De pe alt mal

Vectorul moldovenesc al politicii românești este un lucru destul de complicat și multilateral. Cu atît mai mult că atitudinea de la noi față de România este ambiguă

Între cele două categorii există o pătură numeroasă a celor care nu vor să se arunce în extreme și să perceapă vecinul de peste Prut ca pe o realitate. Dar cum este văzută Moldova de pe malul românesc?

Cei mai odioși istorici români, întotdeauna, percep extrem de bolnăvicios existența Republicii Moldova în spațiul dintre Prut și Nistru. De aceea, în lucrările lor, fac trimitere la tot felul de comploturi (a lui Alexandru I cu Napoleon, Alexandru II cu alte puteri europene, Uniunii Sovietice cu Germania fascistă), puse la cale cu un singur scop — de a rupe Basarabia de la români.

Aceste interpretări atît de simplificate au menirea nu doar de a confirma «dreptul» României asupra pămîntului basarabean, dar și a permite de a ascunde rolul pe care l-a jucat Imperiul Rus în dezvoltarea politic-administrativă, culturală și economică a Moldovei și Valahiei pînă la unirea acestora într-un singur stat. Apropo, în semn de recunoștință, una dintre străzile principale din București pînă și astăzi poartă numele generalului Pavel Kiseliov. Însă, în contextul intensificării pozițiilor naționaliste, conștiința publică românească avea nevoie de alte orientări.

Perioada comunistă din istoria României nu a exclus «chestiunea Basarabiei» de pe ordinea de zi, dimpotrivă, oarecum a actualizat-o. Ideologia național-comunismului a lui Nicolae Ceaușescu presupunea restabilirea interesului pentru problema Basarabiei. Și multe articole și cărți, în special în anii 1970, tratau decizia Sfatului Țării cu privire la «reunirea» cu România în 1918, drept o «realizare a principiilor leniniste de autoidentificare națională».

La mijlocul anilor 1990, s-a produs o anumită îndepărtare reciprocă între România și Moldova. Comunitatea românească — la fel ca și cea moldovenească, trecea printr-un proces complicat de transformare socială, economică și de mentalitate. La sfîrșitul anilor 1990, în România s-a ajuns la un consens social-politic cu privire la caracterul prioritar al integrării europene și euroatlantice a țării. Iar pentru că depășirea disensiunilor istorice reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale proiectului politic european, România, care-și dorea să adere la UE și NATO, a trebuit să caute înțelegere cu vecinii săi. Nu doar cu Moldova, dar și cu Ungaria și Ucraina.

Așa cum a remarcat politologul român, Sorin Bocancea, «noul statut al României a determinat țara să-și revizuiască politica externă, în special abordarea relațiilor sale cu Republica Moldova». Cu toate acestea, Bucureștiul nici pînă astăzi nu semnează cu Chișinăul Acordul politic de bază.

În 2004, în fotoliul de președinte al României a ajuns Traian Băsescu. Ceea ce a însemnat intensificarea atenției pentru «problema basarabeană», adevărat, oarecum în alt context. Proaspătul președinte a înaintat concepția «o națiune — două state», declarînd că «o parte a poporului românesc trăiește în Moldova. Noi sîntem un singur popor în cadrul a două state independente».

Adică, pe de o parte, Băsescu era obligat să recunoască că existența celor două state este o realitate. Pe de altă parte, retorica sa era orientată spre a prezenta Moldova drept parte a națiunii române, care, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să se reunească cu România.

Pe 1 iulie 2006, aproximativ cu jumătate de an înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Traian Băsescu, în cadrul unei recepții la Palatul Republicii, a înaintat o propunere președintelui Moldovei, Vladimir Voronin — de a uni cele două state cu scopul de a adera concomitent la UE. Liderul PCRM, președintele Voronin, fiind statalist pînă în măduva oaselor, a respins categoric această idee.

Dacă e să facem abstracție de la discursul lui Băsescu, trebuie de remarcat că partidele românești de frunte prezintă Moldova în calitate de prioritate a politicii externe, însă, de regulă, nu insistă asupra unor situații unioniste.

Respectiv, în programul uneia dintre cele mai influente forțe — Partidul Național Liberal — se poate citi următoarele: «România susține suveranitatea, independența reală și integritatea teritorială a Republicii Moldova și vede baza relațiilor bilaterale într-un parteneriat special și identitate comună, de asemenea, orientarea spre integrarea în Uniunea Europeană, fapt ce trebuie să fie însoțit de reforme constante și așteptări realiste».

În România contemporană, unionismul militant este considerat un fenomen marginal. În mod activ promovează această idee unele organizații neguvernamentale, în special — studențești («Basarabia — pămînt românesc», «Noua Dreaptă», «Acțiunea — 2012»). O mare parte a membrilor acestor organizații sînt cetățeni moldoveni, care-și fac studiile în România, deși, nemijlocit în Moldova, unioniștii pierd din popularitate. Acest lucru a fost demonstrat de «Marșul unirii» ratat la Chișinău în martie curent.

Dar nu ar fi corect să spunem că «problema basarabeană» a fost exclusă pentru totdeauna din spațiul social-politic român. Măcar și pentru faptul că, astăzi, în anumite cercuri este populară teza precum că Moldova și România se vor uni în cadrul Uniunii Europene unde, chipurile, ne va duce România. Nu trebuie să uităm nici despre practica politica controversată de a oferi la întîmplare cetățenia română cetățenilor Moldovei — grație pașaportizării se produce transformarea moldovenilor în cetățeni loiali politic români. De asemenea — despre activismul transfrontalier al pămîntenilor noștri în vizitarea României și extinderea prezenței presei românești în Moldova.

Cu toate acestea, reieșind din realitățile globale, nu putem să nu remarcăm că, astăzi, România există într-un cu totul alt context internațional-politic. Pentru ea, sarcina primordială este definitivarea proceselor de transformare social-economică și politică. Iar acest lucru reduce considerabil actualitatea «chestiunii basarabene» pentru București.

Evgheni Tamanțevскачать dle 10.6фильмы бесплатно