment ce nu merita atenție.  Sursa de ațîțare a rusofobiei rămînea sudul Basarabiei, care protesta energic împotriva încălcării drepturilor și sarcinii fiscale insuportabile  făcînd apel către țările garant, inclusiv, Rusia.  Acest lucru i-a permis administrației românești să acuze Rusia de toate păcatele lumii.

Strategii de la București, care serveau Occidentul, au ratat reformele liberale ruse și creșterea economică.  S-au trezit abia în octombrie 1870, atunci cînd Rusia a declarat că nu se mai simte legată de obligațiile Tratatului de la Paris din 1856 și devine o putere cu drepturi depline de la Marea Neagră.

* * *

La orizont se întrezărea un război ruso-turc, care nu putea ocoli România.  A trebuit să fie schimbată tactica. Pe 27 ianuarie 1876, parlamentul României a repetat decizia Consiliului Administrativ al Moldovei,  adoptată în noiembrie 1857, și, în acest fel, problema a fost soluționată, din nou, operativ.

Situația internațională din Balcani în anii 70 ai secolului XIX s-a schimbat radical. În vara anului 1875, în Bosnia și Herțegovina au izbucnit revolte, care au fost dur suprimate de turci. În 1876 s-au răsculat bulgarii. În ajutor le-a venit Serbia și Muntenegru, care au declarat război Turciei. România, care-și afișa angajamentul față de frontul anti-otoman, în loc să-și îndeplinească obligațiile de aliat în fața sîrbilor, a declarat despre neutralitatea sa și a purces să implore Occidentul de a-i fi recunoscută independența. 

Atrocitățile comise de autoritățile turcești împotriva rebelilor în fața întregii Europe, indicau asupra faptului că Rusia se va vedea impusă să se implice.  Încă un război ruso-turc era inevitabil. Cercurile de la conducerea României înțelegeau că drumurile trupelor rusești spre cîmpurile de luptă cu turcii se așterneau peste teritoriile ei. Dilema  consta dacă să se apropie de țara pe care a ponegrit-o atît de mult, or, să fie, într-un final, mototolită și ocupată. Cercurile de la conducerea Rusiei au purces în negocieri cu delegația românească. În rezultatul semnării convenției din 12 aprilie 1877, armata rusească a intrat pe teritoriul României concetrîndu-și forțele de-a lungul malului stîng al Dunării pregătindu-se pentru acțiuni militare pe malul drept.

România a folosit cu succes situația creată. Pe 9 mai 1877, sub umbrele baionetelor rusești, ea și-a proclamat independența față de Turcia. Au urmat acțiuni militare la care a participat și armata română.

Din retorica politică românească a dispărut rusofobia. A venit timpul cooperării militare, intrarea voluntarilor în armata rusă. Participarea Rusiei în procesul de dotare a armatei române cu armament, echipament, rezerve medicale și alimentare, reconstrucția căilor ferate ș.a.m.d. Totul a revenit la formele anterioare de colaborare: populația față de ruși — cu dragoste și încredere, guvernanții — cu «piatra în sîn».

* * *

Turcia a suferit înfrîngere, iar pe 19 februarie 1878 a fost semnat Tratatul de pace de la San Stefano, potrivit căruia, Serbia, Muntenegru și România erau recunoscute drept state independente, iar Bulgaria primea autonomie. În Tratat se mai menționa că în contul contribuției, Turcia ceda Rusiei Dobrogea. Tot aici se menționa că Rusia este în drept să transmită acest teritoriu României din contul reîntoarcerii în componența statului rus a Basarabiei de Sud, care a revenit Moldovei în 1856, conform tratatului de la Paris.

România a protestat împotriva faptului că delegația sa nu a fost lăsată să participe la negocierile de la San Stefano. Ea cerea Dobrogea fără reîntoarcerea sudului Basarabiei, apelînd marile puteri occidentale, deși la negocieri nu au fost lăsați să participe nici sîrbii, nici bulgarii — care au suferit victime și distrugeri colosale în timpul luptelor.

Rusofobia a întunecat, din nou, mințile politicienilor români, care au desfășurat împotriva salvatoarei sale o campanie murdară — așa numita diplomație pe roți. Diplomații români au fost trimiși în capitalele țărilor europene — mai întîi de toate în țările vecine — cu îndemnul de a organiza o lovitură militară împotriva Rusiei slăbite de război și de a o pune în genunchi așa cum a fost în războiul din Crimeea. În situația creată, elita politică românească, reieșind din psihologia și mentalitatea sa înrobitoare, a fost incapabilă să estimeze situația politică care i-a permis să iasă victorioasă din alianța sa cu Rusia.

Orbită de criza rusofobiei, ea nu a putut aprecia bunăvoința Rusiei care i-a cedat teritoriul Dobrogei, care depășește după suprafață și populație sudul Basarabiei, de asemenea, a făcut din România un stat  de la Marea Neagră cu porturi extraordinare  create de romani și genovezi în trecutul îndepărtat. Elita politică nu a întrezărit nici posibilitatea de a-și consolida pozițiile țării sale pe arena internațională în alianță cu Rusia. În același timp, marile puteri își construiau propriile planuri în legătură cu încheierea războiului ruso-turc și nu au atras nici o atenție la intrigile diplomației românești.

Aceste state conveneau între ele ce beneficii ar trebui să revină fiecărei puteri, care au convocat la Berlin un Congres internațional, în esență, pentru revizuirea Tratatului de pace de la San Stefano, cu scopul de a preveni prăbușirea Imperiului Otoman, precum și acordarea temeiului juridic propriilor interese.

Spre furia neputincioasă a cercurilor de conducere românești, ei nu au fost lăsați la masa negocierilor, fiindu-le permis să expună doar solicitărilor lor într-un raport special. Congresul a recunoscut independența României cu unele rezerve, inclusiv, schimbul de teritorii cu Rusia. Obținînd independența, imediat uitînd din mîinile cui, România era convinsă că anume ei îi aparține dreptul dominației regionale. De aici și se trag planurile aiurite de revanșă. Nu întîmpltător această țară, pe tot parcursul existenței sale, nu a avut niciodată relații cu adevărat prietenești cu vecinii săi.

În 1883, ideea de a stăpîni Basarabia a adus România la lagărul Triplei Alianțe agresive — Germania, Austro-Ungaria, Italia.

* * *

Doctrina supremației românilor asupra vecinilor — bulgari și sîrbi — a lăsat România «într-o parte» de Primul război balcanic din 1912–1913. România își aștepta ceasul. Flota ei servea englezilor, care executau în Bosfor și Dardanele misiunea de jandarmerie pentru protejarea intereselor Turciei.

În războiul împotriva Bulgariei, Serbiei și Greciei, Turcia a suferit înfrîngere. Grație puterilor europene și flotei române, Turcia a păstrat Istanbulul. Totodată, învingătorii au constatat brusc că teritoriile eliberate de sub turci nu au fost împărțite «frățește», fapt cu care Bulgaria nu a fost de acord.

În 1913, s-a dezlănțuit al doilea Război din Balcani între Bulgaria — pe de o parte, Serbia și Grecia — pe de altă parte. A sosit și momentul mult așteptat pentru «șorecarii» români. România s-a implicat în război împotriva bulgarilor. În speranța de a extinde teritoriile românești, trupele sale, în pofida epidemiei de holeră, în frunte cu regele și prințul moștenitor, au intrat pe teritoriul Bulgariei și au înaintat, fără a li se opune nici un fel de rezistență, pînă în capitala Bulgariei — Sofia.  Suferind înfrîngere, Bulgaria a cerut pace. Pentru România a survenit un moment istoric. Pacea a fost încheiată la București. Inimaginabil — «Tratatul de pace de la București !». România, prin statutul președinției sale la masa negocierilor, a decis soarta în Balcani.

În conformitate cu Tratatul de pace, România a anexat teritoriul bulgar al Dobrogei de  sud (Cadrilaterul). În legătură cu acest fapt a fost desfășurată ședința festivă a parlamentului: presa a reacționat cu mare entuziasm. Istoricii s-au apucat de lucru …

…În același timp, situația internațională era încordată la maxim. Două grupări imperiale — Antanta și Tripla Alianță — se pregăteau de luptă în afara lumii deja divizate. Îmbătați de succesul acaparării teritoriilor străine, cercurile de conducere românești au lansat, din nou, teoria rusofobiei, ceea ce s-a echivalat cu un atac împotriva Basarabiei.

În 1912, elita politică din România a desfășurat o amplă campanie antirusească cu ocazia aniversării a 100 de ani de la aderarea Basarabiei la Rusia. Mitinguri, marșuri, rugăciuni funerare cu implicarea imigranților basarabeni tinerilor studenți și elevi, expedierea pe canale ilegale a ziarelor cu articolele cunoscuților autori-istorici, activiști politici. Toate acestea aveau loc nu fără a trezi o reacție corespunzătoare din partea Ministerului Afacerilor de Externe al Rusiei și gubernatorului Basarabiei. În România se menținea o atmosferă de psihoză antirusească.

* * *

Pe 1 august 1914 a început Primul Război Mondial. România, în calitate de membru al Alianței Austro-Germane, spre marea furie de nedescris a aliaților săi, a declarat despre neutralitatea sa.  

Din punct de vedere a comportamentului firesc din partea României, nimic ieșit din comun nu s-a întîmplat. Ea își trădase aliații deja pentru a doua oară. În ciuda insistențelor regelui, în loc să-și îndeplinească obligațiunile de aliat, cercurile de conducere ale României au ocupat poziția de așteptare pentru a determina viitorul învingător și a intra în război anume de partea lui.

În august 1916, România a intrat în război de partea Antantei. Dar, atacată din sud de trupele bulgare, din nord-vest — de trupele germane, România, pe parcursul a trei luni de zile, a pierdut două treimi din teritoriul său. Salvarea României de la devastare totală și lichidarea ei ca stat, prin decizia Antantei, a fost pusă pe seama Rusiei. Deschiderea frontului românesc a oprit ofensiva trupelor austro-germane. Linia frontului s-a stabilizat. Noua alianță a oprit fluxul de rusofobie.

Cu toate acestea, în legătură cu Revoluția din Octombrie din 1917 în Rusia și adoptarea Decretului cu privire la pace de către guvernul sovietic, trupele rusești au început să se retragă de pe teritoriul României.

Cercurile de conducere ale României nu au cerut ajutor aliaților din Antanta, ci încheind pacea cu Blocul Austro-German, au modificat planurile de extindere a teritoriului statului.

În 1916, intrînd în război de partea Antantei, România a primit posibilitatea de a anexa Transilvania, Banat  și Bucovina de Sud. Schimbîndu-și aliații ea a primit și posibilitatea de a anexa Basarabia.

Toate grupurile sociale și comunitățile naționale din Basarabia s-au împotrivit cu înverșunare regimului administrației militare în legătură cu diminuarea statutului său social, pierderea libertăților cetățenești, ofensarea demnității naționale. După suprimarea a trei răscoale armate (de la Hotin din 1918, de la Bender din 1919 și Tatarbunar din 1925), cel mai important factor de rezistență în fața regimului a fost mișcarea conspirativă bolșevică din Basarabia, pentru distrugerea căreia, Siguranța nu cruța nici forțe, nici mijloace, nici blesteme în adresa țării Sovietelor. Cu toate acestea, politicienii români au conferit o altă conotație acestei campanii — în vogă și pe înțelesul tuturor țărilor implicate în război: România a declarat război împotriva bolșevismului.

În ciuda eforturilor istoricilor-românizatori și unioniștilor, anul 1940  a fost perceput de majoritatea covîrșitoare a populației din Basarabia drept un act de eliberare. În componența Uniunii Sovietice, RSSM s-a transformat într-o țară industrial-agrară  cu perspective largi — este suficient să analizăm ce a reușit să obțină republica Moldovenească care a fost numită pe bună dreptate — grădina înfloritoare a URSS.

* * *

Independența a venit în Moldova «de la sine» în rezultatul prăbușirii URSS.  Bucureștiul se pregătea demult de acest eveniment și avea, deja, elaborări solide în ceea ce prevede reorganizările ce urmau să se producă.  Partea românească desfășura acțiuni «inofensive» în afara limitelor republicii, de cele mai dese ori la Moscova, selectînd în acest scop tinerii studenți și reprezentanți ai intelectualității naționale. Noua etapă de intensificare a rusofobiei a început în perioada perestroikăi lui Gorbaciov, odată cu începutul activității Frontului Popular din Moldova și un șir de alte organizații pro-unioniste.  Pe 23 iunie 1990, Parlamentul a aprobat Declarația în legătură cu Pactul Molotov — Ribbentrop,  în care Basarabia și Bucovina de Nord aui fost proclamate «teritorii românești ocupate», iar crearea RSSM pe 2 august 1940 — un act ilegal. Odată cu proclamarea independenței Republicii Moldova, la București s-a considerat că a venit timpul potrivit.

«Frații de peste Prut» au cucerit mințile intelectualității moldovenești pe care i-a crescut ordinea sovietică, în special scriitorii. Într-un singur moment, ei s-au transformat în manipulatori mincinoși, pentru care idealul vital devenise unirea Republicii Moldova cu România.

* * *

În continuare, în primul rînd, au fost puse în acțiune eforturile istoricilor români, care au desfășurat o campanie de mare amploare pentru mobilizarea eforturilor istoricilor moldoveni pentru iluminarea «petelor albe» nu doar din istoria Moldovei în perioada sovietică, dar și a întregului său trecut.

În al doilea rînd, se desfășura campania pentru convingerea societății precum că fără suportul celor mai luminate minți românești, moldovenii nu sunt în stare să pregătească documentele epocale ce vizau formarea statului moldovenesc  independent și suveran Republica Moldova. «Ajutorul» corespunzător a fost acceptat. Dar citiți cu atenție textul așa numitei Declarații de Independență creată de «frații de peste Prut», pe care, în momentul potrivit, Curtea Constituțională anti-moldovenească și-a permis, nu este clar în baza cărui drept, să o pună mai presus de Constituție — Legea supremă a Republicii Moldova.

În al treilea rînd, întrucît tot trecutul istoric a fost declarat de români și pro-români «falsificat», istoria Moldovei ca și un curs inutil a fost substituit cu «unicul curs corect» — istoria românilor —  în pofida indignărilor din partea majorității istoricilor moldoveni cu autoritate.

Materialul didactic a început să vină cu flux abundent. Pentru a înțelege ce urmăreau «frații» la acea etapă incipientă a acestui proces, este suficient să reamintim că instituțiile de învățămînt și bibliotecile acestora au fost invadate de manualul revanșist P.Paitescu «Istoria românilor», scris în anul 1942 , atunci cînd armata românească «lupta eroic» sub Stalingrad!

Însă, spre marea dezamăgire a strategilor de la București, eforturile lor nu s-au încununat cu succesele așteptate. Majoritatea covîrșitoare a populației statului moldovenesc independent avea alte aspirații.

* * *

Astăzi, oficialii de la București, simțind că nu sunt singuri în utilizarea rusofobiei, deja fără scrupule anunță despre planurile sale expansioniste în raport cu «Basarabia frățească». Și este vorba nu doar despre o rusofobie retorică, ci despre pași agresivi care afectează la modul  real interesele naționale ale Republicii Moldova în ochii întregii Europe.