Blestemata unire

O sută șaizeci de ani au trecut de cînd, la Paris, s-a format mișcarea pentru unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat

Cum a decurs acest proces, cu binecuvîntarea marilor puteri ale Europei, confirmă multitudinea de documente de arhivă. Însă, istoricii din România și discipolii lor moldoveni sunt preocupați de alcătuirea miturilor.

Ei neagă identitatea moldovenească și încearcă să torpileze statul suveran Republica Moldova.

Separați, independenți

Cunoscute drept cnezate dunărene Moldova și Valahia, pînă în a doua jumătate a secolului XIX, au existat ca două state independente. Ceea ce a fost comun în soarta lor — dominația otomană multiseculară, care s-a menținut pînă în anul 1878. Totodată, istoria lor de colaborare și interacțiune a fost, nici pe departe, senină.

Începînd cu secolul XVIII, în legătură cu tensionarea relațiilor dintre Rusia și Imperiul Otoman, Moldova și Valahia au încăput în atenția marilor puteri ale Europei, care urmăreau cu invidie succesele Rusiei pe arena internațională, în special, în Balcani și regiunea Mării Negre.

Seria războaielor ruse-turce, care au durat 168 de ani, dislocarea repetată a trupelor ruse pe teritoriul celor două cnezate, au dus la slăbirea regimului otoman și au inspirat moldovenii și valahii să vrea să obțină independență.

Cursul evenimentelor ulterioare din Europa, în general, a fost influențat de revoluția din 1848, care a cuprins practic toate țările Europei și nu a ocolit nici cnezatele dunărene. Însă, aici, spiritele revoluționare au fost suprimate de Rusia și Turcia.

Încercînd să scape de persecuție, revoluționarii locului au emigrat, în special — în Franța, unde, găsind sprijinul autorităților au demarat acțiuni tumultoase pentru unirea celor două cnezate într-un singur stat. Această activitate a dus la tensionarea situației internaționale în Balcani și regiunea Mării Negre. Turcia începuse să încalce condițiile acordului ruso-turc referitoare la statutul cnezatelor dunărene, fapt ce a generat un nou război pe care Rusia l-a început în 1853 în Balcani. De partea Turciei s-au ridicat Franța, Anglia și Sardinia, transferînd acțiunile militare pe teritoriul Rusiei și Crimeii. În războiul din Crimeea, care a durat din 1853 pînă în 1856, Rusia a suferit înfrîngere.

Turcia, însă, nu a triumfat pentru că Rusia a rămas în rîndul țărilor-garant pentru protecția intereselor creștinilor din Imperiul Otoman. De aceea, în problema unirii Moldovei și Valahiei, ridicată de Franța pe ordinea de zi a Congresului, a participat în cel mai activ mod posibil. Întrucît opinia puterilor-garant, în ceea ce privește unirea celor două cnezate, a fost împărțită (Turcia și Austria au fost împotrivă, iar Anglia le compătimea), a fost adoptată o decizie de compromis: consultarea opiniei populației pe marginea unirii, în acest scop se impunea convocarea ședințelor divanelor electorale în fiecare cnezat aparte.

Unioniștii versus anti-unioniștii

Din acest moment, atît în Moldova cît și în Valahia au demarat, oficial, mișcările pro-unire. Unioniștii din Iași și București au început să creeze comitete ale unirii. Din componența lor făceau parte reprezentanți ai intelectualității și boierimii burgheze. Totodată, nici anti-unioniștii nu au stat cu mîinile în sîn, mai ales în Moldova. Era vorba despre masa de intelectuali cu spirit patriotic, boierii cu autoritate, orășeni și țărani.

Viața politică își urma cursul său. La începutul lui iulie 1856, mandatul domnitorilor ambelor cnezate expirase. Poarta otomană numiseră cîrmuitori. În Moldova, a fost numit B.T. Balș — oponentul unirii. După moartea acestuia, în februarie 1857, cîrmuitor a devenit C. Vogoridi — și el oponent al unirii fără a face multe jovialități cu unioniștii. Evident, în divanul ales în Moldova, majoritatea membrilor erau anti-unioniști.

Unioniștii protestau, au degenerat situația pînă la stare de conflict internațional. Sub presiunea Franței și Rusiei și la «sfatul» Angliei, Turcia a anulat rezultatul alegerilor din Moldova. În cadrul «alegerilor» repetate, victoria a fost de partea unioniștilor.

Iată că venise și timpul cînd cele două divane aveau de muncit pentru formularea rezoluției referitoare la unire. Liderii Divanului din Moldova au realizat mai rapid sarcina pusă în fața lor. La textul moldovenesc, muntenii au adăugat un punct ce prevedea invitarea unui prinț străin la tronul statului unificat. Precum a demonstrat evoluția ulterioară a evenimentelor politice, în acest punct au fost ascunse planurile hegemonice de anvergură ale elitei bucureștene.

În procesul unificării s-a ajuns pînă la etapa decisivă. A fost adoptată o convenție specială care a intrat în istorie sub denumirea de «Convenția anului 1858» și care a substituit «Regulamentele restrictive» ale cnezatelor și care urma să fie executată necondiționat atît în Moldova cît și în Valahia. Convenția stabilea că Moldova și Valahia se vor numi, în continuare, «Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești» — fiecare cu domnitorul ei ales din rîndul conaționalilor, cu propria capitală ș.a.m.d. — fapt pe care scontau moldovenii. Cu toate acestea, cnezatele rămîneau sub suveranitatea Turciei. Reprezentanții marilor puteri, care au adoptat Convenția, știau foarte bine că moldovenii nu doreau să-și piardă statalitatea, conștientizau complicitatea lor la organizarea «alegerilor» repetate. Cu toate acestea, voința lor nu satisfăcea elita bucureșteană.

În sfărșit, cele două cnezate urmau să-și aleagă domnitorii. Pe 5 ianuarie 1859, la Iași, domnitor a fost ales colonelul A.I.Cuza. După cum s-a constatat, pe 24 ianuarie 1859, la București a fost ales în calitate de domnitor tot moldoveanul A.I. Cuza. Marile puteri au fost puse în fața faptului împlinit — a fost încălcată grav Convenția, dar pentru că nu exista unitate între țările-garant, s-a dispus că alegerea dublă a lui Cuza va fi legală doar pe parcursul anilor domniei sale. Acest fapt a dezlegat totalmente mîinile hegemonilor bucureșteni, care, în continuare, l-au determinat pe Cuza să comită un șir întreg de încălcări ale prevederilor Convenției.

În doar șapte ani de domnie, A.I. Cuza a realizat un șir întreg de reforme burgheze, depășind dificultăți incredibile. Urmărind scopul de a-l discredita pe domnitor, deputații liberali din organul legislativ al Valahiei și-au exprimat nemulțumirea față de cursul lent al reformelor. Deputații conservatori s-au pronunțat împotriva reformelor.

Cu cît mai mult se menținea Cuza la putere, cu atît mai multe probleme apăreau — la nivelul lui personal, cît și la nivel de țară în general. Trădînd interesele conaționalilor, el a fost informat despre acțiunile opoziției. De aceea, tindea, în fel și chip, să-și consolideze autoritatea personală. Susținut de guvernul francez, Cuza acționa cu o îndrăzneală dîrză, în pofida protestelor Turciei și sfaturilor guvernului rus.

Monstruoasa coaliție

În sfîrșit, liberalii și conservatorii s-au unit într-o alianță numită «Monstruoasa coaliție», scopul principal al acesteia era răsturnarea lui A.I. Cuza. Complotul se cocea. În noaptea de 11 februarie, conspiratorii au dat buzna liber în dormitorul domnitorului și, amenințîndu-l cu arma, l-au somat să semneze actul de abdicare. Răsturnîndu-l pe A.I. Cuza, «Monstruoasa coaliție» — încălcînd încă o dată Convenția de la Paris, a organizat în grabă alegerea unui prinț străin la tronul țării.

Răsturnarea lui Cuza și, în mod special, alegerea unui prinț străin în calitate de domnitor al țării a generat nemulțumirea generală a moldovenilor. Ei au expediat note de protest în adresa marilor puteri, în rîndul cetățenilor erau distribuite pliante: «Moldovenii nu-și mai doresc să aibă în treburile țării lor nici un muntean din Valahia, nici în sfera administrativă, nici în justiție, nici în armată și nici în biserică. Duceți-vă cu bine, munteni, acolo de unde ați venit, pentru că noi ne dorim o administrație independentă, așa cum precede convenția».

Nu trecuse nici 8 ani de la semnarea Convenției de la Paris din 1858, iar marile puteri, în loc să ceară îndeplinirea necondiționată a prevederilor acesteia, organizau tot felul de combinații. Pe 26 februarie 1866, la 15 zile de la abdicarea lui Cuza, s-au convocat într-o nouă conferință și, din nou, la Paris unde s-a constatat că marea majoritate a moldovenilor își doresc separarea.

Nemulțumirea generală a moldovenilor în legătură cu încălcarea Convenției de la Paris a fost reflectată în evenimentele din 3 (15) aprilie 1866, pe care unii le-au calificat drept răscoală, alții — drept revoluție.

În prima duminică a lunii aprilie, după slujba din biserică, în frunte cu Mitropolitul Calinic (Miclescu), sub sunetul clopotelor, mulțimea de mii de oameni mărșăluia spre palatul administrativ. Însă, marșul pașnic a fost oprit de trupele muntene aduse, din timp, de la Iași. Luptele au durat cinci ore. Așa cum a scris consulul german, au fost uciși 150 de protestatari, alți 50-60 au fost răniți. În rîndul soldaților s-au înregistrat 60 de decese. Figurează și alte date.

Autoritățile de la București s-au pregătit din timp pentru masacrul împotriva manifestanților pașnici din 3 aprilie 1866 din orașul Iași. Această manifestare a moldovenilor era așteptată cu mare nerăbdare, întrucît, o acțiune de protest de asemenea anvergură permitea autorităților să dea lovitura decisivă «separatismului» moldovenesc, împotriva celor care continuau să-și apere identitatea și care erau protejați de Convenția de la Paris.

În sfîrșit, visul multisecular al muntenilor a devenit realitate, de a instaura dominația peste moldoveni, întrucît acest lucru nu le-a reușit pe tot parcursul evului mediu, în procesul războaielor continui între moldoveni și munteni, care au continuat, în linii generale, 300 de ani. În țară a început românizarea acerbă a tot ce era moldovenesc, în primul rînd, a memoriei istorice, a limbii moldovenești. Aceasta a devenit politica oficială a Bucureștiului.

Populația, și în primul rînd generația tînără, a fost educată în baza «priorităților» mitice românești. În conștiință se implanta inferioritatea apartenenței la identitatea moldovenilor ca și concept — «moldovenii sunt primitivi».