Ostaticul demnității

«Sufletul nu-și poate găsi liniștea pînă nu cunoaște adevărul, în ciuda distanțelor și greutăților pe care trebuie să le depășești», — D. Cantemir.

Se știe că Dimitrie Cantemir a fost unul dintre cei mai apropiați asociați ai lui Petru cel Mare, în perioada maturității statale a țarului reformator rus. Or, Petru cel Mare nu lăsa pe oricine să fie aproape de el. Fie că era vorba despre o persoană absolut devotată, chiar dacă și vicleană, la fel ca și bine cunoscutul aventurier Menișikov. Fie că era vorba despre un înțelept, un om de treabă, savant.

Anume așa era și marele nostru conațional, cneaz, senator, membru al Academiei de Științe de la Berlin, Dimitrie Cantemir.

Înțelepciunea, învățătură, virtute

Soarta i-a dăruit lui Dimitrie Cantemir posibilitatea de a vedea și cunoaște, în de aproape mecanismele de funcționare a Imperiului Otoman. Urmașul beilor curajoși, care au slujit cu credință și adevăr Marei Porți (fapt despre care s-a remarcat, în repetate rînduri în Letopisețul lui Miron Costin), însuși Dimitrie Cantemir a devenit întruchiparea înțelepciunii orientale, învățăturii europene și virtuții ortodoxe.

Fiul Domnitorului Moldovei studia la curtea sultanului. Măsură de precauție șireată a tronului de la Istanbul — un pas greșit al tatălui și capul fiului sare de pe umeri. Așa erau timpurile, așa erau moravurile. Copiii aristocraților din țările subordonate Imperiului Otoman aveau posibilitatea să devină ușor demnitari de rang înalt la curtea sultanului. Nu trebuiau decît să renunțe la credința strămoșilor și să se convertească la Islam. Următorul pas pe scara carierei era participarea în una dintre expedițiile punitive în Bulgaria, Serbia, Moldova…

Mulți așa și procedau. Mulți, dar nu și Dimitrie Cantemir. Șiretenia și cruzimea despoților orientali l-au dezgustat pe tînărul cărturar, care știa și latina, și greaca, și germana, și franceza nemaivorbind despre turcă și persană. Orizonturile largi, înțelegerea intrigilor politice și de curte, l-au ajutat pe Dimitrie Cantemir să urce pe tronul Moldovei.

* * *

Începuse un nou secol. Veacul educației. Superputerea acelei perioade — Monarhia Franceză — nici nu putea să presupună cum se va încheia pentru ea secolul XVIII! Noua clasă politică — burghezia și exponenții ei — iluminiștii, au format toate tendințele politice, sociale și culturale ale unui secol atît de tulbur.

Dimitrie Cantemir, chiar dacă nu era francez, a devenit un iluminist recunoscut al veacului. În pofida faptului că nici în Franța nu a fost, cu toate acestea era onorat de însuși Voltaire. Iar Voltaire a fost, cu siguranță, dominanta intelectuală a continentului european în acel secol!

* * *

Deseori, vorbind despre istoria Moldovei, cu toate ciudățeniile ei, ajungi la gîndul tîrguielilor trecutului a tot ce ne-au lăsat moștenire grandioasă strămoșii noștri. Pe malul rîului Nistru, acolo unde se formează o serpentină aproape că închisă, este greu să te abții să nu cazi în iluzia că rîul nu curge în cerc, iar noi, la fel, permanent, ne întoarcem la ceva anume și nu suntem în stare să facem un pas decisiv înainte. Tot ne cufundăm în mărunțișuri, fără a ne permite viziuni largi de amploare. Din păcate și Cantemir este tratat, astăzi, îngust și primitiv. Chipurile, a schimbat în favoarea conjuncturii politice un protector pe un altul. O abordare primitivă și nedemnă!

Nu de dragul tronului…

Dimitrie Cantemir, cu toată reținerea și politețea sa, a fost un om decisiv și curajos. În speranța de a oferi Moldovei conducere ereditară și a pune capăt insultelor favoriților, care ruinau țara și sărăceau poporul, a acceptat alianța cu Petru cel Mare. De altfel, el nu avea de ales. Or otomanii cu politica favoriților lor și expedițiilor punitive. Or imperatorii austro-ungari, care demult visau să acapareze Moldova.

În acea perioadă, Petru deținea o putere mare. După ce a devastat, lîngă Poltava, cele mai impunătoare armate ale Europei — armata suedeză a regelui Carol al XII-lea, țarul rus își făcea planuri mari. Inițiativa lui Cantemir i-a fost pe plac lui Petru. La Luțk a fost întărit, cu ștampile oficiale, «acordul de intenție» — păstrînd independența Cnezatului Moldovenesc, — garantîndu-i lui Cantemir și urmașilor lui domnie ereditară sub protectoratul Imperiului Rus.

În conformitate cu realitățile acelor vremuri, pentru realizările planurilor trasate, Petru, în fruntea armatei, a pornit în expediție. Cînd trupele ruse s-au apropiat de Iași, cneazul Dimitrie și-a anunțat apropiații, armata și poporul că rupe colaborarea cu turcii și trece de partea Rusiei. În Manifestul său, el a enumerat dezastrele pe care le-a suportat Moldova de pe urma înrobitorilor și a făcut următorul apel: «Toți oamenii țării noastre, luați armele și veniți în ajutor». Așa cum scrie în cronica sa Ion Neculce, «atunci, toți țăranii se bucurau de venirea muscalilor…».

Pe 29 iunie 1711, la Iași, domnitorul Moldovei — Dimitrie Cantemir a depus jurămînt de credință lui Petru cel Mare. S-ar părea că succesul este de partea domnitorului, dar și de partea poporului. Însă, o nouă ticăloșenie a valahilor a stat în calea unei cauze mărețe și nobile. Domnitorul valah — Brîncoveanu, care, de asemenea, a jurat credință lui Petru cel Mare, și-a încălcat jurămîntul și a transmis mai marilor armatei turce planurile comandamentului rus. Stocurile de alimente și furaje ale cavaleriei au fost capturate, pe neașteptate, de ieniceri. Armata rusă s-a pomenit înconjurată de forțe turce și tătare care o depășeau. Poarta i-a cerut lui Petru I să-l predea pe Cantemir.

Țarul a răspuns că, chipurile, Cantemir nu se află în lagărul trupelor ruse, iar apropiaților săi le-a spus: «Mai bine le cedez turcilor tot pămîntul care se întinde pînă la Kursk decît să-l trădez pe cneaz, care a jertfit, pentru mine, toată demnitatea sa. Ce e pierdut, revine însă, încălcarea cuvîntului dat este ireversibilă. Să renunți la onoare este același lucru de a nu mai fi domnitor». În consecință, cneazul Dimitrie, împreună cu familia sa și apropiații săi, cîteva mii de boieri, ofițeri, slugi și familiile lor s-au văzut nevoiți să se mute în Rusia. Petru cel Mare l-a remunerat pentru pierderea cnezatului și toată averea, alocîndu-i o moșie lîngă Harkov și surse bănești. Dimitrie Cantemir nu s-a mai întors în Moldova.

Trecînd greu peste moartea iubitei sale soții, Cantemir s-a cufundat cu toată ființa sa în afacerile statului și știință. Studiile sale și legăturile cu iluminiștii — cele mai strălucite minți ale vremii au determinat tematica lucrărilor sale științifice apreciate la cel mai înalt nivel în capitalele europene. Pe 11 iulie 1714, Cantemir a fost ales în calitate de membru al Academiei de Științe de la Berlin. Recomandarea a venit de la însuși Leibniz. Mai tîrziu, Leibniz, la invitația lui Petru cel Mare și cu participarea lui Cantemir, a creat planul-proiect al Academiei de Științe din Petersburg. Iar pe 20 februarie 1721, Cantemir a fost numit membru al Senatului și ridicat în rang de sfetnic şi colaborator al ţarului în cîrmuirea Rusiei.

De la politică —  la știință

Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Dimitrie Cantemir — a fost scrisă în 1719 « Cartea sistemului sau întocmirea religiei muhamedane», care a fost tradusă din latină de Ivan Ilinskii și editată la Petersburg în anul 1722. Cartea mai este cunoscută și cu titlul «Sistemul religiei turce».

Actualitatea acestei lucrări a lui Dimitrie Cantemir constă în faptul că el a concentrat într-un tot întreg tot ce se cunoștea despre islam în acea vreme. Acest material științific este de neprețuit pentru studierea evoluției istorice a religiei islamice și conștiinței musulmanilor. În afară de aceasta, Cantemir prezintă și rezultatele propriilor sale cercetări în baza observațiilor pe care le-a făcut în timp ce s-a aflat la Istanbul. Această carte a fost unica publicație din toate lucrările cneazului Dimitrie, realizată pe parcursul vieții sale.

În Campania persană din 1722, Pentru I l-a împuternicit pe cneazul Dimitrie, ca pe un cunoscător al Orientului, să fie responsabil de cancelaria expediției. Cunoașterea excelentă a limbilor occidentale i-a permis să joace un rol primordial în această campanie. El personal a pregătit fontul arab, a organizat o tipografie specială și a tipărit în limbile tătară, turcă și persană Manifestul lui Petru I — scris și tradus de el, adresat popoarelor Caucazului și Persiei.

De altfel, pentru Dimitrie Cantemir, Campania persană a fost mai degrabă o expediție științifică decît o acțiune militară. Așa deci, la Derbent, atenția lui a fost captată de o cetate antică. El a studiat-o cu atenție, a copiat înscrierile arabe. Ulterior, cercetarea acestor înscrieri arabe a fost concentrată în colecția "Collectanea orientalia» («Colecția Orientală»). Acțiunile militare din regiunea orașului Derbent i-au permis lui Cantemir să se afle doar o singură zi lîngă Zidul Caucazian. Cu toate acestea el a reușit să studieze acest monument arhitectural și să-l descrie.

Adevărul nu dispare odată cu moartea

Diabetul de care suferea Dimitrie Cantemir s-a acutizat în timpul Campaniei persane, complicate și plină de pericole. El a fost nevoit să părăsească ștabul lui Petru cel Mare. Pe 21 august 1723, la ora 07: 20 după amiază, la moșia Dmitrovka din provincia Orlov — Gubernia kieveană, cneazul Dimitrie Cantemir a încetat din viață. Petru cel Mare a primit această veste cu profundă tristețe.