Rusofobia în politica revanșistă a României

România a moștenit rusofobia de la regimul otoman și a implementat-o activ și cu entuziasm în teritoriile controlate

În principatele dunărene — Moldova și Valahia — turcii au început să implementeze rusofobia în conștiința populației locale după campania de pe Prut a armatei Ruse în Moldova din anul 1711. Motiv pentru acest fapt a constituit întîlnirea solemnă a trupelor ruse și plecarea lui Dimitrie Cantemir și a părtașilor săi în Rusia. Acest fapt a pus în fața administrației sultanului sarcina de a discredita populația Rusiei, să genereze ură pentru toți rușii.

Urînd turcii, populația nu a cedat escapadelor antirusești ale înrobitorilor. Cu toate acestea, boierimea orientată în susținerea turcilor, colabora cu regimul otoman. Prima contribuție sesizabilă în această cauză a fost a lui D. Cantemir, marele hatman al Moldovei, anume acel despre care scria cu mare entuziasm în letopisețele sale cu privire la reuniunea oștilor ruse din 1711 și eroismul soldaților ruși, cunoscutul Ion Neculce.

Descriind războiul ruso-turc din 1735 — 1739, în mod special faza lui finală, adică retragerea armatei ruse din Moldova, cronicarul nu a fost zgîrcit la cerneală pentru a reda în cele mai groaznice imagini ale «atitudinii inumane ale rușilor față de populație» pe care o ducea «forțat» în Rusia. De ce oare s-a schimbat atît de radical atitudinea cronicarului în raport cu campania din anii 1735 — 1739?

Motivul este foarte simplu, însă, din păcate, el nu este analizat nici de istoriografia românească nici de cea moldovenească. I. Neculce a plecat cu D. Cantemir în Rusia. Însă, deja peste trei ani, s-a pomenit în Polonia și căuta pretexte pentru a reveni în patrie. El știa foarte bine ce i se cuvenea fiecăruia pentru faptele comise în 1711. Nu vom intra în amănunte, dar el a fost amnistiat de sultan și restabilit în toate drepturile boierești. Pentru ce? Pentru descrierea în letopisețe a «fugăririi» populației locale în Rusia.

* * *

Fundamentul a fost pus, deși, nu a avut o rezonanță largă , pentru că letopisețul nu este un ziar și conținutul acestuia este știut de persoane numărate.

Au urmat alte războaie ruso-turce în a doua jumătate a secolului XVIII — anii 1768 — 1774 și anii 1789 — 1791. Atitudinea moldovenilor și valahilor (muntenilor) față de ruși nu s-a schimbat. Reuniunea înflăcărată a oștilor rusești, participarea benevolă în acțiunile militare de comun cu armata rusă — sunt fapte fixate nu doar în documentele istorice, dar și în folclorul moldovenesc, în care soldatul rus este prezentat ca și eliberator, ca și frate.

La începutul secolului XIX, situația în principat s-a schimbat radical în rezultatul semnării acordului de pace de la București pe data de 16 mai 1812, care a trasat rezultatele războiului ruso-turc din 1806 — 1812, adică alipirea la Rusia a teritoriului dintre Prut și Nistru — partea de est a principatului moldovenesc, numită Basarabia. Nu toată boierimea moldovenească a recunoscut noile autorități, unii au rămas fideli regimului otoman. Alții au părăsit teritoriul Basarabiei și au plecat peste Prut.

Aici, boierimea, care deținea moșii, a început să folosească rusofobia pentru agitarea moldovenilor de a-și părăsi locurile natale pentru a se salva de iobăgie, pe care, așa cum spuneau ei, o impune Rusia. Cu toate acestea, fluxul populației peste Prut a fost de scurtă durată, după care a început revenirea populației pe plaiurile natale. Rusofobia nu a luat foc. Populația detesta în continuare regimul otoman și slujitorii lui de pe loc.

* * *

Revoluția din 1848 în Europa, unificarea principatelor dunărene — Moldova și Valahia, care a luat numele de România, — a contribuit la formarea unei noi elite politice românești, în fața căreia a fost pusă sarcina principală — obținerea independenței față de Imperiul Otoman.

În legătură cu acest fapt, la fel de importantă a fost alegerea vectorului pe arena internațională, pentru a avansa pe calea reformării burgheze. Nu este secret că la acest fapt a contribuit Rusia feudală, care, în anii 30 ai secolului XIX, a implementat un complex de reforme care au ridicat principatele la rangul celor mai dezvoltate state după sistemul de organizare statală. În pofida propagandei antirusești desfășurată de Turcia, Franța, Anglia, autoritatea Rusiei rămînea neclintită. Rusofobia se manifesta în cercurile boierești restrînse legate de Portă prin relații de rudenie sau de afaceri.

Cu toate acestea, revoluția din 1848 a generat și corective notabile în situația politică din Europa. Avansînd pe calea capitalismului de dezvoltare, țările europene au pornit în raport cu Rusia, ca și «jandarm al Europei», o campanie de condamnare a acțiunilor ei în ceea ce privește oprimarea revoluției. Această campanie a avut impact și în cnezatele dunărene în ceea ce privește atitudinea elitei societății față de binefăcătorii ei.

Se știe că Franța a jucat rolul principal în unificarea principatelor dunărene creînd o situație juridică internațională pentru acest proces. Cu toate acestea nici rolul Rusiei nu a fost mai puțin important. Ea a susținut această campanie politică îndeplinind rolul principal în neutralizarea obstacolelor turcești în calea unificării. Dar angajamentul Rusiei pentru păstrarea ordinii feudale, a înclinat balanța determinării cursului politicii externe spre Occident.

Catalizatorul orientației occidentale, mai exact spre Franța, a devenit primul domnitor al principatelor unificate, ulterior al României — A.I. Cuza. Născut într-o familie de boieri, în tinerețe, el a avut posibilitatea să urmărească cursul reformelor administrative implementate de Rusia în cnezate, față de care, atît majoritatea elitei politice, cît și majoritatea populației avea o atitudine pozitivă.

Un rol la fel de important în formarea viziunilor tinerei generații l-a jucat și administrația rusă condusă de oameni bine instruiți. Și funcționarii, și ofițerii armatei ruse se exprimau oficial în limba franceză, fapt caracteristic pentru acea perioadă în Rusia țaristă. În cnezate s-a mers pe calea urmării acestui exemplu, au început a fi deschise licee cu predare în limba franceză, unul dintre care a fost absolvit de A. I. Cuza.

Alegerea lui Cuza în calitate de domnitor al principatelor unificate a pus începuturile cursului pro-francez în politica externă a țării, pe care Cuza a expus-o în renumita sa scrisoare către Napoleon III — imperatorul Franței, fapt pentru care a fost poreclit în popor — sluga lui Napoleon III.

Uzurpînd puterea în stat, subjugînd moldovenii, elita politică muntean-bucureșteană l-a considerat pe moldoveanul Cuza drept un obstacol în stabilirea definitivă a hegemoniei sale în toată țara. În martie 1866, A.I. Cuza a fost răsturnat, iar noul domnitor Carol Hohenzollern nu a influențat schimbările în orientarea externă a elitei politice românești.