Adevărul — remediu pentru starea de amnezie

E necesar de a le întoarce oamenilor memoria, iar odată cu ea, și mîndria națională, care va deveni temelia unirii societății noastre



Dar, pe lîngă activitatea de partid, Lilia mai face o muncă importantă: ea este director al Casei de Cultură din satul Paustova, deci, este custodele vieții culturale, cea care în ultimii ani se stinge în multe localități din Moldova.

La straja vieții culturale

— Lilia, în multe sate, cluburile demult stau cu lacăt la ușă. Pe cînd în Casa de Cultură dumneavoastră, după cum vedem, viața, cum se spune, fierbe. Chiar dacă timpul se răcește pe zi ce trece zilele pe care le trăiți dumneavoastră sînt fierbinți. Să înțelegem că pregătiți un program festiv pentru revelion?

— În satul nostru, viața culturală n-a încetat niciodată. Noi participăm la toate acțiunile raionale, organizăm diferite sărbători în sat. Pentru acestea, avem multe motive — Anul Nou, Mărțișorul, Paștele, Ziua Independenței… Casa de Cultură a noastră are și un bun colectiv de dansatori din care fac parte copii. L-am organizat chiar eu cu vreo zece ani în urmă. Avem copii minunați și cu ei ne este ușor și plăcut să lucrăm. În anul 2014, colectivul nostru a evoluat pe scena Palatului Național «Nicolae Sulac» în ajunul revelionului și al sărbătorilor de Crăciun. Pentru copii au fost clipe de neuitat. În cercul nostru de dansatori sînt înscriși 37 de copii. Ce-i drept, la repetiții nu vin regular cu toții, dar vreo 20 de fetițe și băieței vin permanent. Lor le place să danseze.

— Dumneavoastră locuiți în satul Lipnic, dar lucrați la Paustova…

— Este aceeași comună, de aceea satele noastre au multe în comun. Și din organizația primară pe care o conduc fac parte locuitori din ambele sate. Satele sînt relativ mici, mulți oameni au plecat la cîștig peste hotare, iar alții au plecat definitiv. Ca și pretutindeni în Moldova, sînt și la noi case părăsite. Și în gimnaziu nu mai sînt atîția copii și atîta gălăgie ca înainte. Dar viața continuă. Și pentru ca ea să nu pară și chiar nici să nu fie sumbră, încercăm s-o colorăm cu cele mai luminoase și pozitive culori.

— Dar situația social-economică nu se schimbă spre bine. Oamenii de la sat o duc greu de tot, nu-i așa?

— O duc greu, desigur. Lucrul acesta îl vedem și prin copiii lor. În repertoriul nostru avem diferite dansuri și, de exemplu, cînd copiii aleg dansuri de bal, sînt necesare și costume corespunzătoare. Și nu toți părinții au posibilitate să le confecționeze pentru copiii lor. Și atunci îi ajut și eu cu ce pot, cîte ceva cumpărăm la seconde hand, folosim haine vechi de-ale noastre, pe care le remodelăm. Pînă la urmă, găsim ieșire din situație. Mulți părinți sînt plecați din sat, iar copiii lor au rămas cu bunicii…

— După cîte înțeleg, o bună parte din activitatea dumneavoastră îi antrenează pe destul de mulți copii. Dar tineret aveți în sat? La club se organizează dansuri — acele dansuri despre care astăzi deseori își amintesc reprezentanții generației vechi?

— Tineret avem, însă puțin. Și, desigur, organizăm cîte ceva și pentru acest segment de locuitori. De sărbători — neapărat baluri, iar în zilele obișnuite de odihnă — dansuri. Vin vreo 20 de tineri. Și dansează nu numai sub acompaniamentul muzicii moderne. Le place hora, alte dansuri populare.

Cînd popoarele trăiau împreună

— Lilia, pentru dumneavoastră dansurile sînt un hobby sau ele au vreo legătură cu profesia?

— Cu profesia mea ele nu au nici o legătură. Pentru că eu am făcut studii la specialitatea medic veterinar, am absolvit tehnicumul veterinar și de zootehnie din orașul Gagarin. Dansurile sînt pasiunea mea. Eu am dansat chiar din copilărie în colective artistice foarte performante. M-am născut în orașul Marianka, nu departe de Donețk, după aceea ne-am mutat cu traiul chiar la Donețk. Și acolo m-am ocupat în mod serios de dansuri populare, sportive și de bal.

— V-au rămas rude la Donețk?

— Au rămas. Mama locuiește în regiunea Donețk, iar cîteva rude — chiar în Donețk. Mama nu dispune de Internet, comunicăm prin telefon, legătura e proastă. Clar lucru că mă îngrijorează situația ei de acolo.

— Dar cum ați nimerit în Moldova?

— Soțul meu e din Lipnic. Noi am făcut studii împreună. Eu timp de trei ani am lucrat ca medic veterinar într-o suburbie a Moscovei, după care am hotărît cu soțul să trăim alături de părinți, să le ajutăm. Mie-mi place satul, îmi place să lucrez în grădină.

— Acum mulți de pe la noi tind să plece în Rusia. Ați avut și dumneavoastră posibilitatea să vă aranjați viața acolo. Nu regretați că nu ați plecat?

— Nu regret. Dar pe atunci existau posibilități să-ți aranjezi viața oriunde. Pretutindeni erau condiții bune pentru viață — și în Moldova, și în Rusia, și în Ucraina. Toate popoarele trăiau în pace împreună. Dar dacă am fi rămas să trăim acolo unde am fost repartizați să lucrăm după studii, am fi fost departe de părinți. De aceea am venit la Lipnic, cu timpul am învățat limba moldovenească, oamenii m-au primit în mijlocul lor. Copiii mei au învățat în școală moldovenească. Eu mă simt bine pe acest pămînt.

Politică la nivelul cotidianului

— În ce an ați intrat în rîndurile Partidului Comuniștilor?

— În 2006. Foarte degrabă am început s-o înlocuiesc pe secretara organizației primare, care plecase la Moscova, iar la sfîrșitul lui 2007 am devenit secretar al organizației primare din comuna Lipnic. Din organizația noastră fac parte 13 membri, toți sînt oameni de partid cu o trainică ideologie comunistă. Dar am avut și din cei care au părăsit rîndurile PCRM, vreo patru la număr. S-a întîmplat în perioada cînd resursa administrativă era dirijată de oamenii lui Filat. Atunci multe se vindeau și se cumpărau, inlusiv conștiința. Unul era cumpărat cu un loc bun de lucru, iar altul — doar cu 200 de lei. Dar la socialiști nu s-a dus nimeni dintr-ai noștri. Nici n-au avut motive să schimbe partidul — ai noștri au încredere în PCRM, fiindcă se consideră parte a lui. În organizația noastră primară avem și oameni mai în vîrstă, și tineri. Dar, împreună, sîntem o echipă unită și prietenoasă.

— În mijlocul populației din sat, există o rezervă de partid?

— Sînt mulți părtași ai PCRM. Dar nu insistăm în fața nimănui să intre neapărat în rîndurile noastre. Oamenii trebuie să se maturizeze pentru un asemenea pas, trebuie să facă alegerea în mod conștient. Dar și sprijinul pe care ni-l oferă ca părtași ai partidului tot ne este de ajutor. Chiar pînă la ultimele alegeri, satul nostru era numit «roșu». Timp îndelungat, primar al satului a fost reprezentanta PCRM Valentina Spiridonovna. Acum oamenii duc dorul după înțelepciunea pe care o manifesta în procesul de administrare a satului. Ea știa cum să gospodărească mai bine, cum să apere interesele sătenilor. Dar eu, în calitate de director de club, cît privește problemele de serviciu, găsesc limbaj comun și cu noul primar.

— Se simte și în sate acea învrăjbire între oameni pe care o ațîță forțele liberal-democratice împreună cu socialiștii?

— Mai degrabă la nivel familial. Se ceartă soții cu soțiile, surorile cu frații. Fiecare dintre dînșii are viziunea sa, punctul său de vedere, posibil, chiar impus de cineva. Politica, în manifestarea ei cea mai urîtă, și-a făcut loc și în viața cotidiană a oamenilor. Așa că oamenii de acum au uitat timpurile cînd nu li se plătea salariul, cînd pensionarilor li se dădeau galoși în loc de pensie, cînd zilnic era deconectată lumina electrică și cînd mărfurile se vindeau pentru tichete. Timp de 8 ani cît a guvernat, PCRM a reușit să ridice țara din genunchi. Și asta nu trebuie să se uite. Dar, cu regret, binele se uită.

Despre amnezie

— Certuri la nivel de familie, discordie la nivel de țară… Cum credeți, într-o asemenea stare de lucruri, oamenii pot fi uniți?

— M-am gîndit și eu la asta. E o problemă complicată și discutabilă. De aceea nu am găsit un răspuns concret univoc. Din cauza că politicienii au început să denatureze istoria, noi de acum am pierdut o generație. În școli copiii au început să învețe nu limba moldovenească și nu istoria Moldovei, ci limba și istoria statului vecin. Și cînd îl întrebi pe un tînăr ce limbă se vorbește în Moldova, el răspunde că se vorbește româna, dar asta nu pentru că așa crede el, ci pentru că așa l-au învățat. Dacă el, timp de 12 ani, a notat în zilnicul lui că are lecții la limba română, numește această limbă în mod automat română. Iar să mediteze asupra faptului de ce limba vorbită în Moldova este numită română, tinerii nu au timp. Ei au grijile lor. Și, în linii mari, nici nu întotdeauna dau importanță acestei probleme.

Oamenii trebuie să-și amintească că ei sînt moldoveni, nu români. Să-și amintească cum Moldova era distrusă în timpul ocupației române și ce construcții grandioase au fost înălțate în timpurile sovietice.

— Asta înseamnă că problema consolidării societății în multe depinde de revenirea adevărului în memoria poporului?

— Oamenii trebuie scoși din această stare de amnezie, lor trebuie să le fie restabilită memoria, iar odată cu ea, și mîndria națională, care poate deveni, și va deveni, temelia unirii societății noastre. Trebuie s-o începem de la tineret, de care multe lucruri au fost ascunse în mod intenționat. Lui e necesar să-i spunem adevărul în primul rînd. Adevărul întreg. Și, posibil tinerii îi vor ierta pe cei care i-au înșelat, care au încercat să-i lipsească de Patrie.

Natalia Ustiugovaскачать dle 10.6фильмы бесплатно