…Atunci cînd cei mari depind de cei mici…

În secolul al XVII-lea, diplomaţia Moldovei a salvat monarhia Rusiei

 

Continuînd seria de materiale despre istoria reală, neredactată de falsificatorii valahi a cnezatului Moldovei, este imposibil să nu ne oprim asupra unui episod curios de la mijlocul secolului al XVII-lea. Surprinzător, dar — adevărat: despre asta nu s-a spus nimic pînă acum. Savanţii istorici, fie nu au citit «Letopiseţul lui Miron Costin», fie că din anumite motive subiective, au dat la o parte un fapt istoric foarte important pentru relaţiile dintre Moldova şi Rusia.

Însă, esenţa vicisitudinilor istoriei politice externe ale acelei perioade, relatate de Miron Costin, constă în faptul că Moldova a salvat monarhia rusă de la cea de-a doua invazie a intervenţioniştilor polonezi-lituanieni. A salvat-o în adevăratul sens al acestui cuvînt. Dar haideţi să le luăm pe rînd.

Scuza salvatoare

În anul 1631, ţările noastre se aflau într-o situaţie destul de complicată. Moldova era, practic, dependentă de Imperiul
Turciei. Moscova, însă, era într-un război de lungă durată cu Uniunea statală polono-lituaniană — o uniune federală puternică şi agresivă între Polonia şi Lituania. La începutul secolului al XVII-lea, trupele poloneze conduse de impostorul Otrepiev, au profitat de moartea ţarului Boris Godunov, şi au invadat Ţaratul Moscovei. Dezordinea şi anarhia au pus stăpînire pe oraşele şi satele ţării. A fost nevoie de zece ani de lupte şi necazuri pentru ca forţele oastei populare, în frunte cu Minin şi Pojarskii, să izgonească intervenţioniştii, iar Soborul reprezentanţilor tuturor păturilor sociale l-a desemnat pe Mihail Romanov — monarh legitim. Noua monarhie era încleştată, din toate părţile, de duşmani puternici. Însă, treptat, căpăta şi ea putere. În acelaşi timp, Imperiul Otoman dicta condiţiile jocurilor politice în regiunea Mării Mediterane şi concura cu coroana poloneză pe malurile Nistrului.

În asemenea condiţii deloc simple, domnitorul Moldovei, care se deosebea de tot felul de conducători accidentali, printr-o voinţă independentă şi statală — Vasile Albaneţ, supranumit în popor Vasile Lupu — pentru cruzimea sa şi represiunilor în masă, prin intermedierea cunoscutului negustor şi diplomat al acelor vremuri — Isar (o persoană foarte bogată cu relaţii extinse de la Istanbul pînă la Moscova), a stabilit contacte cu persoane influente de la Kremlin. Scopul domnitorului Vasile era de a scoate trupele poloneze, în frunte cu regele Vladislav, din limitele Ţaratului Moscovei, pentru ca, în acest fel, să slăbească şi influenţa turcă în Moldova. Plus la toate, Vasile juca îndemînatic şi pe contradicţiile dintre aristocraţia poloneză-lituaniană şi mai marii sfatului înţelepţilor cazaci din Ucraina, scontînd pe trupele cazace pentru a stabili domnia ereditară în Moldova.

Aceasta a fost încă o încercare de a depăşi consecinţele «răsturnării constituţionale» a lui Alexandru Lăpuşneanu. Pentru Moscova, sarcina de importanţă vitală era fie devastarea intervenţioniştilor polonezi — ceea ce era deosebit de greu de realizat din punct de vedere militar pentru un stat slăbit de dezordini pe parcursul a zece ani de zile, fie izgonirea acestor trupe de pe pămîntul său sub un oarecare motiv. Şi, asemenea motiv a fost identificat.

Actul jocului concomitent

Potrivit cronicarului Miron Costin: «în acele vremuri, regele leşilor Vladislav nu făcea altceva decît să cutreiere, cu trupele sale, pămînturile Ţaratului Moscovei. Toţi aveau impresia că Moscova nu mai are forţe pentru a se opune leşilor. Pînă la Moscova, toate cetăţile erau ocupate de leşi. Iar multe capete mari boiereşti de pe Pămîntul Moscovei au plecat în faţa regelui polonez pentru ca acesta să le fie conducător».

Prin garanţiile lui Vasile, voievodul Moldovei (titlul domnitorului menţionat în Letopiseţ), înştiinţate de Isar, o delegaţie a boierilor moscoviţi a sosit la Istanbul şi, în cadrul procesului de negocieri, s-a ajuns la un acord care prevedea că Moscova este dispusă să cedeze Imperiului Otoman — Astrahan şi Cazan, iar în schimb, Istanbul trebuia să declare război Poloniei şi Lituaniei.

Părţile au confirmat acordul printr-o strîngere de mînă şi, la scurt timp, trupele turce, conduse de Abaz Paşa, au năvălit asupra detaşamentelor de grăniceri a coroanei poloneze în frunte cu hatmanul Konţepolski. (Este semnificativ faptul că, în acest război, s-a făcut remarcat unul dintre strămoşii lui Dimitrie Cantemir. Adevărat, atunci era tătarul Murza Cantemir Bei).

Trupele aliate ale turcilor şi tătarilor au asediat trupele poloneze din toate părţile lîngă Cameniţa pe malul Nistrului.

Înţelegînd că trupele poloneze nu au unde se retrage, nu au unde se ascunde şi moartea ostaşilor este inevitabilă, şiretul domnitor Vasile «l-a informat» pe Abaz Paşa că, chipurile, trupele cazace sunt pe aproape şi vin să-i ajute pe polonezi. Temîndu-se să nu nimerească în capcană, comandantul oştilor turce s-a retras peste Dunăre. Toate aceste evenimente au durat destul de mult şi în decurs de cîteva luni, domnitorul Vasile vindea alimente atît turcilor cît şi polonezilor, îmbogăţindu-se incredibil în baza acestor livrări.

După luptele înverşunate de lîngă Cameniţa, din Varşovia a fost trimis la Istanbul — diplomatul cu experienţă — Trebinski, pentru ca acesta să clarifice care sunt motivele acestui război neaşteptat pentru Varşovia.

Şi de această dată, domnitorul Moldovei şi-a manifestat viclenia de lup. Abaz Paşa l-a reţinut pe Trebinski, la Pravadia, cît a fost posibil.  Vizita de lux a diplomatului polonez la sediul lui Abaz Paşa, era plătită, la fiecare trei zile, de către Vasile cu punguliţe grele cu arginţi. Între timp, regele îngrijorat Vladislav, înţelegînd toate riscurile unui război de amploare cu Imperiul Otoman (or, el personal a fost participantul luptei deosebit de grele sub Hotin în anul 1621), de facto, un război pe «două fronturi» — a cerut Moscovei pace.

«Regele leşilor, de îndată ce a aflat că la hotarul pămînturilor sale, se adună trupele turceşti gata pentru război, imediat, a început să caute pacea la Moscova. Atunci, punînd sabia deoparte, a încheiat pace cu oamenii Moscovei.

I-au fost retrase, atunci, cîteva oraşe moscovite, dintre cele pe care le ocupase cu forţe. Iar după asta, regele a revenit la Varşovia unde a convocat Seimul pentru a se gîndi despre cum să se pregătească pentru războiul cu turcii» (Miron Costin).

Efectul domino

La acea vreme, turcii au intrat într-un nou război de amploare cu şahul Iranului. Atunci, iranienii au invadat Bagdadul. De aceea, principalele forţe ale Imperiului Otoman au fost orientate în luptele cu perşii. Tot atunci, polonezii şi lituanienii au reîncheiat pacea cu turcii.

Boierii moscoviţi, cercul apropiat ţarului Alexei Mihailovici, care numai ce pre­luase sceptrul după moartea tatălui său — Mihail Romanov, îşi frecau cu bucurie mîinile: «i trupele poloneze s-au retras, şi turcii sunt preocupaţi de războiul cu perşii!». De aceea nimeni nu a mai cedat turcilor Astrahan şi Cazan. Moscova a beneficiat de o pauză istorică, pentru că Vladislav, regele Poloniei, odată revenit la Varşovia, nu mai putea aduna, din nou, oastea sa pentru a merge împotriva Moscovei. Poate că el ar fi vrut să-şi încerce, din nou, norocul — cu sabia să ia ţaratul Moscovei, însă, s-a împotmolit în seimele interminabile şi intrigile şlehtei ereditare, dornici să schimbe conducătorul pe un monarh mult mai loial voinţei magnaţilor.

După aceste evenimente, Polonia a fost zguduită de războiul cazacilor zaporojeni sub trădarea lui Bogdan Hmelniţki. În rezultat, puterea Poloniei şi Lituaniei a apus, iar malul stîng al Nistrului a trecut sub jurisdicţia Ţaratului Moscovei (Tratatul de la Pereiaslav).

Egali în faţa istoriei

Peste aproape 100 de ani, Ţaratul Moscovei, sub conducerea reformatorului Petru cel Mare, a devenit Imperiul Rus — care evolua decisiv şi îndrăzneţ spre sud, spre Balcani. Deja secolele XVIII — XIX s-au făcut remarcate printr-o confruntare geopolitică între Imperiul Rus şi Otoman în regiunea Mării Negre şi malurile Dunării.

Însă, toate se puteau aranja altfel pentru ţările şi popoarele noastre fără viclenia şi calculul domnitorului Moldovei, Vasile Albaneţ. Şi asta în condiţiile în care, acest om nu s-a remarcat prin bunătate, dar a jucat un rol mare şi semnificativ în istorie. Este adevărat, el nu a reuşit să întărească domnia ereditară în Moldova. Planurile mari s-au prăbuşit din cauza trădărilor din partea clanurilor boiereşti.

Cu toate acestea, în perioada la care ne-am referit, Moldova a jucat un rol important şi asta este, deja o lecţie care ar trebui să fie învăţată de toţi cei care ajung la guvernarea ţării noastre. Istoria ţărilor şi popoarelor — a celor mici şi a celor mari — le echilibrează pe toate în balanţa sa. Mai ales în asemenea circumstanţe paradoxale, cînd ţările mari depind de ceea unde se orientează cele mici.

* * *

Încheind această scurtă excursie istorică, în problemele timpurilor îndepărtate dar care nu şi-au pierdut însemnătatea nici astăzi, aş vrea să spun că moştenirea, relaţiile istorice, baza spiritual-religioasă ortodoxă a popoarelor Moldovei şi Rusiei, ne inspiră optimism. Sunt convins că interpretările confuze, incoerenţele şi ciudăţeniile vor fi uitate asemenea unui vis, iar noţiunea de prietenie între popoarele Moldovei şi Rusiei vor reveni în profunzimea începutului istoric! 

Mihail Lupașco