Marele doritor de a trăi peste 90!

…Am venit la cel mai bătrîn dintre săteni, să discut cu el despre viață, însă, pentru că suntem în preajma zilei de 1 aprilie, o discuție serioasă nu a fost posibilă…

 

Pe 16 octombrie, anul trecut, Ion Pușcă a împlinit 92 de ani. Zilele acestea, am intrat în casa lui țărănească. El stătea culcat pe pat și privea filozofic grinzile de lemn din tavan. 

— La ce te gîndești, moș Ion? — l-am întrebat fiindu-mi nițel frică: dacă mă ia la ceartă pentru faptul că-i încurc să filozofeze. Iar el mi-a răspuns calm: — iată, pînă fiul va aprinde focul în sobă, mă gîndesc: cîndva am încercat să-l trag pe sfoară pe vecinul tău și contemporanul meu — Grigore Frimu. S-a întîmplat acest lucru exact pe 1 aprilie. Iar eu, abia în vremea sovietică am aflat că această zi este ziua umorului. De ce ni s-a ascuns acest fapt pe vremea românilor?

— Poate că această modă a fost adusă din Paris și rezervată doar pentru cei bogați?

— Eu tot așa presupun. La fel ca în bancul acela: un țăran și-a dat vecinul în judecată pentru că, acum 60 de ani, acesta l-a numit hipopotam. Judecătorul întreabă, de ce reclamantul s-a adresat atît de tîrziu în instanță? Acesta răspunde: «Așa ne numea boierul. Cuvîntul este frumos, deși, necunoscut. La un pahar de vin, din sentimente prietenești l-am numit exact așa pe vecin. El, însă, abia acum a aflat de la nepotul său ce înseamnă hipopotam. A decis să se supere și să se răsplătească cu mine».

Generalii n-au nici un moment

— Moș Ion, spui că Grigore Frimu este contemporanul tău. Îl știam foarte bine. Din păcate, el nu mai trăiește de vreo 15 ani. Am scris despre el cum a depășit călare pe Trepet o mașină de teren.

— Așa a și fost. Noi cu Grigore eram din același an. Ambii ne-am născut în 1923. Se spunea că acel an a fost foarte productiv în ceea ce privește natalitatea. Au venit pe lume 46 de băieți. Cîte fete, nu știu, însă, noi, 46 de băieți am fost recrutați, anterior, an armata română. Eu am nimerit în trupele de elită. Ne numeam «vînătorii de munte» deși nu făceam nici un fel de vînătoare. Uneori, însă, ne mai cățăram pe munții Carpați, ne-au învățat să depășim tot felul de obstacole, de aceea, permanent eram cu zgîrîieturi și vînătăi. În schimb, cînd a început războiul, săpam tranșee ca toți ceilalți. Numele meu de familie, întotdeauna, i-a amuzat pe superiori. Pușcă! — cu un asemenea nume de familie, cu siguranță te vei face general! — îmi spunea caporalul. Eu, însă, așa și am rămas soldat de rînd. De la început, în armata română — ascultînd comanda șefilor români și nemți, apoi — în armata sovietică — împușcînd în cei care, anterior, îmi dădeau comenzi și mă loveau fără motiv. În 44 am fost lăsați să plecăm acasă, iar aici, ne-au recrutat din nou. Adevărat, că nu a trebuit să trag de multe ori pentru că, permanent, eram în componența subdiviziunilor din spatele frontului, căram saci cu făină pentru brutăria frontului. Nu am făcut nici un fel de acte de eroism. Mă bucuram că eram aproape de cai, care transportau tot felul de alimente și, din obișnuință, ca acasă unde tata avea caii săi, vorbeam cu ei în moldovenească. Asta îi distra mult pe camarazii mei. De menționat că același obicei era și în sîngele artistului nostru, Mihai Volontir, pentru că în filmul «Țiganul», Budulai vrăjește asupra unui cal mare și rostește vraja tot în moldovenește.

— Se spune că pentru asta, toți țiganii ruși s-au supărat pe el.

— Țiganii nu sunt un popor supărăcios. La noi erau muți. De aceea și partea noastră de sat se cheamă «țigănime». Astăzi, în sat nu au mai rămas țigani adevărați. Doar metiși!

Hrănesc oile, asemenea unui crai

În odaia lui moș Ion, pe perete, sunt afișate fotografii vechi. Acolo sunt părinții lui, de asemenea, părinții soției — Manea, care, acum cîțiva ani, a plecat în lumea celor drepți.

— Am avut o soție minunată, — își amintește el. — Și cum să nu o pomenesc de bine dacă mi-a dăruit șase fii. Toți ei au învățat șoferie. Rău că pe trei i-am îngropat deja. Tineretul este mai fragil. Vasile, la fel ca și fratele său mai mare — Ion, conduce autobusul de rută din sat spre Chișinău. Efrim s-a stabilit la Sergheevka, iar cel mai mic — Gheorghe a rămas în casa părintească, are grijă de mine. Am avut noroc: fetele lui Gheorghe au crescut mari, așa că el, soția și fetele — cu toții au grijă de mine. Trăiesc ca un crai! Însă, fiind cel mai mare, am obținut dreptul de a mă trezi mai devreme și, personal, să hrănesc oile. Asta-i prerogativa mea, cum se spune.

În colțul camerei, pe o masă, văd o radiolă foarte la modă la sfîrșitul secolului trecut. Pe ea — un receptor mic.

— Radiola tace de mult, stațiile radio s-au terminat — explică moșul. — Îl ascult pe cel mic. Ieri, toată ziua mi-a spus că, la Chișinău, mulțimea a pledat pentru unirea cu România. Foarte rău că pe noi, bătrînii, nimeni nu ne întreabă despre viața pe timpul românilor. A fost vesel!

— De ce vesel?

— Iată, de exemplu, un caz interesant. Grigore Frimu, împreună cu prietenii, au pus la rămășag cu băieții din altă parte a satului. Evident, s-au bătut, cuiva i-a fost stricat gardul. Pe numele lor s-au plîns la sectorul de poliție. La noi, în Seliște, erau doi polițiști și doi jandarmi. Grigore, împreună cu prietenii, noaptea, din cotețul cuiva, «au împrumutat» trei găini și au venit cu acest cadou la cei responsabili de ordinea publică. Ultimii, la rîndul lor, nu au mai întrebat de unde-s păsările și le-au ascuns imediat în sunduc. Brusc, un sătean a bătut la ușă. Polițiștii le-au ordonat băieților să se ascundă în același sunduc. Prin crăpături, Grigore a văzut că au intrat adversarii lor de bătaie, care, la fel, aduceau, trei găini. Se pare că acesta era tariful stabilit pentru huliganism. Deși, pentru ordine, au luat, totuși, cîte o bîtă. Însă, polițiștii și jandarmii nu erau mereu așa de veseli. Ei au introdus în sat restricții de circulație după o anumită oră. După ora nouă seara riscai să te alegi cu o mulțime de neplăceri dacă ieșeai în stradă. Jandarmii patrulau fiind însoțiți de doi cîini imenși. Eu am nimerit sub mîna lor cînd mă întorceam de la întîlnire cu Manea. Pînă îm ziua de astăzi țin minte și mușcăturile de cîine și «mîngîierile» jandarmilor.

— Nu se puteau a fi luați de cumetri? Pentru că și ei erau ortodocși!

— Aici e și problema, ei întotdeauna erau de dincolo de Prut. Basarabenii nu erau acceptați în jandarmerie. Acum, românii abia așteaptă unirea pentru ca să ne comande din nou. Vom avea și jandarmi din România, și profesori și preoți de biserică. Ion Pușcă a revenit de la război trăind toată viața cu durerea rănilor primite. Uita de durere atunci cînd muncea din greu la construcția caselor pentru feciorii lui. Nici la colhoz nu fugea de muncă. Ei bine, și dacă tot am intrat la el în ajun de 1 aprilie, de ce să nu-mi povestească un caz din viața de colhoz?

Atas și ouăle

— Contemporanul meu, Grigore Frimu, în anii 50, conducea ferma de cai a colhozului — povestește veteranul. — La fermă, îngrijeam sute de cai de rasă. Deși Grigore se număra printre șefi, cu mine se purta frățește. Diminețile, se ducea la ferma de lapte, unde șefii făceau ședința de planificare. Președintele fermei respective, Mihail Dragan, într-o dimineață a adunat în jurul lui toți șefii de ferme de animale și le-a propus să intre în casa de vizavi, la mătușa Anica, pentru a mai prinde la puteri.

Mătușa, știindu-le apetitul, a scos din beci o căldare cu vin, le-a dat o cană și a spus:

— Este vinerea patimilor, ziua în care Isus Hristos a fost răstignit. Ni s-a poruncit nu doar să postim în această zi, dar, în general, să nu mîncăm nimic. Răbdați și veți fi răsplătiți!

Oaspeții văzuți ai mătușii — șefii a trei ferme, zootehnician, medic veterinar și cîțiva călăreți, au dat peste cap cîteva căni, însă, fără o gustărică vinul mergea prost. Și iată că Dragan pipăie sub patul pe care stătea un coș cu ouă rezervate pentru Paști. A găurit unul din ambele părți, l-a băut într-o clipită și, cu o mutră satisfăcută a spus că se potrivesc la vin. În timp ce au băut toată căldarea cu vin au mîncat și cele cîteva zeci de ouă din coș. A doua zi, adunîndu-se din nou la fermă, văd cum mătușa aleargă spre fermă cu toată puterea ei. Se pare că în acea sîmbtă, femeia avea de gînd să boiască ouăle, dar ele sunt goale. Mătușa venea să se războiască cu cei vinovați. «Atas!» — a strigat Dragan și toți au început să alerge pe teritoriul fermei, ascunzîndu-se după vaci. Zootehnicianul principal l-a trimis imediat pe un călăreț la ferma de păsări pentru cîteva sute de ouă și care, la fuga, au calmat-o pe mătușa Anica.

* * *

…Am venit la cel mai bătrîn dintre consătenii mei pentru a discuta serios despre viață. O discuție mult prea serioasă, însă, nu a fost posibilă. Se pare că apropierea zilei de 1 aprilie a fost impedimentul principal. Am ieșit afară și ne-am așezat pe prispa casei, iar pe drum au trecut școlărițele, actualmente, sătencele noastre, însă, pe viitor, italience, spaniole, franțuzoaice și nemțoaice. Cine le va putea ține aici după absolvirea școlii? Deși diferența dintre noi este de o pătrime de veac, noi cu moșul priveam gînditori spre tînăra generație. Eu l-am întrebat:

— Moș Ion, ia spune, la ce vîrstă bărbații nu se mai uită la picioarele femeilor?

Moșul s-a gîndit puțin, a zîmbit și a spus: