Lenin în anul 1918…
РУС. MOLD.
» » Lenin în anul 1918…

Lenin în anul 1918…

13-10-2018, 12:00
Viziuni: 1 035
  
Versiunea de tipar   
Lenin în anul 1918…Vom menționa chiar de la bun început: nu va fi vorba despre filmul cu aceeași denumire. La timpul său, respectivul film a fost necesar și valoros. Însă acest articol nu e despre el
 
Se apropie de finalul său anul 2018. Nu numai pentru Republica Moldova, ci și pentru întregul spațiu postsovietic, el a însemnat un punct în care nu există putință de întoarcere, a însemnat o trecere la o nouă etapă. Destinele popoarelor și statelor din spațiul fostei URSS trăiesc momentul adevărului. În noua epocă, anume care din ele vor deveni prospere, exemple stabile de adevărată suveranitate a poporului.

Întrebarea e complicată și nu fără rost. Democrația bate în ușile sistemelor politice. Fără ea, spațiul postsovietic este sortit la fărîmițare, destrămare, conflicte și război. Suveranitatea…Democrația își va croi drumul său în noua epocă. Anul 2018, care pleacă în istorie, a agravat contradicțiile și regionale, și interstatale, și mondiale. Acesta e adevărul istoric. La o sută de ani după 1918, cînd suveranitatea poporului în sensul deplin al cuvîntului și-a croit drumul cu baioneta și mitralia, justa înțelegere a acelui îndepărtat timp este actuală și instructivă.

* * *
Așadar, anul 1918. În acest an, se face o grandioasă încercare de a crea un stat de tip nou — Rusia Sovietică. Stat al oamenilor muncii. În fruntea partidului bolșevicilor, care e avangarda practicii revoluționare în teritoriul fostului Imperiu Rus, se află un ferm și convins marxist teoretic și practic al două revoluții (din anii 1905 și 1917) — Vladimir Ilici Lenin.

Pentru el, ca lider al partidului și conducător al guvernului sovietic (Sovietul Comisarilor Norodnici), acest an a fost, poate, cel mai complicat în practica politică. Înaintarea triumfală a puterii sovietice prin localitățile din fostul imperiu n-a făcut să scadă spiritul contrarevoluționar al forțelor care, în această situație, doreau să-și ia revanșa. Răscoala de la sfîrșitul lui mai a corpului cehoslovac și decizia consolidată a statelor Antantei să întreprindă o intervenție militară în Rusia Sovietică au pus noua putere în fața necesității unei mobilizări drastice a tuturor forțelor și mijloacelor.

Cartușe, pîine, cărbune și hîrtie — aceste resurse strategice au fost luate la evidență și ținute sub un control strict. Mai tîrziu, asta a fost calificat ca politică a «comunismului militar». Cartușe și proiectile — pentru respingerea intervențiilor militare și pentru lupta cu grupările contrarevoluționare în regiunea Ural, pe Volga, Don și în Caucazul de Sud. Pîine — pentru a alimenta întreprinderile proletare din marile orașe industriale. Cărbune — pentru menținerea transportului feroviar și pentru funcționarea celor cîteva centrale electrice care se aflau la Moscova și la Petrograd. Iar hîrtia era necesară pentru contrapropagandă și agitație revoluționară. Asta era poziția lui Lenin și a părtașilor săi de idei.

Și asta, firește, a provocat o stare de încordare în mediul păturilor care existau pe contul muncii altora. În țara aruncată de către contrarevoluție într-un război civil, foamea și frigul au devenit un lucru obișnuit. Etica și morala revoluționară — în 1918, Lenin scrie mult despre acestea. Menținerea puterii nu cu orice preț, ci în numele continuării transformărilor revoluționare. Proletariatul industrial din marile orașe, matrozii și partea conștientă a fostei armate țariste înțeleg și împărtășesc această poziție. Pe cînd aliații din guvern — eserii de stînga și anarhiștii — cad într-un liberalism stîngist.

«Reprimarea libertăților!», «Trădarea cauzei libertății!» — ziarele «aliaților» sînt împestrițate cu aceste lozinci și titluri. Lev Troțki, care pretindea la rolul de conducător al revoluției, cum s-a întîmplat nu o dată și pînă atunci, a supus poziția lui Lenin unei critici nimicitoare. Și asta în situația în care armata germană trece la ofensivă. Imperialismul german lovește în cauza revoluției ruse, și această lovitură amenință s-o distrugă. Lenin apreciază momentul în mod realist. Urmează tratatul de pace cu «clica militaristă germană». «Pacea de la Brest» e unica decizie corectă, care a permis să fie păstrată baza materială a noii puteri, nucleul și forțele ei. Pentru Lenin, respectiva decizie a fost una deloc simplă. Tensiunea discuțiilor interpartinice era de o asemenea putere, încît Vladimir Ilici a fost nevoit să avertizeze că va părăsi postul de președinte al Sovietului Comisarilor Norodnici. Și astfel a învins împotrivirea!

În martie, 1918, la al șaptelea congres al partidului, în raportul politic al Comitetului Central, Lenin va spune:

«Iată acum noi încheiem pacea, astfel avem un răgaz, pe care îl folosim pentru a ne apăra mai sigur patria. Pentru că, dacă în loc de asta am fi avut război, armata cuprinsă de panică ar fi dat bir cu fugiții, deci, ar fi trebuit oprită, iar tovarășii noștri n-au putut și nu pot s-o oprească, pentru că războiul e mai puternic decît predicile, decît zece mii de raționamente. Dacă ei n-au înțeles în mod obiectiv situația, înseamnă că nu sînt capabili să oprească armata, și n-ar fi oprit-o din fuga ei. Această armată bolnavă a infectat întregul organism, și noi ne-am pomenit cu o nouă nemaiauzită înfrîngere, cu o nouă lovitură asupra revoluției din partea imperialismului german — lovitură grea, pentru că, din nechibzuință, am rămas fără mitraliere în fața loviturilor imperialismului. Cu toate acestea, noi ne vom folosi de acest răgaz, pentru a convinge poporul să se unească și să lupte, pentru a le spune muncitorilor și țăranilor ruși: «Creați-vă un spirit de autodisciplină, de disciplină strictă, în caz contrar vă veți afla sub talpa cizmei germane, cum vă aflați acum, cum în mod inevitabil vă veți afla pînă cînd poporul nu va învăța să lupte, să formeze o armată capabilă nu să fugă, ci să meargă la încercări nemaiauzite». Și acesta e un lucru iminent, deoarece revoluția germană încă nu s-a născut și nu putem fi siguri că se va naște mîine».

* * *
Ferventa energie a lui Lev Troțki a fost redirecționată spre organizarea și crearea unei Armate Roșii regulate, și aceasta de asemenea a fost o misiune politică precisă. Lenin se pricepea bine în ceea ce privește dirijarea cadrelor. De aceea Troțki, cu spiritul său activ și evidentele capacități organizatorice, a procedat energic la formarea forțelor armate ale tinerei Republici Sovietice. Neclintitului deținut politic Felix Dzerjinski i-a fost încredințată conducerea Comisiei pentru lupta cu contrarevoluția. Iar cel ce reușea să rezolve problemele «cu orice preț», Stalin, a organizat furnizarea pîinii din raioanele sudice ale țării la Moscova și Petrograd.

Pe cînd aliații de la guvernare, socialiștii revoluționari (eserii) și anarhiștii, au pornit pe calea trădării. La 6 iulie, 1918, socialiștii revoluționari de stînga au provocat o rebeliune. O lovitură de la spate în noua putere. O lovitură mișelească și rapace. Provocația a fost bine gîndită. În acea zi, teroriștii din mijlocul socialiștilor revoluționari l-au omorît pe ambasadorul german. Detașamente de insurgenți au înconjurat și au tras asupra Kremlinului. Doar stăpînirea de sine, fermitatea și deciziile controlate i-au permis lui Lenin să învingă situația. Rebeliunea a eșuat.

În acea perioadă, Boris Savinkov, un grandoman, aventurier și literat care visa la gloria lui Lev Tolstoi, în numele cercurilor de stînga ale socialiștilor revoluționari, a intrat în contact cu reprezentanții «Mișcării albe».

Astfel, încă în ianuarie, 1918, un grup de ofițeri din așa-numita Armată Voluntară, a fost în mod tainic trimis la Moscova pentru a organiza plecarea de acolo în regiunea Don a foștilor ofițeri. Iar cînd această activitate a fost neutralizată de cekiști, la indicația directă a comandamentului Armatei Voluntare, conducerea grupului a aderat la «Uniunea apărării Patriei și libertății» — o organizație teroristă a socialiștilor revoluționari, în fruntea căreia se afla Savinkov.

După cum scria mai tîrziu în memoriile sale generalul Denikin: «Nu fără temei, noi consideram că Savinkov reprezintă la nordul Rusiei unica forță reală dușmănoasă bolșevismului». Savinkov a condus sîngeroasa răscoală de la Iaroslavli și Rîbinsk. Iar cînd aceasta a fost înăbușită, el, părăsindu-și tovarășii de luptă, a fugit la Moscova, aici din nou s-a inclus în activitatea ilegală, planificînd și înfăptuind un atentat terorist asupra lui Lenin.

La 30 august, 1918, la Moscova, după discursul său în fața muncitorilor de la Uzina Mihelson, asupra lui Vladimir Ilici Lenin a fost săvîrșit un atentat, în rezultatul căruia el a fost rănit grav.

* * *
Lenin considera drept obligație a sa comunicarea directă cu muncitorii de la întreprinderile industriale. În această comunicare, el găsea pentru sine surse de inspirație și decizii politice neașteptate, însă precise. Amenințările și pericolul Lenin le respingea.

În acea zi, după ce mitingul a luat sfîrșit, Lenin a ieșit în curtea uzinei, continuînd acolo discuția cu oamenii și răspunzînd la întrebările lor.

Potrivit amintirilor lui Bonci-Bruievici, cu referire la șoferul lui Lenin, Ghili (Ghili se afla la volanul automobilului și se uita de acolo la Lenin înconjurat de un grup de muncitori), auzind prima împușcătură, imediat a întors capul și a văzut în partea stîngă a mașinii, lîngă aripa din față, o femeie care țintea în spatele lui Lenin. În clipa cînd a văzut-o, ea a mai împușcat de două ori, după care Lenin a căzut.

După versiunea oficială, care nici pînă astăzi nimeni n-a reușit s-o conteste, cea care a împușcat a fost Fani Kaplan, o activistă din grupul de teroriști al socialiștilor revoluționari de stînga. Rana a fost gravă și Lenin a avut nevoie de mult timp și de eforturile celor mai buni medici, pentru a reveni la munca activă.

Consecințele atentatului au atras după sine acutizarea situației social-politice din întreaga țară. Pentru curmarea activității grupurilor contrarevoluționare, a început să fie realizată lozinca «Teroarei roșii».

E de la sine înțeles că în acea vreme nimeni nu se ocupa de număratul jertfelor. Nici cei roșii, nici cei albi. Și «Teroarea albă» e de asemenea o realitate istorică și o practică neîndurătoare a acțiunilor de represalii, la fel ca și oricare altă practică de represalii. După atentatul asupra lui Lenin, toate modalitățile de compromis și negocieri între cei care luptau «pentru o nouă zi de mîine» și împotriva «zilei învechite de ieri» au devenit imposibile.
 
De acum în timpul nostru, istoricii de nuanță liberală fac reproșuri la adresa bolșevicilor în legătură cu «Teroarea roșie». Totodată, ei nu iau în considerare condițiile reale existente în acele vremuri, ocolesc unele fapte și opinii, în loc de acestea inventînd lucruri care n-au avut loc și, după toate acestea, permițîndu-și să tragă concluzia cum că cei ce se aflau la conducerea guvernului sovietic sufereau de careva predispoziții «patologice».

Pe cînd este evident faptul că Lenin avea un sistem nervos de fer și nu suferea de careva tulburări psihice, cum suferea, de exemplu, Kolceak, care era narcoman și consuma cocaină. Și dacă la indicația directă a lui Kolceak se întreprindeau acțiuni represive de masă în mijlocul populației pașnice din regiunea Ural și din Siberia, și acestea se soldau cu mii de victime, cît privește practica represivă a VCK, cu toate excesele și întîmplările neașteptate, nu ținea de indicațiile directe ale lui Lenin privind nimicirea unor grupuri mari de contrarevoluționari. Despre acest lucru, printre altele, scrie în amintirile sale și Maxim Gorki. Și, după cîte știm, el, — vestitorul Revoluției! — se remarca printr-o cumsecădenie rară pentru acele vremuri și printr-o fidelitate nestrămutată față de cuvîntul adevărului.

* * *
Evenimentele din toamna lui 1918 au confirmat întru totul justețea cursului leninist. Este important să ne amintim că anume în anul 1918, pe 29 octombrie, a fost creată Uniunea Comunistă a Tineretului din Rusia, ulterior gloriosul Comsomol din URSS. La 30 octombrie, 1918, în Austria începe revoluția antimonarhică. Iar la 3 noiembrie același an izbucnește o răscoală a marinarilor din orașul Kiel — acesta e de acum începutul revoluției în Germania. În ziua de 8 noiembrie, în Germania au loc acțiuni de masă ale muncitorilor și soldaților și formarea stihinică ale sovietelor de deputații ai muncitorilor și soldaților în orașele Kiel, Bremen, Hamburg, Essen, Koln, Munchen, Cuxhaven, Lubeck, Rostock, Braunschweig, Schwerin, Dresda, Leipzig…Cancelarul Maximilian Badensky în mod samavolnic declară înlăturarea de la putere a împăratului Wilhelm al II-lea. În aceeași zi, pe la orele 14.00, social-democratul Filip Scheideman proclamă Republica Democrată Germană. Aproximativ în același timp, reprezentantul Ligii «Spartak», Karl Liebknecht, proclamă în Germania Republica Socialistă Liberă. La 11 noiembrie, are loc un eveniment cunoscut în istorie ca «Armistițiul de la Compiegne» — de facto, asta a însemnat că Primul Război Mondial a luat sfîrșit.

Desigur, atît de tumultuoasa evoluție a evenimentelor pe continentul european i-a însuflețit pe conducătorii statului sovietic. Previziunea lui Lenin că războiul mondial va fi un crah pentru principalele monarhii din Europa s-a dovedit a fi justă. Autoritatea lui ca lider de partid și președinte al guvernului era extraordinar de mare. În dimensiune internațională, respectiva autoritate a fost recunoscută de toate partidele muncitorești și comuniste din lume, ceea ce ulterior a devenit un prolog pentru crearea Internaționalei Leniniste. Și totuși, situația din interiorul țării nu promitea să fie mai ușoară decît fuseseră pînă atunci.

Pe 18 noiembrie, 1918, amiralul Kolceak, cu sprijinul direct al guvernelor SUA, Marii Britanii, Franței și Japoniei, a preluat conducerea trupelor contrarevoluționare din regiunea Ural și Siberia și a fost declarat, — nici mai mult, nici mai puțin! — «cîrmuitor suprem al Rusiei».

După atentat, în sfîrșit, organismul lui Lenin a început să-și revină. În luna noiembrie, el s-a inclus activ în învălmășeala de lucruri și griji. Din inițiativa lui, pe 30 noiembrie a fost format Sovietul de apărare al muncitorilor și țăranilor din RSFSR. În cadrul activității acestui organ, Sovietul, pe care îl conducea Lenin, poartă o discuție cu un eminent activist de partid, Mihail Frunze, pe atunci conducător militar al guberniei Iaroslavl. Anume după această discuție, Frunze este investit cu împuternicirile respective și pleacă pe front pentru a duce lupta împotriva lui Kolceak.

Ca totdeauna și pînă atunci, și această decizie privind cadrele a lui Lenin a fost una bine chibzuită și optimă. Frunze era nu pur și simplu un eminent activist de partid, ci și o personalitate care poseda capacități organizatorice, talent militar, dar și bărbăție personală (în prima perioadă a luptelor din regiunea Ural, Frunze personal conducea trupele în atacurile la baionetă!). Ulterioara nimicire a armatelor lui Kolceak și strălucitele soluții militare ale lui Frunze sînt un rezultat al justei politici de cadre promovată de Lenin.

Și spre sfîrșitul anului 1918, președintelui Sovietului Comisarilor Norodnici i-au revenit multe greutăți. De rînd cu informațiile îngrijorătoare de la sud, Lenin a primit știrea că, la Chișinău, «Sfatul Țării», organul electiv al regiunii, fiind înconjurat de trupe române, a semnat hotărîrea privind includerea Basarabiei în componența României.

Reacția președintelui Sovietului Comisarilor Norodnici a fost plină de indignare și dură. În nota expediată guvernului României regale era subliniată inadmisibilitatea anexării teritoriului sovietic în baza unui pretext inventat. Conflictul a fost soluționat însă mult mai tîrziu, în anul 1940, cînd trupele Armatei Roșii au revenit în teritoriul dintre Nistru și Prut și cînd a fost formată RSSM în componența Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Pentru președintele Sovietului Comisarilor Norodnici, tovarășul Lenin, anul 1918 a fost unul dintre cei mai complicați în practica sa politică. Asemenea tensiuni și lovituri — pînă și un atentat pe lîngă toate celelalte! — istoria nu a mai cunoscut. Dar din toate încercările la care l-a supus anul 1918, Lenin, cu toată onoarea și demnitatea, a ieșit învingător.

* * *
Peste o sută de ani, astăzi noi traversăm o etapă foarte complicată în istoria atît a țării noastre, Republica Moldova, cît și în ansamblu — în contextul global al întregului sistem politic, social și economic de pe glob. Încercările și situațiile tensionate vin asupra noastră ca și cum se varsă peste noi din cornul abundenței.

Uneori pare că, gata, — am ajuns la limită! Toate forțele au fost epuizate, haosul și ruina au înecat tot ceea ce este luminos, tot ceea ce-i bun și veșnic. Dar asta nu e așa.

Înainte ne așteaptă noi încercări, dar și noi zile victorioase. Să aruncăm o privire la o sută de ani în urmă și să ne întrebăm: «Lui Lenin și părtașilor lui le-a fost oare mai ușor?». Asta e!..

Mihail Lupașcoскачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: