Vrem acasă, în Moldova cea frumoasă!

În faimosul oraș rus Oriol se află o casă, în această casă — un apartament unde se vorbește, de dimineață pînă-n seară, doar în moldovenească

 

Zece perechi de ochi negri, care par să privească drept în suflet. Deși locuiesc la cîțiva km de unicul sat țigănesc din republică și m-am obișnuit să văd romi ochioși, acești ochi care mă privesc din computer, mă emoționează mai mult.

Un pic nervos, încercînd cu răbdare să scape de copiii care se tot întrec în a face grimase în fața ecranului computerului, tatăl familiei explică: «În familia mea se vorbește în rusă doar atunci cînd copiii își fac temele. Patru din cei opt copii ai noștri merg la școală, evident, cu predare în limba rusă. Ei au învățat rusa încă din grădiniță și la joacă cu copiii din curte. Iată și astăzi, în zi de duminică, n-au răbdare să iasă afară. Dar afară e mare noroi de la zăpada care tocmai s-a topi. Și dacă tot sunt acasă, răbdăm, deja, această învălmășeală. Ați văzut vreodată romi liniștiți și cuminți?».

L-am cunoscut pe interlocutorul meu prin intermediul rețelelor de socializare. Am observat că printre prietenii lui se regăsesc nume de familii Mavroian, Stoica și altele tipice satului țigănesc Vulcănești din raionul Nisporeni. Ulterior, am aflat că Ștefan Cebotari este originar din satul vecin — Vărzărești. A venit pe lume într-o căsuță nu departe de cea mai veche mănăstire din țara noastră — mănăstirea din Vărzărești, crede în Dumnezeu și-și educă copiii tot cu credință în Cel de sus. Încă la începutul anilor 90 s-a dus la muncă în Rusia, de atunci s-a și stabilit acolo. La fel ca și toți cei care sunt în căutarea unui trai mai bun, a început cu Moscova, apoi a tot cutreierat alte orașe și, în sfîrșit, s-a stabilit în faimosul oraș Oriol. Deși localitatea numără o treime de milion de populație, puțin probabil să mai existe aici o altă familie la fel de expresivă.

«Recunosc sincer, nu sunt la prima căsătorie» — spune Ștefan. — «Eram tînăr și neliniștit, mă gîndeam că nici această căsnicie nu va fi ultimă, pentru că nu aveam nici casă, nici masă. Însă, de îndată ce au început să vină pe lume copiii, pe care nu-i aveam înainte, unde mai pui că — unul mai frumos decît altul, am început să-mi prețuiesc soția din ce în ce mai mult. Acum, avem probleme cu documentele ruse, pentru că Aliona a venit, la fel ca mine, la muncă fără pașaport — doar cu adeverința de naștere sovietică. Curînd, ea va primi actele rusești. Atunci vom beneficia nu doar de ajutor pentru copii, dar, conform legislației de aici, și de o locuință adecvată. Deocamdată, locuim într-un apartament mic. Nu ne plîngem de frig, ci de prea multă căldură. Văd la televizor cît de greu le este locatarilor blocurilor din Chișinău și mă gîndesc: de s-ar face primarul vostru aici, ca să vadă, cum trebuie să ierneze orășenii».

Ștefan — anume așa își zice și se mîndrește foarte mult cu numele său — a explicat de ce în familia lui se vorbește moldovenește și nu țigănește. El aproape că nu cunoaște limba strămoșilor pentru că a locuit în satul Vărzărești, unde numărul romilor nu era așa de mare. În schimb, tatăl lui este cunoscut de toți ca Alexei Țigan, conducătorul unei orchestre mici, care a fost foarte solicitată la nunți și cumetrii în anii 70 — 80 ai secolului trecut. Pentru a afla mai multe despre el și orchestra lui, l-am abordat pe Alexandru Răilean, directorul școlii muzicale pentru copii din Nisporeni și dirijorul orchestrei de fanfară cunoscută în toată republica.

«Sunt urmașii lăutarilor bătrîni, oameni care nu cunoșteau notele dar cîntau tot ce compuneau alții. Noi, muzicanții, îi numim «urechiști» pentru că ei pot prinde cu urechea tot ce sună frumos după care să redea muzica prin instrumentele lor. Mulți dintre ei au participat la spectacolele de amatori. Și Alexei Cebotari a cîntat la trompeta lui în taraf la casa de cultură din raion. Un trompetist foarte bun».

Andrei Cebotari cîntă și astăzi la trompetă, însă, mai mult pentru sine pentru că, în mare parte, luptă cu bolile. Cum să nu fie bolnav dacă, în tinerețe, cînta cîte două-trei zile la rînd la nunți și cumetrii, uneori în ploaie și frig. În același timp, a crescut zece copii. Cînd s-a născut al zecelea, se făceau glume pe seama lui: iată, chipurile, ai îndeplinit planul patern — pentru că și el avea 9 frați și surori.

Iar fiul lui — Ștefan, mi-a arătat-o în tot ecranul pe Liusea — mezina familiei, care la sfîrșitul lunii va împlini exact un an. Liusea, cu siguranță, nu era încîntată de acest spectacol, de aceea și țipa din răsputeri.

«Vezi ce glas are! Va deveni cîntăreață! Iar fiica ce mai mare, Marusea, are deja 18 ani. Dacă am fi trăit în satul țigănesc, demult avea să fie măritată. Acestea sunt legile romilor. După ea, în familie s-au născut patru voinici — Sandu, Feodosie, tizul meu — Ștefan și tizul lui tata — Alexei. Apoi — Simona și Simion. Toți seamănă unul cu altul. Doar că, deocamdată, nimeni nu vrea să cînte. În schimb, avem în familie doi fotbaliști și un boxer. Nici eu, nici soția mea, nu avem studii de calitate. Înainte, țiganii nu se aveau de bine cu cartea. Eu am decis, însă, că ai mei copii nu vor trăi cu venituri întîmplătoare, așa ca tatăl lor.

Și-i voi impune să învețe. De asta are grijă și soția Aliona, care are aceleași obligații ca oricare altă țigancă: să fie soție fidelă, să aibă grijă de casă și de copii. Familia noastră nu este dintre cele bogate, dar nici nu cerșește. Deși nu am o profesie concretă, întotdeauna voi găsi ceva de muncă, pentru că și mîinile, și capul, cresc de unde trebuie. Pot fi considerat eu oare sărac dacă în ultimii 20 de ani, am schimbat zece mașini, pînă nu am vîndut-o pe ultima și am decis să nu mai cumpăr alta. Pentru că în familia noastră s-a produs o tragedie, unul dintre frații mei și-a pierdut viața în urma unui accident de mașină». Evident, nu am putut să nu-l întreb pe Ștefan dacă nu este atras înapoi acasă, în Moldova lui natală.

«Nu cred că, în viitorul apropiat, mă voi întoarce», a răspuns el cu fermitate. — «Eu doar urmăresc evenimentele ce se petrec în Moldova natală. În Moldova, condusă de hoți, se poate produce doar substituirea unor hrăpăreți cu alții. De ce să ne întoarcem dacă oamenii continuă să plece din țară? Mulțumim Internetului, noi cu soția urmărim emisiunile din Moldova.

Băieților mei le place în mod special, cînd joacă «Lăutarii», pentru că soția mea este în grad de rudenie cu Lidia Bejenaru, soția lui Nicolae Botgros. La mine au venit părinții, au văzut cum trăiesc. Tatăl meu a lăcrimat aflînd că poate vorbi cu nepoții moldovenește. Și acum, așteptăm cu nerăbdare cînd vom putea merge la el în ospeție. Timpurile sunt tulburi. În pașaportul meu se mai păstrează reședința din Donețk, pentru că am lucrat într-un timp acolo, așa că mă cam ia frica să trec prin Ucraina. Deocamdată, copiii mei doar visează Moldova. Eu la fel. Numai că nu visăm la Moldova zilei de astăzi, unde oamenii trăiesc în sărăcie și mă gîndesc cum să ajungem într-o țară mai bună».

… Pe copiii cei mai mari — Ștefan și Aliona Cebotari — așa și nu i-am văzut. Ei nu au îndrăznit să apară în fața camerei de luat vederi fără permisiunea părinților. Iar cei mici apăreau, asemenea unor xerocopii — asemănîndu-se între ei, dornici să vadă în monitorul computerului tatei Moldova — așa de frumoasă și enigmatică precum povestesc despre ea mama și tata. Pentru că toți ei s-au născut în Rusia și nu știu că rădăcinile lor sunt aici, în ciornoziomul paradiziac dintre Prut și Nistru.

Ion Mardari